„Unirea mădularelor lui Hristos în armonie desăvârşită”

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, mul­te voci printre is­toricii contemporani care afirmă di­rect sau indirect că misiunea so­cială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic al­tceva decât o captatio bene­vo­len­­tiae, menită să atragă popu­la­­ritatea comunităţilor creştine a­flate într-o creştere neînce­ta­tă. Această ipoteză nu poate fi e­liminată, dar este improbabi­lă. Dacă ar fi dorit acest lucru, a­tunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îm­brăţişau încă o credinţă ido­leas­­că sau alta? De ce ar fi în­cer­cat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu po­litic construirii misiunii soci­a­le a Bisericii? Numai din do­rin­ţa de a fi binevoitor acolo un­de predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea” Bisericii ca­re a avut loc în vremea sa este des­crisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o pri­velişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de bi­serici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale epis­co­­pilor cu acest scop, întruniri în­tre credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere su­fle­­tească de la popor la popor, u­nirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie de­să­vârşită” (Eusebiu de Ceza­re­ea, „Istoria bisericească”, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfân­­tului Constantin au atins fi­e­care pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aş­tep­tată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de ne­cesare în perioada respecti­vă, când misiunea liturgică a Bi­­sericii începea să ia o am­ploa­­re tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bi­ne între ei. Toată asuprirea po­li­tică din perioada respectivă lă­­sase răni profunde. Mulţi se le­pădaseră de credinţă. Alţii fu­seseră nevoiţi să aleagă calea e­xilului. Mărturisitorii nume­roşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comuni­tă­ţilor, iar ierarhia biseri­ceas­că încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toa­te aceste lucruri au fost în­gă­duite dintr-un scop pur po­li­tic, chiar şi aşa nu putem obser­va ce este de reproşat! Bi­ne­fa­ce­rile care au rezultat din a­ceas­tă gândire „politică” au a­dus mai mult bine decât multe al­te intenţii care au părut fru­moa­­se şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unionis­te, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sa­le adresate episcopului Cae­ci­li­an al Cartaginei, Sfântul Con­stan­tin cel Mare îi făgăduieşte a­cestuia plata unei sume con­sis­­tente de bani care trebuia să a­co­pere nevoile clericilor şi ale con­struirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cu­vi­os nu se rezumă numai la a pro­­mite, ci afirmă mai departe: „Da­că însă vei vedea că lipseşte ce­va ca să se îndeplinească de­ci­­zia mea faţă de toţi aceia, va tre­bui să te adresezi cu toată în­credinţarea lui Heraclide, ad­mi­­nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat ver­bal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă sa­tis­facă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de fai­mă rea umblă prin în­şe­lă­ciu­ne să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-pre­fectului Patricius să se dea a­tenţia cuvenită tuturor celor­lal­­te probleme şi îndeosebi a­ces­teia şi să nu îngăduie să fie ne­glijată o asemenea proble­mă” (Ibid., p. 385). Grija de­mon­­strată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate în­tocmai o regăsim şi în alte do­cumente ale epocii respecti­ve. Bunele intenţii pe care Sfân­tul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări po­litice aşa cum încearcă să ne fa­că să credem unii cercetători pre­ocupaţi doar de dimensiu­nea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul ci­tat anterior ne dezvăluie o per­soa­nă atentă şi la nevoile spi­ri­tuale ale Bisericii care trecea în mo­mentul respectiv prin mo­men­te dificile din cauza cri­zei do­natiste care tulbura nor­dul Afri­cii. Constantin cel Mare pro­mi­tea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezol­va­rea si­tuaţiei controversate ca­re sfâ­şia unitatea comuni­tă­ţi­lor creş­ti­ne din regiunea res­pec­tivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a mem­bri­­lor ierarhiei bisericeşti con­stă, aşa cum o cer atât regula­men­­tele speciale de ordin inte­ri­or, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi re­nun­ţarea la orice implicare în via­ţa politică. Ceea ce uită mul­te persoane este că Sfântul Con­stantin cel Mare a pus ba­zele acestei reguli de aur. În­che­iem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ide­ea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreu­ne­ze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inu­tile: „Întrucât reiese dintr-o mul­ţime de fapte că dispreţul fa­ţă de religie, pe care se ba­zea­ză respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile pu­bli­­ce, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a a­dus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor o­me­neşti o binecuvântare deo­se­bi­tă, de aceea am găsit de bine, Prea­vrednice Anulinus, ca acei oa­meni care prin sfinţenia pe ca­re trebuie să o observe şi prin pă­zirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba reli­giei celei sfinte, aceea să pri­meas­că dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate A­nulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată înde­pli­nesc în cadrul Bisericii univer­sa­­le, în fruntea căreia se află Cae­cilian, serviciul lor în slujba a­cestei sfinte religii şi cărora lu­mea s-a obişnuit să le spună cle­rici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru tot­dea­­una de toate sarcinile publi­ce, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nele­giu­ită să se înstrăineze de ser­vi­­ciul datorat divinităţii, ci, dim­potrivă, să nu fie deloc tul­bu­­raţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai ma­re cinstirea pe care au adus-o ei di­vinităţii, cu atât mai mare es­te binele pe care-l aduc în tre­bu­­rile publice” (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare mem­bru al clerului are o sar­ci­nă unică şi care nu încetează ni­ciodată: aceea de a-I sluji lui Dum­nezeu cu toată inima sa.