Smerenia - temelie a comuniunii

În scrierile Sfântului Paisie de la Neamț regăsim în repetate rânduri îndemnuri privitoare la comuniunea care trebuie să existe în mănăstiri. Fie că sfaturile au fost adresate direct îndrumătorilor, fie că au fost trimise direct obștilor monahale, acestea se centrează asupra temei smereniei. Cei dintâi erau rugați să păstorească având smerenie și răbdare, iar ceilalți să se smerească prin respectarea ascultărilor încredințate.

În stabilirea priorităților pe care trebuie să le ducă la îndeplinire egumenul unei mănăstiri, starețul Paisie de la Neamț s-a lăsat întotdeauna călăuzit de scrierile Sfinților Părinți și de cuvintele mântuitoare ale Sfintei Scripturi. De aceea, cu toate că obștea Mănăstirii „Nașterea Maicii Domnului” de la Poiana Mărului se aștepta în mare măsură la alte îndrumări, starețul le scria, la momentul alegerii unui nou egumen, următoarele: „Cunoscând sănătatea lui șubredă (a egumenului nou ales, n.n.), nu-i cereți muncă trupească mai presus de puterile lui, ci în fel și chip ocrotiți-l, ca să nu-și istovească mai îna­inte de vreme sănătatea trupească, că atunci se va zădărnici folosul fraților. Este de ajuns ca el să șadă mai mult în chilie, păzindu-și sănătatea și să citească cărțile folositoare de suflet, ca la timpul potrivit să poată da fraților un sfat înțelept și de suflet mântuitor” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Preacinstiților întru Domnul părinți din Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Poiana Mărului”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, selecție și trad. de Valentina Pelin, pref. de Virgil Cândea, Chișinău, Ed. „Tipografia Centrală”, 1998, pp. 20-21). Prioritare, așadar, pentru egumen, trebuiau să fie șederea în isihie și citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice. Egumenul trebuia să fie un „liant” al întregii comunități, dar principalul mijloc de întărire a acesteia era identificat în special în activitatea sa de rugăciune și de meditare asupra scrierilor sfinte. Cu toate că paisianismul a cuprins o dezvoltare amplă a multor mănăstiri și lăcașuri de cult, ucenicii sfântului s-au concentrat în special pe tâlcuirea scrierilor sfinte și îndrumarea monahilor din punct de vedere duhovnicesc, insistența principală fiind asupra virtuții smereniei. Toate celelalte roade s-au născut din această lucrare spirituală de mare preț.

Ascultarea - început al smereniei

În plus față de ceea ce egumenul trebuie să împlinească având frica lui Dumnezeu și virtutea smereniei, comunitatea pe care o păstorește este îndatorată să-l asculte și să nu-l disprețuiască în nici un fel. Sfântul Paisie îi sfătuia în continuare pe monahii mănăstirii amintite mai sus: „În mersul treburilor gospodărești, să nu-l nesocotiți, ca pe unul ce nu se pricepe bine, dar în toate cele începute, pentru orice lucru, să luați întotdeauna binecuvântare și sfatul lui să-l primiți cu toată blândețea și cunoștința. Chiar dacă i se pare cuiva dintre frați că nu are nevoie - că știu singur și pot să-l fac -, pentru orice lucru să-l întrebe pe părintele. Aceasta însă de la vrăjmaș este! Căci de la Dumnezeu și de la Sfinții Părinți așa se cuvine, ca în orice lucru, chiar de ar fi și un frate prea iscusit, dator este mai întâi să-l întrebe pe egumen, și să nu-l silească pe el către părerea sa, ci să aștepte cum va judeca și hotărî el. Iar fratelui se cuvine întru toate să-și îmblânzească gândurile sale și ca cel mai de pe urmă necunoscător să meargă la părintele să-l întrebe dacă are învoirea și binecuvântarea lui pentru aceasta și așa, după vrerea lui, să facă. Pentru că atunci încă și Dumnezeu, văzând smerenia fratelui și adevărata lui ascultare (pentru că fără smerenie nu este nici ascultare), va povățui cu Duhul Sfânt inima egumenului, să-i dea răspuns folositor și sfat și pe frate să-l întărească cu Duhul Său nevăzut în lucrul început” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Preacinstiților întru Domnul părinți...”, în: Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol. I, p. 21). Întotdeauna, în interiorul obștilor monahale și ale comunităților parohiale regăsim această ispită a neascultării născută de patima mândriei. Toate marile conflicte, toate căderile sufletești grave se nasc din păcatul neascultării. Este actul total opus smereniei, care spulberă orice urmă a acestei virtuți din sufletul omului. Și tocmai de aceea Sfântul Paisie pune accentul asupra respectării ascultării în interiorul mănăstirilor. Nu este suficient ca egumenul să fie smerit, să-și petreacă zilele în rugăciune, lecturi duhovnicești și isihie - trebuie ca și comunitatea să-i ofere cu adevărat mărgăritarul de mare preț al ascultării necondiționate. Însă nu este simplu pentru obștea monahală să împlinească acest deziderat atunci când egumenul se folosește de prerogativele sale pentru a crea dezbinare și a guverna într-un mod străin de poruncile evanghelice.

