„Unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor“

Sfântul Apostol Pavel este considerat de mulţi Sfinţi Părinţi, printre care se enumeră Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teofilact al Bulgariei, drept cel care a specificat pentru prima dată în amănunţime scopurile Tainei Cununiei şi importanţa ei în vederea obţinerii desăvârşirii creştine.

Deşi în perioada respectivă căsătoria era privită drept ceva pur legislativ în lumea greco-romană sau ca având ca scop principal doar procreaţia în mentalitatea iudaică, Sfântul Apostol Pavel denotă o înţelegere duhovnicească infinit superioară acestor opinii limitate.

Păstrarea stării de celibat sau căsătorie

Pentru a evita orice exces negativ generat de o înţelegere ascetică lipsită de echilibru, Sfântul Apostol Pavel afirmă: "Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Nici fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi" (I Cor. 7:25-28). Observăm că în primul verset el afirmă că fecioria nu este impusă oamenilor printr-o poruncă divină. Aici apare o conotaţie adversativă, pentru că, anterior, Sfântul Pavel afirmase că divorţul era interzis de cuvintele Domnului cuprinse în Evanghelie (I Cor. 7:10). Fecioria însă nu este reglementată de Hristos, fiind o opţiune pe care fiecare om o poate alege dacă doreşte, însă doar în situaţia în care nu este căsătorit. Celibatul nu este o stare superioară căsătoriei, dar cuprinde, aşa cum vom vedea specificat mai departe de Apostolul neamurilor, o condiţie mai bună de a sluji Domnului şi a evita grijile cotidiene atât de presante. Căsătoria însă nu trebuie desfăcută din dorinţa de a urma celibatul. În cursul istoriei creştine există o serie de cupluri căsătorite care au renunţat de bunăvoie la viaţa de familie într-un acord reciproc desăvârşit pentru a intra în monahism (de ex. Amun Nitriotul şi soţia sa, Melania cea Tânără şi soţul ei etc.). Aici însă prevalează regula bunei înţelegeri între soţi, specificată anterior de Sfântul Apostol Pavel şi prezentată în materialul trecut (I Cor. 1:1-7). Dacă însă unul dintre soţi, din dorinţa de a nu-şi mai îndeplini obligaţiile conjugale din cauza unei opinii depreciative la adresa lor, doreşte să îmbrăţişeze celibatul, el cade sub incidenţa canoanelor Bisericii, care îl condamnă pentru această atitudine eronată cu privire la instituţia Căsătoriei. Aşa cum specifică Sfântul Apostol Pavel în prima Epistolă către Timotei: "Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (5:8). De aceea, fiecare om, fie în slujba celibatului, fie în cea a căsătoriei, trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu. Dacă decide să se căsătorească, nu face o greşeală, dar dacă decide să întrerupă unilateral căsătoria, atunci săvârşeşte un păcat, pentru că într-un cuplu deciziile se iau întotdeauna împreună, şi nu de unul singur. Spre deosebire de celibat, căsătoria aduce cu sine o suferinţă a trupului, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Această suferinţă constă în principal în grijile cotidiene şi în diversele conflicte care se pot naşte în sânul oricărui cuplu. Deşi Sfântul Apostol Pavel afirmă că el propune în primul rând păstrarea celibatului persoanelor necăsătorite tocmai pentru ca ele să evite aceste suferinţe, el nu precizează nicăieri că aceste suferinţe ar fi inutile sau imposibil de învins.

Sensul eshatologic al celibatului

Tensiunea aşteptării celei de-a doua veniri a Mântuitorului era extrem de mare în perioada primară a creştinismului. Trebuie să afirmăm cu regret că, în timpul actual, această aşteptare eshatologică s-a redus considerabil, iar dimensiunea ei liturgică a fost trecută aproape în uitare. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt însă cât se poate de clare: "Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7:29-31). Chipul lumesc al căsătoriei trece. Naşterea de copii, grijile inerente, dorinţa de a sluji preponderent celuilalt în loc de a-i sluji lui Dumnezeu sunt toate trecătoare şi dispar în Împărăţia cerurilor. Cu toate acestea, misterul nemuritor al iubirii nu poate fi şters din memoria omului nici în sânul iubirii dumnezeieşti. "Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire" (I Cor. 7:32-35). Căsătoria nu asigură asemenea celibatului posibilitatea de a păstra o slujire totală a lui Dumnezeu. Ne simţim asaltaţi de griji, de necazuri, de certuri şi neîmpliniri şi, mai presus de toate, trebuie să ne manifestăm mai mult decât orice atenţia pentru partenerul de cuplu. Toate acestea ne împiedică sub o formă sau alta să păstrăm o atenţie trează în rugăciunea şi reculegerea în faţa lui Dumnezeu. Însă trebuie să afirmăm aici, ca o completare, că atunci când iubim cu adevărat şi ne manifestăm această iubire faţă de soţ, soţie sau copii, în această acţiune aducem o rază din soarele iubirii divine. Celibatul arată străduinţa ascetică a celui separat de toţi şi unit cu toţi, aşa cum afirmă Evagrie Ponticul, însă căsătoria este nici mai mult, nici mai puţin decât o icoană a Bisericii unite cu Hristos.

Căsătoria ca decizie şi posibilitatea recăsătoririi

În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel revine asupra deciziei de căsătorie: "Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte, nu păcătuieşte, căsătorească-se. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face" (I Cor. 7:35-38). Celibatul pare să aibă, iarăşi, o importanţă mai mare decât căsătoria, dar în lumina pasajelor analizate anterior putem spune că acest primat are o funcţie strict instrumentală. Celibatul ajută mai mult la unirea sufletului cu Dumnezeu pentru că are de partea sa lipsa de griji şi, de regulă, liniştea necesară reculegerii şi rugăciunii neîncetate. Căsătoria însă, deşi aduce cu sine o serie de elemente inerente perturbatoare (fără ca acestea să îndemne însă persoana umană la păcătuire!), nu reprezintă o cale lipsită de orice orizont, ci permite şi ea ajungerea la desăvârşirea creştină. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel reglementează problema recăsătoririi: "Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7:38-40). El îndeamnă aici persoanele văduve să păstreze celibatul şi să evite o recăsătorire pentru a putea ajunge mai uşor la desăvârşire şi umplerea de Duhul Sfânt. În materialul următor vom analiza în continuare contribuţia sa la înţelegerea corectă a Tainei Cununiei din prima Epistolă către Corinteni.