Europa medievală, model al așezărilor urbane și rurale

Societatea, ca orice construct al omului, a cunoscut diverse stadii de dezvoltare, precum și varii modalități de organizare. Mereu au existat diferite viziuni asupra modului de viețuire împreună al oamenilor, iar așezările urbane și rurale sunt și ele un indicator în acest sens. În dezvoltarea civilizației s-a produs o polarizare între sat și oraș, ambele păs­trându-și, în linii mari, specificitățile, dar având și elemente comune. Iar singura instituție prezentă în cele două tipuri de așezări omenești a fost și este ­Biserica.

Expresia filosofului Lucian Blaga „veș­nicia s-a născut la sat” poate face trimitere și la ideea că civilizația omenească s-a născut, de fapt, la sat. La o privire în istorie, indiferent de continent, primele așezări omenești au format satele. 

Dacă ne referim la predica Mântuitorului Hristos trebuie să amintim că aceasta i-a vizat pe toți oamenii, indiferent că ei locuiau în sate sau în orașe, iar diferitele parabole fac trimitere atât la activități specifice satului (Pilda semănătorului --  Matei 13, 3-9), cât și la cele întâlnite preponderent în orașe (Pilda neguțătorului --  Matei 13, 45-46). Dezvoltarea ­coerentă a orașelor s-a datorat cu predilecție comerţului, dar și unei bune administrații (cu trimitere la Imperiul Roman).

Antichitatea târzie, începutul schimbărilor administrative

Deși administrația civilă a dispărut în mare parte din orașe la sfârșitul Antichității (din cauza invaziilor barbare), orașele și-au păstrat importanța atâta timp cât erau reședința unui episcop. De la sfârșitul Imperiului Roman (476) până la anul 1000, catedrala (biserica episcopală) și sediul episcopal sunt locurile cele mai importante ale orașului, atrăgând numeroși comercianți și artizani. Adminis­trația civilă în mare parte nu a mai existat. Majoritatea covârși­toare a marilor orașe din Occident (îndeosebi Franța) au fost întemeiate în vremuri imemoriale, pe modelul Romei, cu forumuri, amfiteatru. Același lucru este valabil și în majoritatea țărilor care au făcut parte din Imperiul Roman. La sfârșitul secolului al V-lea, populația acestor orașe a scăzut foarte mult din cauza nesiguranței și a lipsei de ad­mi­nistrație. Clădirile au încetat să fie menținute, au fost ocupate de barbari sau, destul de frecvent întâlnit, au devenit cariere de piatră.

Cu toate acestea, în apropierea orașelor s-au dezvoltat mănăstiri, adeseori pe locurile vechilor cimitire din perioada romană. Este știut faptul că, odată ce o persoană a fost considerată sfântă, locul unde a fost înhumată devine, preponderent din secolul al VI-lea, un loc de pelerinaj. În cazul în care în apropiere era construită deja o capelă, nu dura mult până când o comunitate monahală se forma. La rândul său, mănăstirea va atrage comercianți în jurul ei și va da naștere unui nou cartier, în sine nimic altceva decât un sat, dar nu departe de orașul vechi. Adesea, dezvoltarea ulterioară a orașului se realizează între acești doi poli, care se întâlnesc în cele din urmă. În ambele cazuri, instituțiile ecleziastice sunt cele ce au dat orașului forma și suflul său. Orașul medieval se caracterizează printr-o prezență impunătoare și impresionantă a bisericilor și a mănăstirilor. De exemplu, în Paris, tot cartierul actual Saint-Germain des Prés (zona din centrul capitalei Franței) apar­ținea, în perioada Evului Mediu, mănăstirii (astăzi parohie) cu același nume. Reconstrucția catedralelor în stil gotic, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, întărește în continuare această vizibilitate a Bisericii în oraș.

