Credința ortodoxă și sufletul românesc în Roma Eternă

Roma este dintotdeauna locul în care istoria se povestește singură, primenită în culorile vii ale timpului sacru. Este, de asemenea, spațiul în care, ori de câte ori poți veni, te odihnești cu mintea și cu sufletul într-o inepuizabilă grandoare de spirit și lumină. Sub toate aspectele sale, La Città Eterna rămâne pentru totdeauna distinsa și venerabila doamnă a istoriei, prezent împodobită de frumuseți perene neapuse. Ca pelerin neobosit, dornic să cunoști cât mai multe din istoria plină de har a primelor veacuri creștine, Roma poate fi întotdeauna destinația ideală. Aici, în inima lumii, așa cum o numeau anticii, se adună și astăzi să povestească memoria atât de vie a unei lumi cosmopolite. Aici fiecare piatră, dacă ar putea vorbi, ar spune poate taine adânci de fapte, de locuri și de oameni.

Primul popas în Roma, acum zece ani și mai bine, a încolțit odată cu gândul de a cunoște mai mult despre moștenirea românească pe care, pare-se, strămoșii noștri au semănat-o și aici. În mod oarecum firesc, călătoria a început cu gândul la sfinți, la sfinții daco-romani. Despre ei există mențiuni că au venit aici să-l apere, înaintea Papei Leon cel Mare, pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Doi iubitori de Hristos, născuți pe vechile plaiuri dobrogene, cu inima plină de credință, au lăsat aici semne, cunoscând și ei poate jertfele dacilor purtați în lanțuri cu puțin mai înainte spre Colosseum. Curajul Sfinților Ioan Casian și Gherman din Dobrogea este cu certitudine un început al slujirii celor din neamul nostru pe aceste meleaguri. Puțin mai târziu a urmat și Sfântul Dionisie Exiguul, marele cărturar remarcat și promovat ca secretar al cancelariilor pontificale și dascăl erudit al științelor astronomice. Hagiografiile indică în acest sens o frumoasă împletire în viețile acestor preaiubiți ai lui Dumnezeu, astfel încât se spune că primii doi ar fi fost găzduiți chiar de Sfânta Anastasia Romana, la mănăstirea sa de sub Palatin.

Și astăzi istoria grăiește la fel. De sub vălul vieții cotidiene se desprind destinele fraților noștri de țară și credință, veniți aici pentru un trai mai bun. Fiecare român din Cetatea Eternă își poartă propria poveste de viață, cu bune și cu rele. Aproape fără să-ți dai seama pătrunzi încet și sigur într-o altfel de Romă, de data asta cvasi-românească și eminamente ortodoxă. De la ecoul cuvintelor românești, răspândite răzleț în aeroport, apoi în apropierea stațiilor de metrou sau prin piețe monumentale ale orașului, topica se schimbă într-un loc cu totul aparte. Este vorba despre Biserica „Intrării Maicii Domnului în Templu” - Prima Porta, nouă vatră de pământ românesc în sânul milenar al Cetății Eterne. Aici totul e ca acasă. Cu câțiva ani în urmă, mânați de nenumărate căutări, încercați de dor și de lacrimi, românii de la Prima Porta au reușit să cumpere propria lor biserică. 

Două decenii de trudă la Roma şi o biserică doar a românilor

Părintele Gabriel Florin Ioniță a venit în Italia în urmă cu douăzeci de ani, după terminarea Facultății de Teologie din București. A învățat repede că aici „Hristos Se vede cel mai bine printre lacrimi!”. Așa a început să zidească, suflete. Numit ca slujitor pe seama parohiei românești de la Prima Poartă a Cetății, părintele Gabriel a căutat să-L mărturisească pe Hristos Cel viu în viața fraților români, adunați laolaltă aici din toate colțurile țării. Nu a fost nicidecum ușor, pentru că aici, în diaspora, viața parohială nu seamănă deloc cu cea de acasă. Preotul știe doar că duminică sau la următorul praznic va face Sfânta Liturghie, dar locul în care trebuie să oficieze Sfânta Jertfă rămâne de fiecare dată pe jumătate nesigur. După mai multe peregrinări, ortodocșii români adu­nați în jurul părintelui Gabriel s-au așezat „în gazdă” într-o capelă a parohiei catolice din Prima Porta. Fiecare detaliu, fiecare obiect liturgic și fiecare icoană erau rânduite cu câteva ceasuri înainte de Sfânta Liturghie și apoi strânse, pentru ca spațiul să rămână liber pentru gazde. Ani buni, românii noștri s-au nevoit în această „mișcare pastorală”, pe cât de încercată, pe atât de plină de bucurii sfinte. Numărul românilor care L-au descoperit pe Hristos la Prima Porta creștea de la o duminică la alta și cu ei și dorul de a avea un loc al lor. Cu toții jinduiau după „biserica de acasă”.

În rânduiala păstorului jertfelnic, părintele Gabriel a chivernisit cu grijă fiecare dar, s-a întărit cu dorința cea bună și, în urmă cu trei ani, în plină pandemie, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, a reușit să împlinească un vis. Biserica „Intrării Maicii Domnului în Templu” s-a reînnoit pe vechiul edificiu al unei capele romano-catolice, beneficiind de un spațiu generos, împodobit cu multe flori, cu troiță românească, cu dragoste și dor de România. Astăzi, după o serie de lucrări de restaurare a edificiului realizate cu ajutorul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, părintele Gabriel și credincioșii lui români se pregătesc să rânduiască pictură bizantină în „biserica de acasă”. Cu ajutorul Maicii Domnului, al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, al sfinților daco-romani și al tuturor ocrotitorilor rânduiți aici, nădejdea este spre bine întru slujirea Mântuitorului Hristos, Cel întrezărit mai limpede „printre lacrimi”!