Excesele puterii

Cu toate că starețul Paisie a fost întotdeauna o prezență blândă și discretă, cu toate că a încercat întotdeauna să vindece orice neputință a aproapelui cu dragoste și răbdare, nu de puține ori a fost silit să mustre cu asprime. În epistola trimisă egumenului Theodosie, un fost ucenic al său, care trecuse deja prin mai multe mănăstiri ca întâistătător, creând multe probleme, Sfântul Paisie de la Neamț dezlănțuie un rechizitoriu aspru împotriva acestuia, scriindu-i că: „Dacă ați fi căutat tăcere cu adevărată râvnă dumnezeiască, atunci ați fi putut ca împreună cu frații, Dumnezeu ajutând cu darul Său, într-o desăvârșită tăcere și cu îndepărtarea de toate grijile acestei lumi, și cu șederea în chilie întru trezvie și luare aminte și întru cea dintotdeauna chemare a Domnului Iisus, adică a sfintei și de Dumnezeu făcătoarei rugăciuni săvârșită de minte în inimă, să vă îndeletniciți ca într-un al doilea rai și ca în pustiul Iordanului, având hrană și îmbrăcăminte din veniturile mănăstirești, de la mori și prisăci și din milostenia iubitorilor de Hristos, trimiși din lucrarea lui Dumnezeu, așa încât să nu aveți a cunoaște nici una dintre grijile acestei lumi. Dar unde este asemenea râvnă? Unde este o asemenea grijă pentru mântuirea sa? Unde este adevărata și cea dintotdeauna dorință de lucrare a rugăciunii? Unde este acea din tot sufletul depărtare de gura lumii acesteia și îngrijirea și șederea în cea mai adâncă tăcere și sârguință?” („Preacuviosului părintelui Theodosie, arhimandritul Sihăstriei Sofroniev”, pp. 41-42). Nenumăratele griji și ambiții nemăsurate ale egumenului Theodosie creaseră probleme semnificative obștilor monahale pe care le păstorise. Și toate izvorau dintr-o singură sursă: lipsa smereniei. Este adevărat că nu toate problemele cu care se confrunta puteau fi rezolvate la momentul respectiv prin această unică virtute - unele reclamau mai multă finețe spirituală, altele, un discernământ mai profund asupra realităților concrete. Însă toate obștile pe care le lăsase în dezordine în urma sa dăduseră dovadă de ascultare până la un punct, sfârșind într-o rebeliune fățișă din cauza aroganței și nepriceperii spirituale a egumenului Theodosie. Nu este exagerat, așadar, să considerăm că, dacă ar fi respectat sfatul prețios al Sfântului Paisie de la Neamț de a se așeza liniștit în chilia sa, de a citi scrierile sfinte și de a se ruga, egumenul Theodosie și obștea sa ar fi găsit pacea adâncă și durabilă născută din virtutea sfântă a smereniei, iar toate celelalte eșecuri nu ar fi avut loc.