Taina Pocăinţei în istoria Bisericii

Creştinul care a fost botezat, care a murit pentru omul cel vechi şi a înviat cu Hristos, care este însufleţit, locuit şi pătruns, ca şi fierul roşu străbătut de foc, de energia necreată a Sfântului Duh, care îi imprimă simţul pocăinţei, gustul binelui şi îi inspiră suflul interior necesar vieţii după Evanghelie - cu certitudine, un astfel de creştin n-ar trebui să mai păcătuiască. Şi totuşi, astfel este slăbiciunea umană încât nu există creştin de care să nu putem spune, „într-o singură zi, dreptul păcătuieşte de şapte ori“. Încă de la începutul creştinismului, s-a pus întrebarea: Ce se petrece cu creştinul căruia i se întâmplă să păcătuiască după Botez?

Biserica nu a rămas fără răspuns în faţa acestei întrebări. Moştenitoare a cuvintelor Apostolilor şi călăuzită de Sfântul Duh în interpretarea Sfintelor Scripturi, Biserica a înţeles că după harul botezului, un har nou îi era oferit omului: cel venit în urma pocăinţei.

Cu toate acestea, între harul botezului şi acest har secund există o diferenţă importantă: harul botezului era un har absolut gratuit, acţionând ex opere operato, potrivit formulei teologilor latini din Evul Mediu. Credinciosul care îl primea nu trebuia decât să-l îmbrăţişeze cu credinţă, iar acesta îşi făcea numaidecât efectul său în el. Nici un alt efort nu îi era cerut pentru aceasta. Nu la fel se întâmpla şi în cazul celui de-al doilea har, cel al pocăinţei: creştinul care-l cerea trebuia mai întâi să se pocăiască de păcatul său, cu lacrimi şi cu străpungere interioară; apoi trebuia să-l spovedească, să-l mărturisească lui Dumnezeu şi oamenilor învestiţi cu „puterea de a lega şi a dezlega“ dată de Hristos Bisericii, şi mai apoi să-l ispăşească prin post, rugăciune şi toate eforturile - susţinute, bineînţeles, de har - necesare pentru schimbarea vieţii şi evitarea recăderii în păcat. Altfel spus, pocăinţa era anevoioasă şi împovărătoare; cel căzut trebuia să îndeplinească trei condiţii: căinţa (penthos), spovedania (exomologèsis) şi canonul (épitimie). „Puterea cheilor“ conferită Bisericii de Hristos şi iertarea în numele său puteau să fie acordate (împăcarea, iertarea păcatelor) doar când cele trei condiţii erau satisfăcute.

Păcatele şi iertarea lor în primele secole creştine

Trebuie precizat mai întâi că Biserica intuise clar faptul că nu toate păcatele puteau fi considerate drept egale. Foarte devreme s-a făcut distincţia între păcatele grave, de moarte, care presupuneau o ruptură de Dumnezeu şi de Biserică, pierderea darului Sfântului Duh, şi păcatele cotidiene ale creştinului, păcatele uşoare, care privau creştinul de darul Sfântului Duh. Se estima că gravitatea păcatelor consta mai puţin în gravitatea lor obiectivă decât în viclenia de care autorii lor dăduseră dovadă; astfel că păcate grave în ele însele, dar săvârşite din slăbiciune sau din neştiinţă puteau fi considerate ca uşoare, nefiind supuse în mod obligatoriu pocăinţei canonice. La fel se întâmpla şi în cazul păcatelor comise doar cu mintea. În mod concret, principalele păcate considerate grave erau idolatria, uciderea (inclusiv avortul), adulterul şi alte forme de concupiscenţă, precum şi furtul, frauda, zgârcenia, beţia, cearta, mărturisirea mincinoasă… Nici o listă „oficială“ nu fusese alcătuită; episcopul, cel căruia i se mărturisea cel căzut, era în măsură să aprecieze gravitatea păcatelor mărturisite şi să considere dacă se impunea pocăinţa canonică.

