Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Biserica promovează cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român

Biserica promovează cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român

Data: 15 Ian, 2020

Sărbătoarea Zilei Culturii Naționale, organizată cu solemnitate și demnitate de Academia Română, ne ajută să înțelegem că omagierea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor românilor.

Dincolo de rolul esenţial şi bine cunoscut al culturii române în evoluția ţării noastre, este necesar să vorbim despre un aspect al culturii poporului român mai puțin evidențiat, însă foarte important atât de-a lungul istoriei, cât şi în prezent. Este vorba despre cultura dărniciei, a generozității sau a filantropiei creştine, ca expresie a spiritualităţii româneşti, rezumată în cuvintele: „dar din dar se face Rai”, deoarece Sfânta Scriptură ne învaţă că „cine ajută pe cei săraci împrumută pe Dumnezeu”  (Pilde 19, 17) şi ne îndeamnă: „fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru (din ceruri) milostiv este”  (Luca 6, 36).

Între virtuţile distincte ale poporului român, cultura dărniciei sau a omeniei reprezintă o moș­tenire importantă a valorilor şi normelor care au modelat spiritualitatea şi cultura poporului român.

Pentru a evidenția rolul acestei culturi a dărniciei sau a filantropiei creștine în viaţa poporului român, Patriarhia Română a declarat anul 2020 drept „Anul comemorativ al filantropilor orto­docși români”, având ca scop identificarea și promovarea exemplului celor care, de-a lungul timpului, au susținut spiritual și material activitatea social-filantropică, educaţională şi culturală a Bisericii pentru binele poporului român.

Contribuţia Bisericii la dezvoltarea acestei culturi a dărniciei este în acelaşi timp o vocație spirituală şi o necesitate practică. Opera de binefacere a Bisericii izvorăște din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos pentru toţi oamenii şi din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată această iubire milostivă şi jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor (cf. Ioan 3, 16).

Mărturisind că iubirea lui Hristos faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Hristos este însăşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au înţeles că Liturghia euharistică şi filantropia socială a Bisericii sunt complementare şi nu concurente, deoarece ambele ne ajută să cultivăm „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a diaconiei (slujirii) sociale inspirată din Evanghelie şi din Liturghie, iar apoi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente. Exemple grăitoare în acest sens sunt în secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare (†379), care a înființat instituţii de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani, iar Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) a devenit avocatul săracilor şi a predicat pe Hristos Cel prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, adică în Euharistie, ci şi în „Taina (Sacramentul) frate­lui”, în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru1.

Rodirea Evangheliei iubirii smerite şi milostive a lui Hristos în spiritualitatea poporului român a condus la manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele în forme concrete, exprimate fie individual şi spontan, fie instituţional şi sistematic. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o amplă lucrare de asistență socială și filantropică, ctitorind o mulţime de așezăminte social-filantropice: case pentru bătrâni, case pentru văduve, cămine pentru copii, cantine pentru săraci, aşezăminte medicale pentru bolnavi, toate acestea cu scopul de a veni în sprijinul celor care se aflau în suferinţă.

Prin urmare, se cuvine să arătăm recunoştinţă tuturor celor care s-au străduit de-a lungul istoriei să dezvolte o cultură a dărniciei şi să contribuie la misiunea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române. Evocăm aici numele unor domnitori ai Țării Românești: Sfântul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul bolniței (cămin pentru bolnavi) de la Mănăstirea Bistrița, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714), întemeietorul bolniței de la Mănăstirea Brâncoveni, și al soției sale, Maria Brâncoveanu, ctitora bolniței de la Hurezi (1699), numele domnitorilor Grigorie al II-lea Ghica (1733-1735, 1748-1752), ctitorul spitalelor Sfântul Pantelimon și Sfântul Visarion din București (circa 1750), Alexandru Moruzi (1793-1796, 1799-1801), fondatorul Spitalului Dudeşti din București (1796); numele domnitorilor moldoveni: Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504), ctitorul bolnițelor de la Putna și Pătrăuți, Constantin Racoviță Cehan (1749-1753, 1756-1757), care a avut inițiativa întemeierii spitalelor Sfântul Proroc Samuil din Focşani și Precista din Roman, Grigorie al V-lea (1849-1853, 1854-1856), întemeietorul ospiciului Galata din Iași.

