Îndreptarea actualei reprezentări negative a bătrâneții este un angajament cultural, educațional și social-politic pe care trebuie să și-l asume toate instituțiile societății și în care să se implice toate generațiile, având în vedere că este o problemă majoră care nu ține doar de generația vârstnică, ci de aceasta depinde bunul mers al întregii societăți. Pe de o parte, trebuie conjugat efortul tuturor de a pregăti un context social și spiritual în care fiecare om să poată trăi această etapă a vieții cu demnitate și bucurie firească, iar pe de altă parte trebuie asumată responsabilitatea față de vârstnicii de astăzi care trebuie sprijiniți să aprofundeze semnificația și importanța vârstei lor, nu doar la nivel personal, ci și social, înfrângând obișnuința de autoizolare, marginalizare, disperare sau, într-o notă mai optimistă, de resemnare în fața unui sentiment de inutilitate socială.
Respectul față de om ca persoană purtătoare a chipului lui Dumnezeu nu se poate diferenția pe etape de vârstă, ea cuprinzând omul de la zămislirea lui și chiar după mutarea acestuia în Împărăția lui Dumnezeu. Viața omului nu se mărginește la vigoarea lui trupească, căci, în fond, întreaga viață a omului, în orice etapă a vârstei ar fi acesta, nu este decât o pregătire pentru veșnicie. Astfel, este plină de nonsens seducția pe care o exercită astăzi eutanasia, în mediile sociale care nu se mai raportează corect la Dumnezeu, prin recursul la ceea ce aceștia numesc „calitatea vieții”, ignorând că trebuie să căutăm veșnicia și nu comoditatea clipei. Secularismul, secătuind omul de credință, vede în eutanasie o posibilitate de a depăși moartea fără durere, de a sări peste greutatea bătrâneții, de a depăși neputințele firești ale înaintării în vârstă, uitând că Dumnezeu este Iubire și că doar prin El putem depăși greutățile specifice oricărei vârste: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12, 10). Chiar dacă nu este ușoară purtarea bătrâneții, să nu uităm că această etapă este cea mai apropiată de trecerea Dincolo. Suntem, în acest sens, datori să punem bătrânețea într-o perspectivă corectă, raportându-ne firesc la izvorul vieții, care este iubirea cea veșnică: „Pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). În acest context, omul nu poate trăi bătrânețea decât ca pe o etapă a călătoriei prin care Hristos Domnul ne conduce la casa Tatălui: „Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 3). Numai în lumina credinței, întărită de nădejdea care nu rușinează (Romani 5, 5), vom putea trăi toate etapele vârstei ca pe un dar al lui Dumnezeu. Viața adevărată spre care nădăjduim se află în Hristos: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4).
Sfânta Scriptură nu ne învață doar să trăim și să murim, ci ne învață și să îmbătrânim frumos.
Una dintre cele mai importante cărți scripturistice care oferă o perspectivă teologică problemei umane a bătrâneții este admirabila și profunda Carte a lui Iov. Aceasta, una dintre cele mai citite cărți sapiențiale ale Vechiului Testament, prezintă bătrânețea în toate aspectele sale, sociale și individuale, dar și în toată echivocitatea acesteia. Dreptul Iov este bătrân, ca și ceilalți interlocutori ai săi, care cred că înaintarea în vârstă este un factor suficient pentru a-i face înțelepți: „Printre noi se află oameni vechi de zile, bătrâni mai în vârstă decât tatăl tău” (Iov 15, 10). Pentru ei se pare că această rațiune este mulțumitoare pentru a-i crede pe cuvânt, fapt care poate să fi fost adevărat în trecut, dar acum autoritatea bătrânilor este contestată: tinerii își bat joc de ei, le dau lecții căci, într-adevăr, înțelepciunea nu ține de vârstă: „Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele” (Iov 30, 1).
Sigur că înțelepciunea nu trebuie pusă pe seama vârstei, însă experiența celor vârstnici, dacă este bine folosită, conduce către înțelepciune: „Nu dispreţui vorba celor bătrâni, că şi ei au învăţat de la părinţii lor. Că de la ei vei învăţa înţelepciunea şi îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie” (Ecclesiasticul 8, 9), așa cum și Iov subliniază într-unul dintre răspunsurile către prietenii săi: „Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12).
Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, după ce i-a lăsat respectuos pe bătrâni să vorbească, se înfurie pe ei pentru că nu au putut apăra dreptatea divină și le ține un discurs dur: „Atunci se aprinse de mânie Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram. Şi mânia lui se aprinse împotriva lui Iov, fiindcă el pretindea că este drept înaintea lui Dumnezeu. Şi iarăşi se aprinse mânia lui împotriva celor trei prieteni ai lui Iov, fiindcă ei nu găseau nici un răspuns şi totuşi osândeau pe Iov. Elihu însă aşteptase pe când ei vorbeau cu Iov, fiindcă ei erau mai în vârstă decât Elihu. Dar când a văzut el că nu mai este nici un răspuns în gura celor trei oameni, atunci s-a aprins mânia lui. Şi aşa Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, a început a vorbi şi a zis: «Eu sunt tânăr şi voi sunteţi bătrâni, de aceea m-am sfiit şi m-am temut să vă dau pe faţă gândul meu. Mi-am zis: vârsta trebuie să vorbească şi mulţimea anilor să ne înveţe înţelepciunea. Dar duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea. Nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce înţeleg totdeauna dreptatea. Drept aceea am zis: Luaţi aminte la mine, voi arăta şi eu ce ştiu. Iată că am aşteptat cuvintele voastre, am stat cu urechea aţintită la judecăţile voastre, pe când voi vă căutaţi ce aveaţi de spus. Am stat cu ochii aţintiţi asupra voastră şi iată că nici unul n-a convins pe Iov, nici unul n-a răsturnat cuvintele lui; de aceea să nu ziceţi: Noi am găsit înţelepciunea şi Dumnezeu ne dă învăţătura, iar nu un om. Astfel, nu voi pune înainte nişte cuvinte ca acestea şi nu-i voi răspunde cu temeiurile voastre»” (Iov 32, 2-14).
Bătrânețea, perioada lungă de viețuire, este văzută ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, din moment ce lui Iov, cel drept, îi vor fi redate bogăția și sănătatea și va trăi încă 140 de ani, și își va vedea descendenții până la a patra generație și abia apoi va muri: „Şi Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam. Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile (Iov 42, 16-17).
(Va urma)
.jpg)