În ciuda dezvoltării urbane, în perioada Evului Mediu, marea majoritate a populației este formată din țărani. Dar, începând cu secolul al XI-lea, putem vorbi de o dezvoltare urbană ce a oferit orașelor europene din Occident forma lor actuală sau măcar una apropiată de ceea ce vedem în prezent. Parisul este unul dintre cele mai reușite exemple urbane pentru că el reflectă atât noile culturi, dar și mentalul societății urbane. Iar acest lucru s-a datorat comer­țului și construcțiilor civile și religioase. În perioada „Evului Mediu luminat” (secolele XI-XIII) întâlnim atât pretenții de autonomie, dar și așa-numitele „republici comerciale”, cum ar fi Veneția. De asemenea, acea epocă a dat naș­tere unei culturi urbane specifice, care imită în mare măsură peisajul rural înconjurător. Dacă am privi un tablou de secol XV, acolo putem observa nu doar mentalitatea vremii, ci și starea societății medievale. O lume în care ruralul era preponderent față de urban, iar urbanul avea distinctiv doar unele lucruri față de sat: zidurile de apărare și activitatea majoritar comercială. Iar mentalitatea e reflectată de o expresie reținută de Jean Froissart, unul din cei mai cunoscuți cronicari medievali occidentali, pusă pe buzele țăranilor englezi din timpul Marii Revolte din 1381: „Nous sommes des hommes fait à la ressemblance du Christ et on nous traite comme des bêtes sauvages” (Suntem oameni zidiți după asemănarea lui Hristos și suntem tratați la fel ca niște animale sălbatice).

Renașterea urbană în Evul Mediu și diversitatea ei

În perioada Evului Mediu, datorită zidurilor de apărare, orașele servesc și ca loc de refugiu. Romanii au construit numeroase incinte fortificate în jurul orașelor lor, care sunt adesea refolosite în Evul Mediu și chiar după, de exemplu în Le Mans sau Saint Malo. În alte cazuri, zidurile au fost construite pentru a se refugia acolo, în timpul atacurilor barbare. Cu toate acestea, începând cu secolul al XII-lea, există o multiplicare a zidurilor, din ce în ce mai extinse, deoarece ele integrează zonele periferice, cu excepția cazului în care au propriile lor locuri de refugiu.

Orașele se dezvoltă și ca poli de putere, în jurul castelelor. Comercianții locuiesc acolo pentru a profita de clientelă, oamenii care locuiesc și lucrează la castel, iar alții care văd în castel un loc de refugiu în caz de atac. Biserica și domnii au ajutat la distribuirea surplusului recoltelor din mediul rural în oraș, îndeosebi în perioadele de puternică creș­tere economică. Aceste surplusuri sunt, de asemenea, adesea comercializate în oraș (intramuros) sau, de cele mai multe ori, în afara acestuia, adică în piețe și la târgurile anuale. Orașul exercită astfel o atracție puternică asupra regiunii care-l înconjoară, unde citadinii dețin proprietăți, acolo de unde provin țăranii să-și vândă producția și de unde provin mulți locuitori ai orașului.

Această influență este simțită cu predilecție în Italia, unde orașele dobândesc treptat un control total, atât economic, cât și administrativ, peste contada lor (teritoriul din jurul orașului care le este supus administrativ, unde locuiesc țărani, iar principala activitate economică este cea agricolă). Într-adevăr, principala caracteristică a orașului este aceea că nu produce ceea ce consumă. Mai exact, orașul nu produce tot ceea ce consumă, deoarece orașele medievale includ adesea, mai ales în nordul Europei (orașele sudice sunt mult mai abundente și resping livezile și grădinile din afară), spații largi cu grădini, grădini de legume, chiar și câmpuri.

Cea mai mare parte a dezvoltării urbane se datorează totuși artizanilor. Construcția de biserici și catedrale mari atrage astfel mulți constructori în orașe. Noile meserii care s-au răspândit din secolul al XI-lea duc la o concentrare a acestei activități, care nu mai poate fi practicată în mediul rural, ca și mai înainte. Există, de asemenea, măcelari, brutari, croitori.

Astăzi, în societățile occidentale, pentru a încheia tot cu o trimitere la tablouri, ideea de peisaj este în mod tradițional asociată cu cea a spațiului rural, dar nu cu orice așezare rurală. Satul tradițional pitoresc a fost considerat mult timp în Franța ca un model dominant, chiar hegemonic pentru a te raporta la zona rurală. În prezent, motivele rurale au devenit într-o bună măsură stereotipice, fiind chiar banalizate, dar totuși sunt apreciate. Când spui sat te referi la fermele austere, la mori și canalele lor de alimentare cu apă, la nenumăratele castele și biserici (goale sau, în cel mai bun caz, îmbătrânite) și, desigur, la casele imortalizate de impre­sioniști - în Auvers-sur-Oise, Van Gogh și casa medicului Gachet sau Cezanne și casa celor pierduți. Scenele agricole din tablourile impresioniștilor sunt o adevărată carte de vizită pentru tot ceea ce înseamnă satul tradițional în Franța.