Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Diaspora Imigrația, „calea Egiptului”, și prețul dorului de țară

Imigrația, „calea Egiptului”, și prețul dorului de țară

Un articol de: Diac. Ioan-Aurelian Marinescu - 18 Aug, 2019

Conform unor statistici vehiculate și analizate în presa românească, unul din cinci români apți de muncă se afla anul trecut la lucru în afara granițelor țării noastre. Nici o țară europeană nu ne depă­șește acum la acest capitol, însă această întâietate nu-i chiar un lucru de dorit. În realitate, numărul confraților plecați la muncă în străinătate este cu mult mai mare decât estimările oficiale, iar de ceva vreme până și natalitatea românească din diasporă o depășește pe cea din interiorul granițelor României, fapt deosebit de îngrijorător. 

Puterea de muncă românească este acum departe de locul ei firesc, dar din roadele ei profită astăzi și țara, căci doar anul trecut românii au adus în România echivalentul a mai mult de 4 miliarde de euro, reușind deja, mai ales în Spania, să-și deschidă chiar propriile lor afaceri. 

Vizitând astăzi țara lui Picasso, Dalí şi Miró, care acum are cei mai mulți kilometri de cale ferată de mare viteză din Europa, poți găsi lesne și tradiții ale spiritului românesc, căci mica Românie de acolo este deja cea mai mare minoritate etnică a Spaniei. Unii dintre confrații noștri au reușit să-și deschidă restaurante, baruri, magazine cu specific românesc sau conduc deja firme de construcții. Cei mai mulți însă muncesc pe șantier, în agricultură, ori au grijă de copiii sau bătrânii familiilor spaniole. 

Pe mulți dintre aceștia Biserica i-a adunat sub aripile ei nevăzute, dându-le tărie și nădejde pentru a-și continua truda de zi cu zi. Deși departe de ai lor, aici ei se simt ca acasă, aici ei continuă să trăiască românește. Dorul de casă însă nu se poate stinge, lucru pe care îl mărturisesc mulți dintre cei care ne-au scris o scurtă mărturie a vieții lor de emigrant. 

Curajul înfruntării greutăților vieții de afară 

Licențiată în Științe Juridice și pasionată de fotografie, Ana-Maria Bănățeanu trăiește astăzi în Spania cu întreaga ei familie. Enoriașă a Parohiei „Sfântul Antonie cel Mare” din Gijon-Oviedo, Ana-Maria are o poveste lungă, redată pe scurt aici. Precum mărturisește, nu a plecat din țară din lipsa banilor, căci avea deja un loc decent de muncă datorită formării sale profesionale, ci pentru că an de an aștepta schimbări în țara în care s-a născut, dar ele întârziau să apară. „Am ajuns în Spania, ca majoritatea românilor, cred, cu gândul de a sta doi-trei ani și a reveni în țară. Din păcate, cei doi-trei ani s-au transformat în 14. Acomodarea în străinătate, pentru mine, nu a fost deloc ușoară, și aici mă refer pe plan profesional, pentru că pe plan personal am avut o foarte mare șansă, având familia aproape: mama, tata și sora mea erau aici cu mine.”

Grație educației primite în familie, Ana-Maria a reușit să înfrunte greutățile noii vieți de aici. La început a făcut muncile de jos, dar treptat a avansat, atât personal și profesional, cât și economic: „Am făcut curat prin case, am avut grijă de bătrâni și de copii. Deși am pus suflet în tot ceea ce am făcut, nu o singură dată, după muncă, în drum spre casă, mi-au curs lacrimi pe obraji. Știam însă că pot mult mai mult decât atât. Sunt o fire optimistă și nu mi-am pierdut speranța. Bunicii mei (Dumnezeu să-i ierte!) m-au învățat mereu să mulțumesc oricând și oricui este bun cu mine, să ajut de câte ori pot din inimă, să am încredere în Bunul Dumnezeu, să privesc înainte și să țin mereu capul sus. Le mulțumesc părin­ților că m-au lăsat să îmi petrec vacanțele la țară la bunici, care din copilărie mi-au sădit în suflet dragostea de Dumnezeu și m-au crescut în credință, în respect față de oameni. Rugăciunea era nelipsită în casa noastră. Le mulțumesc părinților și bunicilor mei pentru felul cum ne-au crescut (suntem două surori), că au fost lângă noi mereu, la bine și la greu. Ne-am sprijinit unul pe altul și, cu voia lui Dumnezeu, mergem mai departe la fel de uniți ca și până acum.”