De fapt, pocăinţa canonică sau publică a fost instituită în Biserică din pricina păcatelor grave. Nu trebuie însă ca termenul de „pocăinţă publică“ să fie înţeles cu sensul de spovedanie publică a păcatelor; dimpotrivă, mărturisirea păcatelor se făcea în mod secret în faţa episcopului, pe vremea în care acesta era săvârşitorul obişnuit al acestei taine; el trebuia să păstreze secretul absolut asupra naturii păcatelor mărturisite lui, precum mai târziu preoţii cărora episcopii aveau să confere slujirea duhovniciei. Această pocăinţă nu era „publică“ decât în sensul că cei care fuseseră selectaţi apăreau mai departe, pentru un timp mai lung sau mai scurt, în rândul celor căzuţi, aceştia din urmă fiind excluşi din comunitatea credincioşilor şi de la comuniunea euharistică, trebuind să rămână la uşa bisericii, cerând credincioşilor să se roage pentru ei pentru ca Dumnezeu să le acorde iertarea Sa.

Pocăinţa canonică îmbrăca astfel un aspect liturgic. Intrarea în pocăinţă se petrecea, în general, în miercurea dinaintea primei duminici a Postului Mare şi presupunea o slujbă specială, corespunzând cu cea care are loc şi astăzi în cadrul Liturghiei latine oficiate în miercurea cenuşii (la acea epocă, punerea cenuşii, purtarea cămăşii pocăinţei, rugăciuni specifice de pocăinţă).

În timpul fiecărei Liturghii euharistice, după trimiterea catehumenilor, se rosteau rugăciuni speciale pentru cei căzuţi.

Pocăinţa canonică nu era acordată decât o singură dată în viaţă

La sfârşitul perioadei de pocăinţă, care, din cauza păcatelor cu totul şi cu totul grave, putea dura şi mai mulţi ani, se săvârşea de către episcop o slujbă de împăcare, care avea loc în Joia Mare. În plus, odată împăcaţi, penitenţii „convertiţi“ trebuia să ducă în lume o viaţă cvasimonahală, sârguindu-se în rugăciune, postind mai frecvent decât creştinii obişnuiţi, făcând multă milostenie şi abţinându-se chiar şi de la relaţiile conjugale. Nu le mai era posibilă intrarea în rândul clerului, nu mai puteau să ocupe funcţii oficiale şi nici chiar să practice comerţul.

Pocăinţa canonică nu era acordată decât o singură dată în viaţă. Se înţelegea de la sine că un bun creştin nu cădea de două ori într-un păcat grav. Dacă, totuşi, din nefericire, aceasta se întâmpla, el nu mai putea primi o a doua iertare a păcatelor, nemaiputând fi împăcat canonic cu Dumnezeu şi cu Biserica, fiind abandonat luişi şi milei dumnezeieşti, privat pe viaţă de Sfintele Taine şi, dacă voia să se mântuiască, dedicându-se pocăinţei şi lacrimilor până la sfârşitul vieţii.

Este vorba de primele secole din istoria Bisericii; persecuţia era endemică şi primirea botezului echivala cu acceptarea cu anticipaţie a martiriului. Din această cauză, majoritatea creştinilor erau de o fervoare excepţională şi acest climat de eroism explică rigoarea condiţiilor impuse pocăinţei în Biserică.

Apostazia şi cum sunt reprimiţi cei căzuţi

Situaţia se modifică în cursul celui de-al treilea secol. Biserica a cunoscut atunci perioade destul de lungi de pace, ceea ce favorizează convertirea la creştinism a numeroşi păgâni. Aceşti creştini numeroşi considerau că nu mai era necesar să înfrunte martiriul, nemaiavând eroismul generaţiilor precedente. Când persecuţia a reînceput, mai ales sub Deciu (250-252), au avut loc numeroase apostazii; unii creştini acceptau să facă concesii păgânismului, să sacrifice idolilor sau să dea Sfintele Cărţi păgânilor. Odată terminată persecuţia, mulţi dintre ei doriră să fie admişi la pocăinţa canonică, să se împace cu Dumnezeu şi să fie reintegraţi în Biserică.

