Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Spovedania: în picioare, în genunchi sau pe scaun?

Spovedania: în picioare, în genunchi sau pe scaun?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose - 20 Iul, 2014

Fiecare dintre noi a mers la duhovnic să se spovedească sau a văzut, în bi­se­ricile în care a intrat, alţi creş­tini spovedindu-se. Primul lucru pe care îl observăm este lo­c­ul în care se desfăşoară Spo­ve­da­nia: chiar dacă tradiţional a­ces­ta era pronaosul bisericii, de ce­le mai multe ori, spo­ve­da­ni­i­le se săvârşesc în naos, în faţa icoa­nei Mântuitorului Hristos. Des­pre acest subiect a scris, chiar în această rubrică, în lu­na martie a anului curent, cu lim­pezime şi competenţă părintele profesor Nicolae Necula.

Voi încerca să răspund a­cum unei alte întrebări care se naş­te tot în urma observării pra­c­ticilor diferite legate de po­zi­ţia preotului şi cea a celui care se spovedeşte.

1. În ce îl priveşte pe preot, de obicei, după ce citeşte molit­fe­­le sau rugăciunile de la în­ce­put, „cheamă numai unul câte u­nul din cei cărora le-a citit mo­litfele, nu câte doi sau mai mulţi, şi şade pe scaun cu faţa se­nină, ca şi când ar închipui iu­birea de oameni a lui Dum­nezeu“ (Molitfelnic, Editura In­sti­­tutului Biblic şi de Misiune Or­­todoxă, Bucureşti, 2013, p. 65). Expresia „scaunul mărtu­ri­­sirii“ nu se referă strict la un sca­un folosit la şedere, ci, mai de­grabă, la faptul că Taina Po­că­inţei prevesteşte Judecata de A­poi, „când va veni Fiul O­mu­lui întru slava Sa, şi toţi sfinţii în­geri cu El, atunci va şedea pe tro­nul (scaunul) slavei Sale“ (Ma­tei 25, 31). Prezenţa icoanei Mân­tuitorului este benefică şi pen­tru ca acela care se spo­ve­deş­te „să ştie că îşi măr­tu­ri­seş­te pă­ca­tele ca şi când ar sta în faţa lui Hristos Însuşi, preotul fiind doar reprezentantul sau marto­rul Acestuia“ (pr. prof. Ene Bra­­nişte, Liturgica specia­lă, E­di­­tura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 298). Poate de aceea au­torul Cărţii foarte folositoare de suflet îl îndeamnă pe du­hov­nic să urce în scaunul cel înalt al mărturisirii (cap. VIII), in­spi­­rat de îndemnul Sfântului Si­meon al Tesalonicului: „Du­hov­nicul care primeşte mărtu­ri­­sirea să şadă liniştit, cu bună cu­cernicie şi blând cu sufletul, a­rătând în căutătura feţei sale dum­nezeiască dragoste“ (Tra­tat asupra tuturor dogmelor cre­dinţei noastre…, cap. 257).

Chiar dacă sunt şi preoţi ca­re în timp ce săvârşesc Taina Po­căinţei stau în picioare, fără să greşească, cum se întâmplă, bu­năoară, în Biserica Ortodo­xă Rusă, la noi, majoritatea a­leg să se aşeze pe scaun, mai a­les că, făcând aşa, sunt ajutaţi să reziste uneori ore în şir, as­cul­tând mărturisirile fiilor du­hov­niceşti.

Ar mai fi de făcut o menţi­u­ne legată de felul în care arată sca­u­nul de spovedanie. Dacă pre­o­tul foloseşte pentru spove­da­nie u­na din stranele bisericii, es­te a­si­gurată într-un fel „exi­gen­­ţa li­tur­gică“ legată de sca­u­nul măr­tu­risirii, însă în acest caz como­di­tatea nu este una foar­te mare. Ştim că stranele nu sunt făcute pentru ca acela ca­re se aşază în ele să se simtă con­fortabil, ci doar să prindă pu­ţină putere pentru osteneala slujbei…

De cele mai multe ori, preotul foloseşte unul din scaunele din interiorul bisericii, care, a­de­sea, nu au un aspect liturgic, în conformitate cu toate celelal­te obiecte care împodobesc sfân­tul locaş. Aşa se face că, de foar­te multe ori, nu este nici o di­ferenţă între scaunele din bi­se­ricile noastre şi cele pe care le în­tâlnim în birouri, în sălile de aş­teptare sau în restaurante. Si­tuaţia nefirească despre care vor­bim e cauzată de ne­în­ţe­le­ge­rea rostului sau menirii unui o­biect în biserică. Ar trebui ca cel puţin scaunul pe care îl fo­lo­seş­te preotul la spovedanie să fie ales cu grijă, pentru ca el să fie cu adevărat chip al Tronului Ju­decăţii, exprimând frumu­se­ţea Împărăţiei lui Dumnezeu.

2. Dacă preotul stă aşezat în sca­unul mărturisirii, în ceea ce pri­veşte poziţia fizică a credin­cio­­sului, practicile nu sunt u­ni­ta­re. Întâlnim, de cele mai mul­te ori, credincioşi care se spo­ve­desc în genunchi, alţii care sunt a­şezaţi şi ei pe un scaun, sau al­ţii, cei mai puţini, care stau în pi­cioare.

