Teologia Învierii și isihasmul bizantin la Sfântul Simeon Noul Teolog

„Fraților și părinților, Paș­tile - ziua bucuriei, ziua marii veselii și fericiri, ziua Învierii lui Hristos care vine pururea prin trecerea ciclică a timpului sau, mai degrabă, are loc zilnic și veșnic în cei ce cunosc taina ei, care a umplut de negrăită bucurie și veselie inimile noastre, dezlegând în același timp osteneala preacinstitului post, sau, mai bine zis, care a desă­vârșit și mângâiat în același timp sufletele noastre, chemând de aceea la odihnă și mulțumire pe toți credincioșii dimpreună - Paștile, precum vedeți, au trecut acum.”

Sfântul Simeon subliniază că Taina Învierii are loc veșnic în cei ce au ajuns la îndumnezeire, ca răspuns la chemarea lui Hristos, văzută nu ca articol de credință, ci chemare personală, deoarece Hristos Se uită la dispozițiile interioare și alegerile sufletelor noastre mai mult decât la ostenelile trupului prin care ne exersăm pe noi înșine spre virtute: „Taina Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, se petrece în chip tainic (mystikos) în cei care vrem și cum Se îngroapă Hristos în noi ca într-un mormânt și cum învie unit fiind cu sufletele noastre și înviindu-ne și pe noi împreună cu El”.

Învierea lui Hristos este învierea tainică simțită de Sfântul Simeon Noul Teolog și a celor ce o văd în chip curat, în stare de rugăciune și de trezvie. Sfântul Simeon spune în Cateheza 13 faptul că „cei ce nu au văzut Învierea lui Hristos nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Domn. Căci venirea și prezența de lumină a Duhului ne arată, ca niște zori, Învierea Domnului, sau mai degrabă ne dă harul de a-L vedea înviind El Însuși. Deci cărora li Se arată Hristos înviind, li Se arată în chip cu totul duhovnicesc, fiind văzut cu ochii duhovnicești. Pentru că, atunci când vine în noi prin Duhul Sfânt, ne învie din morți, ne face vii și ne dă să-L vedem întreg și viu întru noi, pe El, Cel nemuritor, Cel care ne dăruiește și harul de a-L cu­noaște limpede ca pe Unul ce învie împreună și este preamărit împreună cu noi, precum mărturisește și Sfânta Scriptură”.