De asemenea, o bogată activitate filantropică au avut mai mulţi ierarhi ai Bisericii noastre: Mitropolitul moldovean Anastasie Crimca (1608-1617, 1619-1629), ctitorul bolniței de la Dragomirna (1602) și al unui spital în Suceava (1619), mitropoliții Țării Românești: Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716), care, în Așezământul Mănăstirii Antim, a prevăzut sume pentru educaţia copiilor săraci, pentru înmormântarea sărmanilor, miluirea săracilor și găzduirea străinilor etc., Mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), care, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797), a fost întemeietorul primului așeză­mânt pentru orfani din Țara Românească, şi Mitropolitul Nifon Rusăilă (1850-1875), ctitorul Seminarului Nifon  din București, Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1821, 1823-1842) al Moldovei, care și-a donat toate bunurile, prin testament, în scopuri filantropice, Sfântul Mitropolit transilvănean Andrei Șaguna (1864-1873), care s-a îngrijit permanent de ajutorarea elevilor săraci, Mitropolitul primat (1919-1925) Miron Cristea, viitorul Patriarh al României (1925-1939), care a inițiat înființarea unui Seminar pentru orfanii de război la Câmpulung Muscel, Sfântul Ierarh Calinic, stareț al Mănăstirii Cernica (1818-1850) și Episcop al Râmnicului (1850- 1868), numit de popor „vindecătorul bolnavilor și miluitorul săracilor”, ctitorul bolniței din ostrovul Sfântul Gheorghe de la Cernica, precum și Episcopul Ioanichie Hasan al Romanului (1747-1769), fondatorul bolniței de lângă Biserica Precista Mare din Roman.

Un document din anul 1686 relatează că protopopul de Bucureşti trebuia să prezinte Vistieriei Ţării lista săracilor oraşului care primeau câte o para, iar în Joia Mare câte 80 de dulămi şi încălţăminte. Aceasta dovedește faptul că Biserica avea o evidenţă clară a săracilor, arătând astfel grija şi preocuparea statornică faţă de ei2.

Un alt document important din istoria filantropiei îl constituie şi Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797). Emis în 10 decembrie 1775, documentul stipula înfiinţarea Epitropiei obștești. Punctul 4 al hrisovului se referă la Casa de la Sfânta Mitropolie sau lada de milostenie, care va prezenta situaţia fondului din care urma să se distribuie ajutoare săracilor, văduvelor, invalizilor şi orfanilor3. Lada de milostenie sau cutia milelor (prezentă şi astăzi în biserici) era pusă sub supravegherea Epitropiei formată din Mitropolitul Ţării, episcopi şi Divanul domnesc. Veniturile ei se constituiau din contribuțiile ierarhilor şi ale mănăstirilor. Din informațiile păstrate aflăm atât numele persoanelor, cât şi sumele pe care le donau cutiei milelor4.

Mai târziu, în România, activitatea filantropică instituțională a Bisericii a fost brutal întreruptă pentru aproape o jumătate de veac, odată cu instalarea regimului comunist de după cel de-al Doilea Război Mondial (1946-1989), tocmai în perioada când cea mai arzătoare problemă era chiar asistența socială. Aflată sub prigoana comunistă, Biserica a fost nevoită să-şi exercite doar misiunea ei sacramentală, liturgică şi pastorală, fără activităţi social-filantropice instituţionale. Însă, după anul 1989, când cultele religioase au primit libertatea reală de organizare şi slujire în societatea românească, vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate, încât astăzi Biserica Ortodoxă Română are peste 800 de instituţii, proiecte şi programe social-filantropice, fiind cel mai mare filantrop în societatea de azi. Cu toate acestea, nevoile sunt multiple, iar activitatea social-filantropică trebuie permanent susținută şi extinsă5, pentru a continua şi azi cultura dărniciei sau a generozităţii.

Adresăm mulțumiri domnului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, pentru invitația de a participa la această sesiune științifică dedicată Zilei Culturii Naționale, felicităm și binecuvântăm pe toți cei care contribuie prin multiplele lor eforturi ca această Zi a Culturii Naționale să devină o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale, a identității și demnității poporului român.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit în cadrul sesiunii ştiinţifice organizate de Academia Română la Ateneul Român, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, miercuri, 15 ianuarie 2020.

Note: 

1 Cf. Demetrios Constantelos, Byzantine Philantropy and social welfare, Rutgers University Press, New Jersey, 1968.

2 Enciclopedia României, Imprimeria Naţională, vol. III, Bucureşti, 1938, p. 521.

3 Dinu Giurescu, „Condica de porunci a vistieriei lui Brâncoveanu”, în Studii şi materiale de istorie medievală, vol. 5, Bucureşti, 1962, p. 202.

4 Dionisie Fotino, în Istoria Daciei, scrisă pe la începutul secolului al 19-lea, arăta cine şi cu ce sumă contribuia la cutia milelor: Domnia - 6.000 lei, în cote de câte 500 lei lu­nar, Mitropolitul ţării - 500 lei, Episcopul Buzăului - 200 lei, Episcopul Râmnicului - 300 lei, Episcopul Argeșului - 300 lei, de la mănăstirile mari 3.600 lei, de la mănăstirile mici 1.000 lei, precum şi suma de 15.000 lei reprezentând contribuția a câte 3 lei anual din partea fiecărui cleric (cf. Ibidem, p. 210).

5 Vezi cartea: Faptele iubirii milostive, ediţia a 2-a, Editura BASILICA, Bucureşti, 2015.

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Daniel  -   Academia Romana  -   Mihai Eminescu  -   Ziua Culturii Nationale