Viața ca o filă de pateric a părintelui Constantin Bologa

Pe părintele Constantin Bologa l-am întâlnit la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”-Herăstrău din București. Este din Drobeta-Turnu Severin, are 80 de ani și de 13 este pensionar. A slujit toată viața în Episcopia Severinului și Strehaiei. În fiecare iarnă vine și locuiește la băiat, avocat în Capitală. O discuție cu sfinția sa începe cu o lacrimă, se continuă cu o alergare, cu o pândă a vieții peste tot „unde nu-i acasă, ca s-o salvezi de la înstrăinare”, cum ar spune Emil Cioran, pentru ca în final să respiri și să spui fericit: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”.

Părinte, aveți o poveste de viață tulburătoare. Ce v-a marcat cel mai mult?

Copilăria. Din cauza multelor suferințe, am fost un timid. Și am căutat prin rugăciune și prin apropierea de Biserică să primesc putere de la Dumnezeu să-mi depășesc această slăbiciune.

Cum a fost copilăria sfin­ției voastre?

Dură. M-am născut în 1943 la Iași. Familia mea trăia în județul Orhei din Basarabia. Din cauza războiului, bunicii au rămas acasă, iar mama, împreună cu doi frați ai săi, a venit la Iași. Tata lupta pe front, de unde nu s-a mai întors. După ce m-a născut, mama s-a îmbolnăvit și a murit. Mi-o amintesc foarte vag cum zăcea și cum m-a sărutat pentru ultima oară. La fel de vag mi-l amintesc și pe părintele care a petrecut-o spre locul acela liniștit, fără durere, de unde mi s-a apus că o să aibă grijă de mine. Atunci mi s-a fixat ideea că preotul este o persoană care face numai bine. Un frate de-al mamei care nu avea copii m-a luat la el. Aveam aproape 3 ani. Soția lui nu mă plăcea însă și într-o zi m-a dus, fără ca unchiul să știe, la o casă de copii din Iași, spunându-i că am fost luat de un bărbat de pe stradă, unde ieșisem să mă joc. În 1946, în perioada secetei din Moldova, autoritățile au hotărât să trimită orfanii în afara zonelor calamitate. Un lot a ajuns în Bulgaria, iar altul, în care mă aflam și eu, la Turnu Severin.

Și cum ați ajuns în familia preotului Gheorghe Bologa?

Patriarhul Justinian Marina a făcut apel atunci la toți preoții din țară care aveau posibilități materiale să se ocupe de acești copii, să-i scoată din situația grea în care se aflau. Așa am ajuns eu în familia preotului și învățăto­rului Gheorghe Bologa, din satul Podu Grosului, județul Mehedinți, care avea să mă și înfieze în 1947. Eram slab, pricăjit și murdar. Nu cred că-i plăcuse de mine, dar cu siguranță i se făcuse milă, după ce văzuse într-o baracă din curtea orfelinatului grămada imensă de copii morți de tifos, aruncați unii peste alții. Am plecat cu el cu căruța, spunându-i că mi-e foame și că-mi doresc să mănânc mămăligă cu sare. Pentru mine era un deliciu! Părintele era om foarte harnic și întreprinzător, care avea o gospodărie înfloritoare. Soția lui nu era foarte încântată de cum arătam. „Pe văruitul ăsta l-ai adus?”, îmi amintesc că spuse dânsa când m-a văzut. Dar, de a doua zi, m-am atașat de ea, m-a mângâiat, mi-a făcut toate poftele și am început să-i spun mamă. Preotului nu puteam să-i zic tată, deși țineam la el. Îi ziceam părinte. Într-o zi săpa niște gropi pentru o balustradă. Eu mă jucam pe lângă el și l-am întrebat ce face acolo. Și el mi-a spus că sapă să găsească bani, pe care avea să mi-i dea mie, dacă îi spuneam tată. Și când nu eram atent, a aruncat în groapă un pumn de monede, spu­nându-mi că a dat de bani. Când i-am văzut m-am repezit bucuros și i-am adunat pe toți. Și de atunci i-am spus și lui tată! 

Povestiți-ne despre deportare...