Ce era de făcut cu aceşti creştini „căzuţi“, cu aceşti lapsi? În timp ce autorităţile legitime ale Bisericii considerau că trebuie să fie indulgente, unele partide rigoriste se formară, opunându-se oricărei reconcilieri cu cei care eşuaseră în persecuţie. Aceştia nu ezitară să genereze schisme, care se prelungiră câteodată mult după ultimele persecuţii şi după pacea Bisericii (313): novaţienii la Roma, meletienii în Egipt, donatiştii în Africa etc.

Problema păcatelor veniale

Dar despre păcatele mai uşoare, „cotidiene“, ce să mai spunem? Ele nu erau în mod obligatoriu supuse pocăinţei canonice ca şi păcatele grave. Nu exista nici o procedură de pocăinţă privată, nici o formă de iertare sacramentală în ceea ce le priveşte. Niciodată această chestiune nu apare în literatura patristică anterioară secolului al VI-lea. Aceşti păcătoşi - de fapt toţi creştinii - obţineau iertarea de la Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare, căinţă, lacrimi, post; ei beneficiau de ajutorul îndrumării corectării frăţeşti şi de rugăciunile celorlalţi creştini.

În mănăstiri şi printre laicii fervenţi se răspândise încă din secolul al IV-lea practica „dezvăluirii gândurilor“ în faţa unui părinte duhovnicesc, stareţ sau pustnic cunoscut şi apreciat, nefiind însă vorba în acest caz de o spovedanie sacramentală: părintele duhovnicesc îşi îndruma fiii laici cu sfaturile sale şi se ruga intens pentru a le obţine iertarea divină, fără ca să le confere iertarea sacramentală de păcate.

Înseamnă oare aceasta că nu exista nici un mijloc de ordin sacramental pentru a obţine de la Dumnezeu iertarea păcatelor minore şi cotidiene? Bineînţeles că nu. Poziţia comună a Părinţilor Bisericii era următoarea: păcatele grave constituie o ruptură de Biserică şi de Dumnezeu; ei interzic celor care le comit accesul la euharistie, trebuind deci să se supună pocăinţei canonice. În schimb, păcatele slăbiciunii şi ale fragilităţii, ele nu închid accesul la Sfânta Masă. Dimpotrivă, ele ar trebui să incite pe creştini a primi comuniunea euharistică des, cu căinţă şi cu o încredere imensă, pentru a găsi în ea iertarea păcatelor lor cotidiene, precum şi forţa de a nu le mai săvârşi. Formula folosită de preot pentru a da Sfânta Împărtăşanie nu este ea încă şi astăzi în Biserica Ortodoxă: „Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică?“

Fuga de Euharistie nu ne duce mai aproape de Dumnezeu

Cu certitudine, trebuie ca întotdeauna să ne apropiem de Sfânta Euharistie cu sentimente de profundă căinţă pentru păcatele cotidiene care, deşi nu separă pe cel căzut de Biserică şi nu-l privează de darul Sfântului Duh, nu sunt deloc neglijabile.

Acumulate fără căinţă, ele pot conduce la o insensibilitate duhovnicească ce ar constitui ea însăşi un păcat grav. Potrivit expresiei Sfântului Simeon Noul Teolog, „nu ar trebui niciodată să ne împărtăşim fără lacrimi“. Aceste sentimente de căinţă şi de smerenie sunt de altfel exprimate în mod inspirat în „rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei“, ce sunt încă şi astăzi recomandate creştinului ortodox pentru a fi citite ca pregătire la fiecare împărtăşanie. Creştinul ortodox, dacă este botezat şi astfel pregătit, trebuie în mod normal să se împărtăşească la fiecare Liturghie la care participă, să fie astfel curăţit prin Trupul şi Sângele Domnului şi să se străduiască a vieţui mai departe într-un mod pe cât posibil mai sfânt, pe măsura darului primit. Aşa va putea el progresa în viaţa creştină şi nu privându-se în mod arbitrar de Sfânta Taină.

