Și totuși ce avem de făcut?

Greutățile de căpetenie se manifestă la oamenii în vârstă întru cele sufletești și duhovnicești, în singurătatea și pierderea sensului vieții. Ieșirea din aceste greutăți apăsătoare este cu putință doar dacă oamenii la o vârstă înaintată doresc ei singuri să cugete la pricinile relelor, să ajungă la esență și cu adevărat să schimbe lucrurile.

La o vârstă înaintată nu este ușor deloc să schimbi ceva întru sine, astfel că mlădițele tinere ale patimilor cu fiecare an s-au prefăcut în pomi cu rădăcini puternice. De la o vârstă înaintată, pentru creștinul care nu a participat la Sfânta Liturghie, nu a avut duhovnic, nu a ținut măcar posturile de peste an este mult mai dificil să dezrădăcinezi toate acestea decât la vârsta de douăzeci de ani. Pe de altă parte, Dumnezeu a rânduit ca la bătrânețe omul să se dedice cu totul faptelor de pocăință. Numai să trăiești până la bătrânețe, să nu mori în floarea vârstei și întru păcate. Iată de ce Biserica prin slujitori ne cheamă la fiecare Sfântă Liturghie către pocăință în toată vremea vieții noastre, de la cea mai fragedă vârstă. Pocăința nu este numai pentru cei în vârstă, ci și pentru cei tineri. Orice suferință fizică ori morală ajunge în firea omenească nedreaptă ca mod de viață. Rădăcina oricărei suferințe este păcatul, iar roadele sunt neputința trupească și sufletească. Suferința sufletească și duhovnicească se datorează nedreptății, înjosirii chipului celui dumnezeiesc întru comportarea omenească, întru fapte și gânduri care sunt potrivnice poruncilor, în năzuința de a dori pentru sine toate cu orice preț. După practicarea poruncilor lui Dumnezeu și după asprimea ascezei asumate de fiecare persoană în parte, există trei chipuri de rânduieli într-un om prin raportarea acestuia la lume: trupească, sufletească și duhovnicească. Omul trupesc sau lumesc așază deasupra oricărui lucru în viață treburile trupești și atracția către lucrurile din această lume, care se prefac din mijloace de trai în mijloace înrobitoare ale omului. O astfel de atracție către lucruri se cheamă patimă: cunoaștem opt tipuri de patimi (îmbuibarea, desfrânarea ori atracția către patimile trupești, iubirea de argint ori lăcomia, mândria ori răutatea, întristarea ori zavistia, grija de multe ori lenevirea către fapta cea bună, slava deșartă ori setea de recunoaștere din partea altora, mândria ori așezarea noastră deasupra altora ori în locul cel mai important (Tatiana Samovarova, Despre cele opt patimi, Editura De Suflet, București, 2013, p. 32). Dacă omul trupesc nu se luptă permanent cu aceste patimi, ele se înrădăcinează adânc în el și-l conduc către pierderea libertății lăuntrice, până la pierderea posibilității de a se stăpâni pe sine.

Bătrânețea nu este, pur și simplu, sfârșitul vieții, ci este o nouă și hotărâtoare perioadă a acesteia. Bătrânețea pentru cel care se pocăiește de patimi și păcate, poate să-i aducă împăcarea cu Dumnezeu, iar omului bun poate să-i aducă răutatea cea mai întunecată. Desigur nu trebuie să nădăjduim că vom trăi până la bătrânețe și că atunci ne vom pocăi, însă, dacă am trăit până la bătrânețe, să încercăm să nu pierdem posibilitățile dăruite nouă de Dumnezeu.

(Pr. Grigori Mihnov-Vaitenko,
Cum să înțelegem bătrânețea)

Omul robit de patimi nu se mai conduce pe sine însuși, ci se face slujitor patimii sale - cheltuindu-și toate puterile și toate mijloacele sale pentru hrană ori haine, pentru desfrânare ori automobile, narcotice ori jocuri de noroc, pentru carieră ori câștig bănesc. Nu trăiește la deplina valoare viața sa, ci slujește dorințelor care se nasc mereu, care îl rod pe dinlăuntru precum o tumoare. Sfântul Apostol Pavel indică acestea la oamenii stăpâniți de patimile oarbe: faptele trupului sunt cunoscute și ele sunt adulter, desfrânare, necurăție... închinare la idoli, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuirii, ucideri, beții, chefuri și celelalte asemenea acestora (Galateni 5, 19-21). Această caracteristică a omului trupesc nu înseamnă osândirea trupului și a trebuințelor lui firești. Dumnezeu a creat trupul în chip minunat și pricinile păcatelor nu se află în trup, ci în suflet. Omul trupesc nu și-a corupt doar firea lui duhovnicească, ci și pe cea trupească. Omul sufletesc nu este robit patimilor, ci faptele lui sunt conduse de rațiune și de voință. Omul sufletesc își așază scopuri îndreptate către dobândirea bunătăților celor vremelnice și nu conștientizează sensul de dincolo de lume al întregii sale vieți, scopul cel mai înalt, căruia el este chemat să slujească. Își trăiește viața sa superficial și nu pătrunde întru adâncimea ei, simte și conștientizează doar fenomenele cele văzute și judecă superficial totul. Un astfel de om poate să păzească legile din societate și morala obișnuită a vieții, poate să aibă bune însușiri și simțăminte, poate să fie un om cumsecade, însă nu poate să aibă o orientare bună în viața sa și să aducă adevăratele roade ale binelui după cuvintele Evangheliei: fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5). Binele, pentru el, nu este o cale în viață, ci se manifestă ca o rânduială aparte, și în cele mai multe situații se săvârșește într-atâta, pe cât faptele bune nu se ciocnesc la modul serios cu interesele vieții. Neavând o temelie puternică, aceste rânduieli bune ale omului sufletesc sunt nepermanente, mai cu seamă în momentele grele ale încercărilor. Omul întreg și adevărat la o vârstă înaintată este cel care întruchipează cele hărăzite lui și care înfăptuiește sensul vieții lui după concepția creștină, este doar omul duhovnicesc al firii lui, creată după chipul lui Dumnezeu, conduce trupul lui. Scopul vieții omenești este de a se îndrepta pe sine către părtășia cu Dumnezeu, de a atrage Duhul Sfânt, Care ne preschimbă și ne dă viață. Dacă hrănim în noi înșine însușirile cele dumnezeiești și ne curățim de zavistie, lăcomie și răutate, vom fi pregătiți pentru întâlnirea cu Dumnezeu, iar dacă nu, ne vom sălășlui și vom rămâne în întuneric, pentru că Dumnezeu e lumină, iar unde nu se află El împărățește întunericul. Ceea ce vom arăta la apusul vieții atârnă doar de noi și de cum procedăm cu alții, și nu de cum ne-a fost norocul ori de sănătatea și de vârsta noastră. Nu este răspunzătoare bătrânețea de caracterul cel rău. Ea doar lustruiește ori una, ori alta dintre trăsăturile lui. Omul își plânge păcatul său, dobândind dragoste către cei sărmani și bunăvoință. Trebuie să ne împăcăm cu toți oamenii, cu cei care gândesc și judecă felurit față de noi; lăsând nedesă­vâr­șirea lumii, să luăm aminte la răul din noi înșine și să dobândim smerenia. Cel înțelept poate să primească de la Dumnezeu înțelep­ciune, dar poate să cadă întru mândrie. Bătrânețea luminează cele mai luminoase părți ale personalității, toate cele mărunte întru om. Iată de ce este deosebit de important ca întreaga viață să ne trudim asupră-ne și cu luare-aminte să ne observăm deprinderile noastre.