Se poate vedea contribuția Sfântului Simeon la această teologie fundamentală. Considerăm că trăirea, viziunea și teologia elaborată de cel care a fost supranumit al treilea teolog, al Bisericii Răsăritene, au fost fundamentate și înrădăcinate în tradiția ortodoxă prin care amintim pe Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ioan Damaschin și pe Sfântul Ioan Scărarul. Deci, pu­tem afirma că teologia simeoniană este o continuare a gândirii părinților anteriori, cei care predicaseră despre viețuirea Evangheliei lui Hristos. Simeon propune o teologie bazată pe experiență, în care Hristos coboară mai aproape de om, în inima sa, arătându-i slava Sa, omul având posibilitatea vederii lui Hristos Cel înviat. Tema Învierii a fost o preocupare duhovnicească pentru Sfântul Părinte, deoarece fără Înviere „nici credința și nici propovăduirea Bisericii nu sunt valabile” (I Corinteni 15, 14). Pentru Sfântul Simeon, Învierea a reprezentat puterea lui Hristos de a certa vânturile și valurile, putere dată și ucenicilor Săi, de a fi plini de Dumnezeu și Dumnezeu era „comoara” (Matei 13, 44) lor de viață ca înviere permanentă „Eu sunt Învierea și viața” (Ioan 11, 25). Ieșirea Sa din mormânt era dovada că El este viu, că viața Lui e plină de înviere ca o „țarină”, în care se ascunde această înviere ca o „comoa­ră”. În evenimentul „potolirii furtunii pe mare”, identificăm în Hristos Iisus acea realitate care nu este din lume, darul Sfântului Duh care este dreptate, pace și bucurie. Pe Domnul Hristos nu-L puteau tulbura vânturile și valurile, deoarece avea casa zidită pe stâncă. În cuvântările pe mare, cât mai ales cele din sufletul ucenicilor Săi, era acea stare de isihasm, pacea lui Dumnezeu care nu se compară cu pacea din lume și care duce la apofatism, fiind caracterizată de Tradiția creștină, starea de după Înviere sau intrarea în slavă prin Înviere: „Atunci nu Mă veți mai întreba nimic” (Ioan 16, 23). Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că roadele faptelor bune sunt comori din cer, pe care hoții nu le sapă și nici nu le fură, iar molia nu le strică. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, Învierea a însemnat puterea cu care i-a adunat pe ucenicii Săi, deoarece ei erau căzuți între tâlhari și jefuiți, cărora Mântuitorul ca samarinean Milostiv le-a uns rănile cu untde­lemn și vin, rănile umplerii de sine, ale înălțării de sine până în locul în care cuprindea toată lumea, în loc de a coborî până la rădăcinile „Pomului Vieții”, în cunoașterea lui Dum­nezeu. Spune Sfântul Părinte că nu putem exclude teologia Învierii pentru înțelegerea ishasmului bizantin. Teologia Învierii este indispen­sa­bilă atât pentru înțelegerea isihasmului în viața, opera și teologia sa, cât și influența pe care a avut-o asupra Sfântului Grigorie Palama, trei secole mai târziu. A fost un sfânt trăitor care nu a păstrat ascunse marile sale experiențe, ale vederii lui Hristos în inima sa, ci mai mult le descria ucenicilor săi, tocmai pentru ca și ei să ia atitudine la ei înșiși în cele duhovnicești. Nu a fost înțeles de toți oamenii, unii au văzut viața sa plină de harul lui Dumnezeu, dar a avut și mulți critici încă din timpul vieții. El a fost steaua care a strălucit în literatura patristică, în epoca ma­rilor isihaști bizantini. Sfântul Simeon în secolul al XIV-lea a fost revendicat de către isihaști drept precursor al lor. Sfântul Părinte poate fi considerat printre precursorii isihasmului, așa cum menționează Prea­fe­ricitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: ,,Sfântul Simeon este un isihast înaintea isihasmului”. El a ținut vie în conștiin­ța Bisericii tema preferată de isihasm, adică redescoperirea energiei harice primite la Botez. Astăzi, Sfân­tul Simeon a devenit unul dintre autorii duhovnicești favoriți în lumea ortodoxă, fiind citit și apreciat de înnoirea duhovnicească din Rusia, Muntele Athos, dar și de alte locuri din Grecia. Sfântul Simeon a fost redescoperit în ultimele decenii ale secolului trecut, fapt datorat voii lui Dumnezeu, dar și eforturilor cercetă­to­rilor, care au publicat textul critic al operei sale. Influența sa a trecut dincolo de granițele lumii creștine răsăritene, ajungând în cercurile creștine mai largi, cum ar fi Apusul creștin, iar acest fapt a dus la confruntarea dintre isihasmul răsă­ri­tean și transcendența lui Dumnezeu din Apus. În lumea ortodoxă, el este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai mari scriitori mistici, dar și trăitori ai isihasmului bizantin, iar scrierile sale sunt considerate un tratat de adevărată viețuire duhovnicească: ,,în cadrul acestei tradiții, moștenirea Sfântului Simeon nu este numai obiectul cercetării academice, ci și o experiență care continuă să fie trăită la un nivel personal. Lanțul de aur al sufletelor care au fost luminate de focul iubirii pentru Hristos a trecut de la Sfântul Simeon la Palama... și la dascălii spiritualității bizantine până în zilele noastre” (Hilarion Alfeyev, Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă, Ed. Sofia, Bucu­rești, 2010, p. 348).