În secolul al VI-lea, regulile legate de pocăinţa canonică erau încă în vigoare. Dar, pentru că această pocăinţă nu putea să fie acordată decât o singură dată şi pentru că cei care fuseseră supuşi acesteia erau nevoiţi să ducă o viaţă cvasimonahală în lume, chiar şi după împăcarea lor, se tindea adeseori amânarea ei cât mai mult posibil, până la a o reduce la funcţia de simplă pregătire pentru moarte.

În altă parte, apăruse „greşitul obicei“, denunţat de sinoade precum cel de la Toledo (589), de a conferi de mai multe ori dezlegarea de păcate celor care continuau să cadă în propriile greşeli.

Când înlocuieşte spovedania regulată pocăinţa canonică?

Exista totuşi în lumea creştină o regiune unde pocăinţa canonică nu fusese niciodată practicată: Marea Britanie celtică. Şi aici, spovedania avusese dintotdeauna un caracter privat: ea consta în mărturisirea greşelilor către preot, în îndeplinirea canonului impus de acesta din urmă, dat în concordanţă cu regulile fixate de cărţile penitenţiale pentru felul de păcate săvârşite, sfârşindu-se cu dezlegarea. Cât priveşte perioada de timp de după dezlegare, nici o obligaţie deosebită nu era impusă în afara aceleia de a trăi în calitate de bun creştin în lume.

Cărţile penitenţiale recomandau diferite canoane de pocăinţă în funcţie de gravitatea păcatelor comise, fiind adaptate de părintele duhovnic de la caz la caz: rugăciuni stăruitoare, metanii, posturi mai mult sau mai puţin aspre (de exemplu, privarea consumului de vin, de carne şi de mâncare gătită, post cu pâine şi apă), abţinerea de la Sfânta Împărtăşanie etc., pentru o durată care putea fluctua între câteva zile şi zece sau chiar cincisprezece ani.

În secolul al VII-lea, numeroşi călugări irlandezi sau bretoni au venit pe continent, aducând şi aici acest obicei, ce s-a răspândit la scară largă. El se distingea clar de vechea pocăinţă canonică prin faptul că putea fi repetat: după orice păcat grav, devenea posibil să te spovedeşti la un preot, pentru ca mai apoi să împlineşti canonul impus şi în sfârşit să primeşti dezlegarea de tot atâtea ori de câte ori se recurgea la acest mod de pocăinţă.

În epoca carolingiană, unii reformatori şi mai multe sinoade locale s-au străduit să restabilească obiceiul primar, cât priveşte păcatele grave, dar fără un succes de durată.

Între secolele al IX-lea şi al XI-lea, s-a stabilit regruparea procedurii penitenţiale într-un singur act repetabil la cerere: spovedanie, impunerea unui canon de îndeplinit ulterior şi dezlegarea de păcate propriu-zisă. Se schiţează acum o tendinţă de a considera spovedania, această mărturisire ruşinoasă şi umilitoare a păcatelor comise, drept un canon deja suficient, dezlegarea de păcate apărând drept un fruct al acestei mărturisiri pline de regret făcute către preot.

Diferenţe între Occident şi Răsărit

De mult timp, credincioşii râvnitori prinseseră obiceiul de a se supune de bunăvoie procedurii penitenţiale, chiar celei publice, cu toate că nu aveau de mărturisit decât păcate uşoare. În schimb, creştinii vinovaţi de păcate grave nu ezitau să primească împărtăşania fără să fi mărturisit păcatele în prealabil.