Ana-Maria are acum propria ei familie, integrându-se total în comunitatea celor aproape 9.000 de români din provincia Asturias: „Am pornit de jos, și, încet-încet, m-am ridicat, mi-am întemeiat propria familie. Am un soț minunat și un înger de copil. Împreună cu soțul meu am deschis o afacere aici, ne-am cumpărat o casă. Am întâlnit oameni care mi-au ajuns prieteni, persoane cu suflet mare, m-am integrat, zic eu, destul de bine în comunitatea de români de aici din Asturias, propunându-mi să văd în fiecare latura sa bună, să le descopăr calitățile și nu defectele celor care mă înconjoară.”

Ana-Maria ne vorbește și de buna educație a copiilor românilor ajunși aici, asigurată tot la biserică, de doamna preoteasă Lili Goia, doamna cu „mâini de aur”, cum mai este numită de enoriași, pentru prăjiturile delicioase pe care le pregătește. Cât despre relația ei cu Biserica, Ana-Maria a adăugat: „Mă străduiesc să ajung cât pot de des la biserica noastră «Sfântul Antonie cel Mare», aflată la 20 de km de Oviedo, în Gijon. Îmi plac predicile deosebite pe care părintele nostru Florin Nicolae Goia ni le ține. Biserica noastră își ocro­tește fiii, iar păstrarea și cinstirea tuturor sărbătorilor ei înfru­musețează viața crești­nilor.”

Cu bucurie și nădejde, din Valencia 

Mersul actual al societății românești i-a făcut și pe doi constănțeni, Florin și Nicoleta Lucaci, să pună în aplicare gândul de a pleca în străinătate. Nicoleta povestește: „Pentru cineva care se consideră patriot, decizia de a pleca din țară pare absurdă. Așa părea și pentru mine, căci nu puteam concepe să părăsesc orașul natal, cu străzile sale mărginite de plopi înalți și tei, cu marea albastră care ne dăruia briza sa plăcută și întinderea infinită în care puteai să îți lași grijile și dorurile să dispară. Însă pe an ce trecea, observam că locurile se transformă într-un chip nedorit, iar problemele zilnice apăsau tot mai greu pe umerii noștri, încât, încet-încet, ideea de a pleca din țară a devenit o posibilitate pe care o luam tot mai mult în calcul.”

În 2005 au pornit către Valencia, iar drumul de cinci zile până în acest oraș din estul Spaniei l-au gândit ca pe o mini­vacanță. Își doreau un oraș situat la mare, cu universități bune și cu biserică românească: „Am luat cu noi, într-o mașină mult prea mică, tot ce era important: cei trei copii, Sfânta Scriptură, câteva cărți și icoane dragi, albume foto, o mică parte din lucrurile necesare și toate amintirile adunate după aproape o viață de om. Ajunși în zona Valenciei după cinci zile de călătorie, viața a început să fie un șir de bucurii, încântare pentru locurile frumoase pe care le descopeream, eforturi specifice integrării și doruri interminabile, convorbiri lungi cu mama și cu cei dragi care ne-au susținut și ne-au încurajat. Cu toate acestea, chiar și după un an de viețuire într-un oraș frumos, dorul de țară părea de nestins. Cu ocrotirea Maicii Domnului, care este grabnic ajutătoare, cu sprijinul sfinților dragi, după îndelungi discuții cu noul părinte duhovnic și cu suportul de neprețuit al familiei, am reușit să depășesc perioada de tran­ziție.”