Într-una din zile ne-am pomenit cu soldați și milițieni în curte, care ne-au cerut ca până la prânz să încărcăm ce putem într-o căruță, pentru că trebuia să ne mutăm într-un alt loc. Părinții credeau că ne vor duce în Siberia. La prânz am plecat spre gara Tâlna, la vreo 30 de kilometri de localitatea noastră. După câteva zile am ajuns la Gighera, în județul Dolj. Datorită intervenției Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, care era o personalitate a vremii, preoții deportați de pe frontiera cu Iugoslavia nu au ajuns în Bărăgan, ci în localități din afara zonei depopulate. Începuse colectivizarea și oamenii din Gighera credeau că tata fusese trimis să-i bage cu forța în colectiv, motiv pentru care nu-l aveau la inimă. După câteva luni, în noaptea de Crăciun, tata a și fost arestat, pentru uneltire împotriva orânduirii socialiste, fiind condamnat la șapte ani de închisoare. Îl vizitase un învățător, fost coleg de școală, care căuta susținători ai mișcării de rezistență anticomunistă din munți. Tata a acceptat propunerea lui, dar soția învățătorului l-a trădat, așa că toate persoanele contactate de el au fost arestate de Securitate. Ajunseserăm muritori de foame. Mama muncea câte o zi întreagă la cules de bumbac pentru doi pumni de mălai. În 1956, tata s-a întors din pușcărie, pentru că se dăduse un decret de care au beneficiat foarte mulți preoți arestați. Așa că ne-am întors acasă, la Podu Grosului, unde am găsit gospodăria distrusă.

Părinte, când și cum v-ați apropiat de Biserică?

Eu mergeam de mic cu mama la biserică, unde mă rugam să se întoarcă tata acasă, dar nu eram foarte atent la ce se întâmpla acolo. Pentru el mă sculam și noaptea să mă rog, făceam chiar și metanii. În Postul Paștilor, mama mi-a promis că dacă voi fi cuminte și voi asculta cum se cuvine sfânta slujbă, îmi va cumpăra teniși chinezești. Și eu nu mai puteam de bucurie! Dragoste de Dumnezeu aveam, dar ca orice copil eram mai zvăpăiat. După ce am terminat șapte clase, pentru că nu aveam voie să merg la liceu, am dat examen la Seminarul Teologic de la Mofleni, din marginea Craiovei, ale cărui ­cursuri le-am urmat cinci ani. În acea perioadă am înțeles că pentru a deveni preot, pe lângă etapele canonice obligatorii, era nevoie de vocație, de mâna lui Dumnezeu. Mi-a întărit această convingere vederea unei racle mari, plină cu cranii scoase dintr-un cimitir vechi, pe locul căruia se săpase pentru clădirea seminarului. Racla se afla în biserica monument istoric în care făceam rugăciunea de dimineață. După ce mă închinam la icoane, zăboveam lângă ea gândindu-mă la soarta omului. Imaginea acelor cranii m-a marcat profund și decisiv, ca viitor preot.

Vorbiți-ne despre activitatea preoțească.

Ca să devin cu adevărat preot, trebuia să rezolv o altă mare problemă: căsătoria. Dar nu aveam cu cine, pentru că fetele fugeau de preoți. Îmi doream pe cineva din învățământ sau din sănătate. Din acest motiv am încercat chiar să lucrez pe un șantier, dar nu m-au primit pentru că se știa că terminasem seminarul și le era teamă că-i învățam „Tatăl nostru” pe muncitori și că le vorbeam despre Dumnezeu. Un an am predat limba română și am fost diriginte la clasa a VIII-a la școala din comuna Adam, dar și acolo am avut probleme. Cineva informase organele că un învățător era popă, motiv pentru care a venit o comisie de la Comitetul Central și a făcut o anchetă. Așa că am fost chemat la raion, la partid, să dau o decla­rație, la biroul de documente secrete. Lucrătorul de acolo, un om în vârstă, m-a invitat la o masă, împingându-mi discret un dosar în față, dintr-un maldăr mare de documente, spunându-mi că iese afară pentru că are ceva treabă cât eu scriam decla­rația. Era dosarul meu de cadre, în care se aflau toate datele despre mine, despre părinții și rudele mele! Scria acolo despre tata, despre frații mamei, că unul fusese criminal pentru că luptase ca ofițer împotriva Uniunii Sovietice și multe, multe altele. Așa că nu puteam să mint sau să omit ceva în declarația mea. Cu toate astea, nu am fost dat afară. Puteam să rămân în învățământ, pentru că îmi plăcea, dar chemarea era mai mare către preoție. După un an m-am întors acasă. Fusese eliberat și tata, cu un lot mare de preoți, așa că parohiile erau din nou pline de slujitori. El a murit la 92 de ani, iar mama mai devreme. Între timp mă căsătorisem cu o învățătoare, Florentina Rada. Un fost profesor de la seminar, Sebastian Chirea, doctor în teologie, care slujea în Parohia Dobra, din comuna Bălăcița, județul Mehedinți, marginalizat și el din motive politice, mi-a propus să vin să slujesc în parohia lui, pentru că urma să primească la Craiova o ascultare mai importantă. Acolo și în satul reșe­dință de comună am slujit 10 ani. După examenul de titularizare, soția mea a ocupat un post la Drobeta-Turnu Severin și atunci am ajuns la ­Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” din acel oraș. Iar la pensie am ieșit de la Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.

Părinte, ce înseamnă să fii bătrân?

