Suferința evidențiază autenticul din om

Sunt atât de multe și felurite suferințele... sunt atâtea câți oameni sunt... unele boli aduc cu ele chinuri atât de insuportabile, încât nu-mi pot închipui ce gânduri ar mai putea avea omul în clipele acelea. Se ajunge adesea la gândul că mai bine ar fi să moară mai repede decât să fie nevoit să rabde aceste suferințe de neînchipuit. Aceasta din cauză că uneori, din pricina chinurilor, conștiința omului pur și simplu se întunecă. De aceea îi va fi destul de greu unei astfel de conștiințe să direcționeze voința omului spre lupta cu suferința (Pr. Igor Gagarin, Ce-l chinuie cel mai mult pe omul aflat într-o boală grea?)

Cu siguranță că este foarte greu de spus în cuvinte ce poate face omul într-o situație limită în lupta cu suferințele. În primul rând poate să se roage Bunului Dumnezeu. Oricum poate el, chiar cu cuvintele lui, numai să se roage! De aceea este boala înspăimântător de grea pentru om: pentru că îi ia aproape cu totul puterea de a se ruga. Uneori, până nu te îmbolnăvești tu însuți să vezi cum stau lucrurile, îți poate părea că, dimpotrivă, boala te apropie de rugăciune, te apropie mai mult de Hristos Domnul. Pare că acum este vreme din destul, nu te mai deranjează nimeni, stai și te roagă toată ziua dacă vrei. Dar nu este chiar așa. Când te-ai îmbolnăvit grav, atunci toate se chinuie în tine, nu doar trupul se chinuie, ci și sufletul omului și duhul lui. Boala lovește întreg omul, chiar și voința lui. Cu toate acestea, trebuie, din ultimele puteri, să ne străduim să ne rugăm. Rugăciunea biruiește durerea și ne întărește. În al doilea rând, vă aduc aminte cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Ioan de Kronstadt, care spunea că atunci când îți este rău, să încerci să găsești pe cineva căruia îi este mai rău decât ție și să te străduiești să-l ajuți pe el, iar Dumnezeu văzând acestea, te va ajuta și pe tine. În acest sens îmi amintesc despre un caz pe care l-am întâlnit la un cămin de bolnavi din parohie: un om cu totul uimitor, care fiind foarte bolnav, invalid în cărucior, suferind crize grave, se învățase să ajute o mulțime de oameni în jurul lui. Vorbea la telefon cu o mulțime de oameni bolnavi, avea cunoștințe printre medici, farmaciști etc. De nenumărate ori mă opream lângă patul de suferință și îmi spunea părinte, sincer vă mărturisesc căci eu simt că acum trăiesc pe pământ doar cu scopul de a-i ajuta pe alți semeni bolnavi. Nu am motiv să sufăr din cauza bolii mele și să mă plâng toată ziua și noaptea, deși de multe ori nu mai suport durerea care mă împresoară. În clipa în care am să părăsesc această grijă pentru ceilalți și am să mă concentrez doar pe boala mea, în clipa aceea eu voi muri și cu trupul, și cu sufletul. Este de la sine înțeles că era vorba despre un om cu o mare credință, cu o neobișnuită putere a duhului și că nu fiecare dintre noi este capabil de așa ceva atât de frumos, dar că există măcar o cât de mică posibilitate - chiar și așa atât de bolnav - să ajuți, să te jertfești pentru un alt frate bolnav, căruia îi este mai rău decât ție, și dacă te folosești de această posibilitate, acesta este cel mai sănătos lucru pe care îl poți face, alături de post și de rugăciune. De altfel, nici nu este obligatoriu ca respectivului să-i fie mai rău decât îți este ție. Poate să nu-i fie mai rău, poate că omul are nevoie, pur și simplu, de un mic ajutor, de o mică mângâiere sufletească. Căci cel mai simplu și comod este la rugămintea omului bolnav să spunem așa: nu-mi arde mie acum de voi, de nici unul! Mie îmi este acum atât de greață și de rău, să nu mă deranjați cumva cu ceva, nu pot, nu vreau! Vă rog să vă descurcați singuri cu întrebările și necazurile voastre! - este cel mai simplu, dar prin aceasta nu ne vom ușura, ci cu siguranță că ne vom încărca sufletește, deoarece la un moment dat, în liniștea nopții, propria conștiință ne va aduce aminte de mâna întinsă a fratelui bolnav către noi și de refuzul nostru comod și egoist.

Mulți dintre sfinți, bolnavi fiind, i-au ajutat la rândul lor pe cei suferinzi. Avem exemplul atât de profund al Sfintei Matrona de la Moscova, care, deși era paralizată, totuși îi ajuta atât de mult pe oameni. Chiar și Sfântul Ambrozie de la Optina. Sfântul Ambrozie de la Optina, încă de când era tânăr monah, s-a îmbolnăvit foarte tare și a stat la pat cea mai mare parte a vieții sale. Mai-marii mănăstirii și-au dat seama că îi era cu neputință să lucreze ceva și a fost socotit cu cei care trăiau pe cheltuiala obștii. Dar câți oameni nu a ajutat acest om invalid și a trăit până la adânci bătrâneți! Putința de a trăi deplin clipa de față și de a vedea în ea ceva bun este una dintre cele mai importante calități duhovnicești. De regulă, omul bolnav este nefericit, fie pentru că nu se oprește din părerea de rău pentru cele ce au trecut și pe care acum nu le mai poate avea, fie se amărăște din cauza a ceea ce crede el că i se poate întâmpla pe mai departe. Mie mi se pare că mulți dintre cei bolnavi nu doar că se chinuiesc mai mult, dar se și pot bucura mai mult decât oamenii sănătoși, obișnuiți. Se poate, deoarece boala și suferința, în general, dau o anumită ascuțime tuturor trăirilor noastre, și celor amare, dar și celor pline de bucurie.

Cu privire la suferință, există două perspective: una dintre ele susține că suferința îl curățește și îl înalță pe om, iar cealaltă susține că suferința și durerile, deci boala, îl înrăiesc pe om, adică îl dezgolesc de toate măștile și îl arată exact așa cum este el, în adâncul inimii lui, în relația cu Dumnezeu. Așa se face că vedem cum, pătimind de aceeași boală, un om devine pur și simplu un ticălos înrăit, care urăște pe toată lumea pentru că este sănătoasă, iar altul, dimpotrivă, capătă o anumită experiență, iese la iveală tot ce are el mai luminos și mai bun în suflet. Dacă omul nu este nepăsător față de cine este el cu adevărat, își dă seama că răstimpul în care este bolnav este tocmai vremea în care trebuie să își amintească de sine, clipa în care se va limpezi față de toți, cine este de fapt, cam cât valorează el ca om, cam ce fel de om este el de fapt. Iată, acum va deveni limpede ca lumina zilei cine sunt eu, un nimic de om sau...? Dar dacă pe om nu îl interesează atât de tare să se cunoască pe sine, atunci cu siguranță nu poate decât să blesteme boala și adesea și pe cei care nu o au. Orice fel de invidie este dezgustătoare, dar invidia omului bolnav este ceva aparte.