Spovedania: în picioare, în genunchi sau pe scaun?

Fiecare dintre noi a mers la duhovnic să se spovedească sau a văzut, în bi­se­ricile în care a intrat, alţi creş­tini spovedindu-se. Primul lucru pe care îl observăm este lo­c­ul în care se desfăşoară Spo­ve­da­nia: chiar dacă tradiţional a­ces­ta era pronaosul bisericii, de ce­le mai multe ori, spo­ve­da­ni­i­le se săvârşesc în naos, în faţa icoa­nei Mântuitorului Hristos. Des­pre acest subiect a scris, chiar în această rubrică, în lu­na martie a anului curent, cu lim­pezime şi competenţă părintele profesor Nicolae Necula.

Voi încerca să răspund a­cum unei alte întrebări care se naş­te tot în urma observării pra­c­ticilor diferite legate de po­zi­ţia preotului şi cea a celui care se spovedeşte.

1. În ce îl priveşte pe preot, de obicei, după ce citeşte molit­fe­­le sau rugăciunile de la în­ce­put, „cheamă numai unul câte u­nul din cei cărora le-a citit mo­litfele, nu câte doi sau mai mulţi, şi şade pe scaun cu faţa se­nină, ca şi când ar închipui iu­birea de oameni a lui Dum­nezeu“ (Molitfelnic, Editura In­sti­­tutului Biblic şi de Misiune Or­­todoxă, Bucureşti, 2013, p. 65). Expresia „scaunul mărtu­ri­­sirii“ nu se referă strict la un sca­un folosit la şedere, ci, mai de­grabă, la faptul că Taina Po­că­inţei prevesteşte Judecata de A­poi, „când va veni Fiul O­mu­lui întru slava Sa, şi toţi sfinţii în­geri cu El, atunci va şedea pe tro­nul (scaunul) slavei Sale“ (Ma­tei 25, 31). Prezenţa icoanei Mân­tuitorului este benefică şi pen­tru ca acela care se spo­ve­deş­te „să ştie că îşi măr­tu­ri­seş­te pă­ca­tele ca şi când ar sta în faţa lui Hristos Însuşi, preotul fiind doar reprezentantul sau marto­rul Acestuia“ (pr. prof. Ene Bra­­nişte, Liturgica specia­lă, E­di­­tura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 298). Poate de aceea au­torul Cărţii foarte folositoare de suflet îl îndeamnă pe du­hov­nic să urce în scaunul cel înalt al mărturisirii (cap. VIII), in­spi­­rat de îndemnul Sfântului Si­meon al Tesalonicului: „Du­hov­nicul care primeşte mărtu­ri­­sirea să şadă liniştit, cu bună cu­cernicie şi blând cu sufletul, a­rătând în căutătura feţei sale dum­nezeiască dragoste“ (Tra­tat asupra tuturor dogmelor cre­dinţei noastre…, cap. 257).

Chiar dacă sunt şi preoţi ca­re în timp ce săvârşesc Taina Po­căinţei stau în picioare, fără să greşească, cum se întâmplă, bu­năoară, în Biserica Ortodo­xă Rusă, la noi, majoritatea a­leg să se aşeze pe scaun, mai a­les că, făcând aşa, sunt ajutaţi să reziste uneori ore în şir, as­cul­tând mărturisirile fiilor du­hov­niceşti.

Ar mai fi de făcut o menţi­u­ne legată de felul în care arată sca­u­nul de spovedanie. Dacă pre­o­tul foloseşte pentru spove­da­nie u­na din stranele bisericii, es­te a­si­gurată într-un fel „exi­gen­­ţa li­tur­gică“ legată de sca­u­nul măr­tu­risirii, însă în acest caz como­di­tatea nu este una foar­te mare. Ştim că stranele nu sunt făcute pentru ca acela ca­re se aşază în ele să se simtă con­fortabil, ci doar să prindă pu­ţină putere pentru osteneala slujbei…

De cele mai multe ori, preotul foloseşte unul din scaunele din interiorul bisericii, care, a­de­sea, nu au un aspect liturgic, în conformitate cu toate celelal­te obiecte care împodobesc sfân­tul locaş. Aşa se face că, de foar­te multe ori, nu este nici o di­ferenţă între scaunele din bi­se­ricile noastre şi cele pe care le în­tâlnim în birouri, în sălile de aş­teptare sau în restaurante. Si­tuaţia nefirească despre care vor­bim e cauzată de ne­în­ţe­le­ge­rea rostului sau menirii unui o­biect în biserică. Ar trebui ca cel puţin scaunul pe care îl fo­lo­seş­te preotul la spovedanie să fie ales cu grijă, pentru ca el să fie cu adevărat chip al Tronului Ju­decăţii, exprimând frumu­se­ţea Împărăţiei lui Dumnezeu.