Se naşte întrebarea: cum e co­rect?

Dacă cercetăm Molitfelni­cul, constatăm că „cel ce se spo­ve­deşte ştrebuieţ să stea cu capul descoperit, cu mâinile strân­se la piept, plecându-şi capul în jos cu umilinţă şi cu frică de Dumnezeu“ (ed. cit., p. 65). Ni­mic despre îngenuncheat sau nu, cu atât mai puţin despre a­şe­zatul pe scaun. Probabil că la a­şezatul pe scaun nici măcar nu s-au gândit părinţii care au scris aceste îndrumări, în vremea aceea neexistând, ca a­cum, zeci de scaune răspândite prin locaşurile de cult.

În scrierile părintelui profesor Petre Vintilescu am găsit ci­­tată o mărturie din veacul al VI-lea, a Sfântului Ioan Pos­ti­to­rul, care, într-un tratat despre spovedanie, indică preotului să aşeze pe cel care se spo­ve­deşte mai întâi în faţa altarului, pentru molitfe, după care „să-l ridice (din genunchi) [în gr. anistan] şi să-l facă să stea în picioare [în gr. istan] de o par­te a intrării altarului, iar el în­suşi în cealaltă parte să stea [în gr. istasthai]“ (Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pp. 64-65).

Cartea foarte folositoare de su­­­flet, pusă de foarte mulţi pe sea­­­ma Sfântului Nicodim A­ghio­­ri­tul, menţionează că acela care se spo­vedeşte vine la duhovnic, „în­­ge­nunchind îna­in­tea Sfintei Lui icoane“ (Par­tea a III-a, cap. 2).

Încercând să găsim argu­men­te în favoarea uneia sau al­te­­­ia dintre practici, ne poate fi fo­­lositoare şi Pilda fiului risipitor, văzută adesea ca o imagine a Tainei Pocăinţei, în care tatăl ier­­tător „a căzut pe grumazul lui“ (Luca 15, 20), ceea ce în­seam­­­nă că acesta se afla cum­va în genunchi (aşa cum e re­pre­zen­tat adeseori în iconogra­fie).

Încercând o concluzie a celor scri­se până acum, cred că, în du­hul tradiţiei prezente în cele mai multe dintre bisericile noas­tre, în timpul mărturisirii pă­catelor, se cuvine să stăm în ge­nunchi, ca o expresie a pă­re­rii de rău pentru păcatele pe ca­re le-am făcut.

Pe scaun ar trebui să stea în tim­pul spovedaniei numai cei cu anumite neputinţe fizice, ca­re îi împiedică să îngenun­che­ze. De aceea, este bine ca preotul să se îngrijească să fie un sca­un în apropierea locului în ca­re spovedeşte, pentru astfel de excepţii.

Tot în mod excepţional, ar pu­tea fi invitat să se aşeze pe sca­un şi un credincios care are de făcut o mărturisire mai în­de­lungată, pentru a fi preve­ni­tă situaţia neplăcută în care el nu mai e atent la spovedanie, din cauza amorţelii pe care o sim­te în trup.

În cazul în care preotul alege să stea în picioare, e de la sine în­ţeles că şi credinciosul ar trebui să stea tot în picioare în tim­pul mărturisirii păcatelor.

Ar mai fi de răspuns la o în­tre­bare: în timpul spovedaniei, se aşază sau nu epitrahilul pe ca­pul credinciosului? Consider că nu există nici în acest caz un răs­puns unic. Fiecare preot va pro­ceda cum crede mai bine, în­cer­când să creeze în timpul spo­vedaniei cadrul necesar ca cel care îşi mărturiseşte pă­ca­te­le să simtă părerea de rău pen­tru păcate, dar şi încredere în marea milostivire a lui Dum­nezeu. Cu epitrahilul pe cap, a­lu­necându-i din când în când pe umeri, poate să se simtă stân­jenit, „ascuns“, cu privirea în pardoseala bisericii, preotul fi­ind undeva deasupra şi şop­tin­du-i la ureche întrebări sau sfa­turi. Este de preferat si­tu­a­ţia în care cei doi se pot privi în ochi, fiecare asumându-şi rolul pe care îl are, alături de Dum­nezeul cel nevăzut, dar prezent re­al în acele momente.

Aşadar, chiar dacă la prima ve­dere pare un lucru nesem­ni­fi­­cativ, poziţia fizică a preotului şi cea a credinciosului pot fi ele­men­te esenţiale în buna de­sfă­şu­rare a unei spovedanii, ele a­ju­tând sau împiedicând rostul a­cesteia: părăsirea cu sinceri­ta­­te a unui trecut păcătos şi în­ce­perea unei vieţi schimbate, cu nădejde în mântuire. (Responsabil de ru­brică diac. Ciprian Bâra)

Preoţii şi credincioşii care au întrebări pe teme liturgice şi pastorale legate de Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Împărtăşanii ne pot scrie pe e-mail: raspunsuriliturgice@gmail.com sau la adresa: Bd. Regina Maria nr.1, Bl. P5B, Sc. 1, Et. 1, Ap. 1, Sector 4, Bucureşti
Citeşte mai multe despre:   spovedania