Pentru a stopa acest abuz, în Biserica latină, între secolele al VII-lea şi al XIII-lea, unii episcopi şi unele sinoade locale au impus tuturor credincioşilor spovedania privată în anumite momente ale anului, independent de gravitatea păcatelor. În 1215, al patrulea sinod de la Lateran promulgă spovedania de cel puţin o dată pe an drept lege universală pentru această Biserică, chiar şi în cazul lipsei unui păcat grav.

Este dificil de ştiut momentul în care vechea spovedanie a dispărut în faţa spovedaniei private şi repetabile în Biserica Greacă. Probabil că aceasta s-a petrecut după un proces asemănător celui urmat de Occidentul latin. Cu siguranţă că evaluativa spovedanie de origine celtică nu va fi putut pătrunde până în lumea bizantină, dar cea din urmă deţinea, mai ales în Mănăstirea Studion din Constantinopol, un monahism în sânul căruia au fost promulgate canoane de pocăinţă, catalogate şi evaluate cu scrupulozitate, ce trimit în mod straniu la Penitenţialele irlandeze. Ele vor fi jucat un rol analog asupra evoluţiei riturilor de pocăinţă.

În altă ordine de idei, în Biserica Ortodoxă, vechiul ritual al pocăinţei publice a fost înlocuit de ritualul unei spovedanii private, în care elementele esenţiale, căinţa, mărturisirea, canonul şi dezlegarea de păcate, sunt grupate într-un singur act, repetabil la cerere. Aceasta se deosebeşte de practica romano-catolică prin faptul că dezlegarea de păcate a păstrat vechea sa formă („Dumnezeu să te ierte“), în timp ce, în Biserica latină, aceasta a fost înlocuită, începând cu secolul al XIII-lea, cu o formulă indicativă: „Te dezleg…“, spune preotul, vorbind in persona Christi.

Spovedania azi

Rapida schiţă istorică pe care am trasat-o acum nu are doar un interes arheologic. Ea ne oferă informaţii importante şi mereu actuale. Dacă modul săvârşirii Tainei Spovedaniei a variat de-a lungul secolelor, aceasta se datorează faptului că, mai mult decât oricare altă taină, spovedania este legată de contingenţele vieţii umane, cărora Biserica, în preocuparea sa pastorală, trebuie să se adapteze. Dedesubtul acestor variaţii, nu este însă dificil de distins unele constante foarte stabile.

Înainte de toate, trebuie totuşi să remarcăm că, odată cu abandonul vechii practici a pocăinţei publice, s-a pierdut un element important: mijlocirea adunării credincioşilor pentru cei păcătoşi aflaţi în penitenţă, ceea ce marca destul de bine caracterul eclezial al tainei, caracter redus acum la prezenţa şi la dezlegarea preotului. Noi toţi ar trebui să ne punem la suflet dorinţa de a ne ruga cu stăruinţă, măcar în particular, pentru întoarcerea păcătoşilor şi pentru ca Dumnezeu să le trimită harul pocăinţei. O astfel de rugăciune era foarte prezentă în Biserica veche, şi ea explică fără nici o îndoială prodigiosul său dinamism.

Un element constant ce se regăseşte de-a lungul tuturor formelor pe care le-a avut această taină de-a lungul timpului este faptul că atât actele penitentului, precum căinţa, mărturisirea păcatelor şi îndeplinirea canonului, cât şi dezlegarea dată de preot constituie părţi intrinseci ale aceleiaşi taine.

Anumiţi credincioşi cer câteodată preotului să li se dea dezlegarea de păcate, fără a mai mărturisi vreun păcat în mod particular. O astfel de dezlegare nu poate fi decât nulă şi de nedorit, şi bineînţeles nerespectuoasă faţă de taină, asemănându-se comportamentului unui preot care ar vrea să săvârşească sacrificiul euharistic fără pâine şi vin, ci doar pur şi simplu pronunţând cuvintele liturgice!

(Traducere de Ionuţ Marinescu din revista Buisson Ardent, Cahiers Saint Silouane l'Athonite, nr. 20, Le mystere de la pénitence, archimandrite Placide Deseille, Cerf, 2014, pp. 89-98)