2. Dacă preotul stă aşezat în sca­unul mărturisirii, în ceea ce pri­veşte poziţia fizică a credin­cio­­sului, practicile nu sunt u­ni­ta­re. Întâlnim, de cele mai mul­te ori, credincioşi care se spo­ve­desc în genunchi, alţii care sunt a­şezaţi şi ei pe un scaun, sau al­ţii, cei mai puţini, care stau în pi­cioare.

Se naşte întrebarea: cum e co­rect?

Dacă cercetăm Molitfelni­cul, constatăm că „cel ce se spo­ve­deşte ştrebuieţ să stea cu capul descoperit, cu mâinile strân­se la piept, plecându-şi capul în jos cu umilinţă şi cu frică de Dumnezeu“ (ed. cit., p. 65). Ni­mic despre îngenuncheat sau nu, cu atât mai puţin despre a­şe­zatul pe scaun. Probabil că la a­şezatul pe scaun nici măcar nu s-au gândit părinţii care au scris aceste îndrumări, în vremea aceea neexistând, ca a­cum, zeci de scaune răspândite prin locaşurile de cult.

În scrierile părintelui profesor Petre Vintilescu am găsit ci­­tată o mărturie din veacul al VI-lea, a Sfântului Ioan Pos­ti­to­rul, care, într-un tratat despre spovedanie, indică preotului să aşeze pe cel care se spo­ve­deşte mai întâi în faţa altarului, pentru molitfe, după care „să-l ridice (din genunchi) [în gr. anistan] şi să-l facă să stea în picioare [în gr. istan] de o par­te a intrării altarului, iar el în­suşi în cealaltă parte să stea [în gr. istasthai]“ (Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pp. 64-65).

Cartea foarte folositoare de su­­­flet, pusă de foarte mulţi pe sea­­­ma Sfântului Nicodim A­ghio­­ri­tul, menţionează că acela care se spo­vedeşte vine la duhovnic, „în­­ge­nunchind îna­in­tea Sfintei Lui icoane“ (Par­tea a III-a, cap. 2).

Încercând să găsim argu­men­te în favoarea uneia sau al­te­­­ia dintre practici, ne poate fi fo­­lositoare şi Pilda fiului risipitor, văzută adesea ca o imagine a Tainei Pocăinţei, în care tatăl ier­­tător „a căzut pe grumazul lui“ (Luca 15, 20), ceea ce în­seam­­­nă că acesta se afla cum­va în genunchi (aşa cum e re­pre­zen­tat adeseori în iconogra­fie).

Încercând o concluzie a celor scri­se până acum, cred că, în du­hul tradiţiei prezente în cele mai multe dintre bisericile noas­tre, în timpul mărturisirii pă­catelor, se cuvine să stăm în ge­nunchi, ca o expresie a pă­re­rii de rău pentru păcatele pe ca­re le-am făcut.

Pe scaun ar trebui să stea în tim­pul spovedaniei numai cei cu anumite neputinţe fizice, ca­re îi împiedică să îngenun­che­ze. De aceea, este bine ca preotul să se îngrijească să fie un sca­un în apropierea locului în ca­re spovedeşte, pentru astfel de excepţii.

Tot în mod excepţional, ar pu­tea fi invitat să se aşeze pe sca­un şi un credincios care are de făcut o mărturisire mai în­de­lungată, pentru a fi preve­ni­tă situaţia neplăcută în care el nu mai e atent la spovedanie, din cauza amorţelii pe care o sim­te în trup.

În cazul în care preotul alege să stea în picioare, e de la sine în­ţeles că şi credinciosul ar trebui să stea tot în picioare în tim­pul mărturisirii păcatelor.

Ar mai fi de răspuns la o în­tre­bare: în timpul spovedaniei, se aşază sau nu epitrahilul pe ca­pul credinciosului? Consider că nu există nici în acest caz un răs­puns unic. Fiecare preot va pro­ceda cum crede mai bine, în­cer­când să creeze în timpul spo­vedaniei cadrul necesar ca cel care îşi mărturiseşte pă­ca­te­le să simtă părerea de rău pen­tru păcate, dar şi încredere în marea milostivire a lui Dum­nezeu. Cu epitrahilul pe cap, a­lu­necându-i din când în când pe umeri, poate să se simtă stân­jenit, „ascuns“, cu privirea în pardoseala bisericii, preotul fi­ind undeva deasupra şi şop­tin­du-i la ureche întrebări sau sfa­turi. Este de preferat si­tu­a­ţia în care cei doi se pot privi în ochi, fiecare asumându-şi rolul pe care îl are, alături de Dum­nezeul cel nevăzut, dar prezent re­al în acele momente.

Aşadar, chiar dacă la prima ve­dere pare un lucru nesem­ni­fi­­cativ, poziţia fizică a preotului şi cea a credinciosului pot fi ele­men­te esenţiale în buna de­sfă­şu­rare a unei spovedanii, ele a­ju­tând sau împiedicând rostul a­cesteia: părăsirea cu sinceri­ta­­te a unui trecut păcătos şi în­ce­perea unei vieţi schimbate, cu nădejde în mântuire. (Responsabil de ru­brică diac. Ciprian Bâra)