Bătrânul este ca o carte. Moare un bătrân, dispare o carte din ­bibliotecă! Un om în vârstă are multe de spus. 

Dar bătrânețea ce este, părinte?

Bătrânețea este o etapă frumoasă a vieții, dar depinde cum ți-o construiești. Sunt atâtea exemple în Biblie care dau mărturie despre această etapă. Noe, Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, apoi Sfântul Ioan Evanghelistul, care a scris Apocalipsa și care avea peste 100 de ani, dacă nu mă înșel, Sfântul Pavel sau Dreptul Simeon, de care uitase moartea. Deci, bătrânii sunt iubiți de Dumnezeu. Are nădejde în ei. Și mă bucur că și Părintele Patriarh Daniel are dragoste de bătrâni. De la Preafericirea Sa am reținut expresia „Nu există tineri și bătrâni. Există doar tineri de diferite vârste!”. Pentru cei ca mine această atenție valorează foarte mult.

Care considerați că este cel mai important lucru pentru un preot?

Harul pe care l-a primit de la Dumnezeu. Care trebuie lucrat, dezvoltat și transmis prin Taina Sfântului Botez, prin toate cele Șapte Sfinte Taine, prin invocarea Duhului Sfânt. 

Ce rol joacă rugăciunea în viața unui preot?

Rugăciunea trebuie să o faci, dar în același timp să o și trăiești. Să coboare cuvântul din minte în inimă. Distanța este mică, de numai două palme. Dar cuvântul coboară foarte greu din minte în inimă. Îmi spuneau credincioși că se trezesc noaptea ca să se roage. Sigur, e bună rugăciunea de noapte, pe care o fac cei puternici, călugării. Pentru credin­cioșii de rând e mai greu. Unii îmi spun că le cade cartea din mână. Eu cred că noaptea este lăsată pentru odihnă. De aceea îi sfătuiesc să facă mai degrabă rugăciuni ­scurte, cum mi-a spus mie părintele Teofil Părăian, care învățase lucrul acesta de la părintele ­Arsenie Boca. Adică să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Părintele Teofil rostea această rugăciune pe drumul de acasă până la liceul din Timișoara și-mi mărturisea că era toată ziua vioi. Trebuie să simți cum coboară cuvântul din minte în inimă.

Aveți o evlavie mai mare la vreun sfânt?

La Maica Domnului. Întotdeauna am considerat-o marea mea ocrotitoare.

Cum vedeți sfinția voastră lumea în viitor?

Eu nădăjduiesc că viitorul va arăta bine. Lumea va supraviețui încercărilor. Trebuie totuși o schim­bare de mentalitate. Dumnezeu lucrează prin oameni. De aceea trebuie ca ei să iubească ce le-a dat Creatorul. Noi însă ne-am bătut joc și de pământ, și de ape, și de subsol, și de aer, ne-am otrăvit, făcându-ne rău nouă înşine. Eu când văd zăpada peste pământ, parcă văd un bandaj. E plin pă­mântul de răni! Noi l-am rănit. 

Ce v-a plăcut cel mai mult în viață?

Să stau de vorbă cu oamenii și să-i întăresc în credință. Am o mulțumire sufletească pentru că sunt vreo 17 copii care trăiesc datorită mie. Dacă nu eram eu, mamele lor îi avortau. Împreună cu soția am ajutat la înfierea multor copii din centrele de plasament. Primesc de la ei și astăzi mesaje și scrisori de mulțumire. Apoi am adus la credință atei, cu care sunt acum prieten, și am cunoscut oameni importanți ai Bisericii noastre: pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în perioada în care eram student și care în anul 2008 mi-a acordat Crucea Patriarhală. Îmi amintesc cu drag de bunătatea și respectul pe care le manifesta față de noi, cei câțiva stu­denți în vârstă, și de discuțiile pe care le purtam cu Preafericirea Sa pe diferite teme teologice, seara, într-o săliță din clădirea facul­tății în care ne retrăgeam să învățăm. Apoi, pe vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, care pe vremea când era Mitropolit al Olteniei m-a trimis la facultate. Nu în ultimul rând pe Prea­sfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, care era elev de liceu când eu slujeam la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, unde participa la slujbe. Era foarte ­evlavios și-mi amintesc că l-am încurajat și eu să meargă spre mănăstire. Asta este satisfacția mea cea mai mare.

Părinte, aveți un sfat pentru tinerii care trăiesc acest prezent derutant și tumultuos?

Stați aproape de Dumnezeu! Acesta este sfatul meu. El este iubire. El își iubește Creația, nu o distruge. Noi o distrugem. Nu fugiți de El. Vorbiți-I, fiindcă El se află în sufletul fiecăruia! Conștiința noastră este glasul Lui în om. Țineți aproape de El prin rugăciune, prin participarea la slujbe și prin iubirea aproapelui!