Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial „Unirea mădularelor lui Hristos în armonie desăvârşită“

„Unirea mădularelor lui Hristos în armonie desăvârşită“

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 28 Aug, 2013

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, mul­te voci printre is­toricii contemporani care afirmă di­rect sau indirect că misiunea so­cială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic al­tceva decât o captatio bene­vo­len­­tiae, menită să atragă popu­la­­ritatea comunităţilor creştine a­flate într-o creştere neînce­ta­tă. Această ipoteză nu poate fi e­liminată, dar este improbabi­lă. Dacă ar fi dorit acest lucru, a­tunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îm­brăţişau încă o credinţă ido­leas­­că sau alta? De ce ar fi în­cer­cat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu po­litic construirii misiunii soci­a­le a Bisericii? Numai din do­rin­ţa de a fi binevoitor acolo un­de predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea“ Bisericii ca­re a avut loc în vremea sa este des­crisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o pri­velişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de bi­serici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale epis­co­­pilor cu acest scop, întruniri în­tre credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere su­fle­­tească de la popor la popor, u­nirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie de­să­vârşită“ (Eusebiu de Ceza­re­ea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfân­­tului Constantin au atins fi­e­care pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aş­tep­tată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de ne­cesare în perioada respecti­vă, când misiunea liturgică a Bi­­sericii începea să ia o am­ploa­­re tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bi­ne între ei. Toată asuprirea po­li­tică din perioada respectivă lă­­sase răni profunde. Mulţi se le­pădaseră de credinţă. Alţii fu­seseră nevoiţi să aleagă calea e­xilului. Mărturisitorii nume­roşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comuni­tă­ţilor, iar ierarhia biseri­ceas­că încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toa­te aceste lucruri au fost în­gă­duite dintr-un scop pur po­li­tic, chiar şi aşa nu putem obser­va ce este de reproşat! Bi­ne­fa­ce­rile care au rezultat din a­ceas­tă gândire „politică“ au a­dus mai mult bine decât multe al­te intenţii care au părut fru­moa­­se şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unionis­te, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sa­le adresate episcopului Cae­ci­li­an al Cartaginei, Sfântul Con­stan­tin cel Mare îi făgăduieşte a­cestuia plata unei sume con­sis­­tente de bani care trebuia să a­co­pere nevoile clericilor şi ale con­struirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cu­vi­os nu se rezumă numai la a pro­­mite, ci afirmă mai departe: „Da­că însă vei vedea că lipseşte ce­va ca să se îndeplinească de­ci­­zia mea faţă de toţi aceia, va tre­bui să te adresezi cu toată în­credinţarea lui Heraclide, ad­mi­­nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat ver­bal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă sa­tis­facă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de fai­mă rea umblă prin în­şe­lă­ciu­ne să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-pre­fectului Patricius să se dea a­tenţia cuvenită tuturor celor­lal­­te probleme şi îndeosebi a­ces­teia şi să nu îngăduie să fie ne­glijată o asemenea proble­mă“ (Ibid., p. 385). Grija de­mon­­strată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate în­tocmai o regăsim şi în alte do­cumente ale epocii respecti­ve. Bunele intenţii pe care Sfân­tul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări po­litice aşa cum încearcă să ne fa­că să credem unii cercetători pre­ocupaţi doar de dimensiu­nea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul ci­tat anterior ne dezvăluie o per­soa­nă atentă şi la nevoile spi­ri­tuale ale Bisericii care trecea în mo­mentul respectiv prin mo­men­te dificile din cauza cri­zei do­natiste care tulbura nor­dul Afri­cii. Constantin cel Mare pro­mi­tea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezol­va­rea si­tuaţiei controversate ca­re sfâ­şia unitatea comuni­tă­ţi­lor creş­ti­ne din regiunea res­pec­tivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a mem­bri­­lor ierarhiei bisericeşti con­stă, aşa cum o cer atât regula­men­­tele speciale de ordin inte­ri­or, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi re­nun­ţarea la orice implicare în via­ţa politică. Ceea ce uită mul­te persoane este că Sfântul Con­stantin cel Mare a pus ba­zele acestei reguli de aur. În­che­iem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ide­ea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreu­ne­ze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inu­tile: „Întrucât reiese dintr-o mul­ţime de fapte că dispreţul fa­ţă de religie, pe care se ba­zea­ză respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile pu­bli­­ce, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a a­dus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor o­me­neşti o binecuvântare deo­se­bi­tă, de aceea am găsit de bine, Prea­vrednice Anulinus, ca acei oa­meni care prin sfinţenia pe ca­re trebuie să o observe şi prin pă­zirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba reli­giei celei sfinte, aceea să pri­meas­că dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate A­nulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată înde­pli­nesc în cadrul Bisericii univer­sa­­le, în fruntea căreia se află Cae­cilian, serviciul lor în slujba a­cestei sfinte religii şi cărora lu­mea s-a obişnuit să le spună cle­rici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru tot­dea­­una de toate sarcinile publi­ce, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nele­giu­ită să se înstrăineze de ser­vi­­ciul datorat divinităţii, ci, dim­potrivă, să nu fie deloc tul­bu­­raţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai ma­re cinstirea pe care au adus-o ei di­vinităţii, cu atât mai mare es­te binele pe care-l aduc în tre­bu­­rile publice“ (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare mem­bru al clerului are o sar­ci­nă unică şi care nu încetează ni­ciodată: aceea de a-I sluji lui Dum­nezeu cu toată inima sa.