Sensul unei adevărate comunități

După opt luni Nicoleta și-a adus aici și mama rămasă inițial în România. Biserica i-a fost și aici aproape prin sfinții și slujitorii ei. Iată ce adaugă Nicoleta legat de sensul Bisericii în viața celor plecați departe: „După o vreme am descoperit biserica din Torrente, unde sufletul și-a regăsit liniștea mult căutată, liniște datorată și Sfântului Efrem cel Nou. De atunci, acest sfânt a devenit ocrotitor și grabnic ajutător pentru sute de români care au poposit în această comunitate primitoare. Cred că fără o biserică ortodoxă în care să simți bucuria Sfintei Liturghii, Taina Sfintei Împărtășanii sau binefacerile Sfântului Maslu, fără un preot care să pună suflet în activitatea sa misionară și să adune la un loc atâția oameni diferiți după port, dar toți cu suflet de român, viața noastră ar fi fost complet diferită, și nu într-un sens bun. Acum și aici, nu ne simțim mai puțin români, mai puțin creștini. Dimpotrivă, avem bucuria de a vedea biserica împodobită în straie populare la fiecare sărbătoare, copiii ne încântă cu poezii și cântece în graiul românesc la serbările organizate în diferite sărbători, colindele răsună de Crăciun în biserică și la concertele desfășurate în fiecare an în comunitatea noastră din Valencia, tinerii au ocazia să participe la diferite activități și întâlniri, unde primesc îndrumare duhovnicească și dezbat teme specifice vârstei lor în cadrul activităților de tineret Nepsis. Am lăsat în urmă o țară frumoasă în care vom reveni cu drag și bucurie de fiecare dată, pentru care ne rugăm și pe care o vom păstra în inimă pentru totdeauna. Acolo avem atâția prieteni buni și oameni dragi care ne vor primi cu brațele deschise, am lăsat o parte din sufletul nostru. De România ne leagă amintirile neprețuite ale copilăriei, imaginea părinților și a bunicilor care ne-au ocrotit cu dragostea lor, ne-au oferit frumusețea vieții la țară. De Constanța ne leagă amintirea primei tinereți, bucuriile și dificultățile întâmpinate ca tineri părinți. Însă cel mai important este faptul că și aici ne putem păstra identitatea și valorile naționale, putem transmite mai departe obiceiurile româ­nești, ne putem păstra credința străbună și putem împărtăși toate aceste experiențe și valori în cadrul unei comunități autentice, în sânul Bisericii lui Hristos. Alături de atâția oameni care vibrează împreună la rugăciune, care îți întind o mână de ajutor la nevoie, simți că încercările vieții devin mai puțin apăsătoare, grijile sunt date uitării și viața pășește mai ușor pe noul drum.”

Bilanțul unei aventuri

O bună radiografie a evoluției diasporei românești din Spania ne-o face Cristina Mariana Gîță Dorobanțu, o tănără româncă plecată și ea în Regatul spaniol. Ajunsă deja din anul 2000 pe acest pământ binecuvântat de Sfântul Apostol Iacov, când situația economică a țării era una foarte bună, iar Comunitatea autonomă Madrid avea doar două parohii ortodoxe românești (Madrid și Alcalá de Henares), Cristina este acum fiică duhovnicească a parohiei românești din Valdemoro, una dintre cele 120 existente în prezent în zonă. 

Adaptarea a fost și pentru ea destul de grea: „Ajunsesem străi­nă printre străini. Nu cunoșteam limba spaniolă, ne lipseau rudele și prietenii, iar dintre români, nu cunoșteam pe nimeni în afară de colegii de muncă ai tatălui meu, care veniseră cu un an înainte. Profesional, în primii ani nici nu se punea problema de a privi în sus; toate opțiunile erau doar cele deja refuzate de spanioli, iar singurele domenii la care puteai avea acces fără studii superioare erau în agricultură, curățenie sau construcții. Cu darul lui Dumnezeu, cu multe sacrificii din partea părinților, cu eforturi personale și perse­verență, am reușit să îmi termin studiile la o prestigioasă universitate de aici și să îmi asigur un post de muncă în domeniul studiat, însă datorită crizei economice cu care Spania încă se mai lupta, situația economică era destul de precară, iar mulți români au fost nevoiți să plece în alte țări sau să se întoarcă în România.”

În străinătate, Cristina a simțit foarte acut nevoia de rugăciune făcută în Biserică. La început a frecventat bisericile catolice, căci nu exista nici o parohie ortodoxă în locul unde se afla: „Sufletul își află odihna doar în Biserică. Duhovnicește, drumul a fost anevoios. Inițial mergeam la slujba catolică din orașul unde locuiam împreună cu părinții, dar nu aveam trăirea pe care o aveam în bisericile ortodoxe de acasă. Bisericile catolice aici sunt frumos decorate cu mii de ornamente florale, cu o tehnică arhitecturală și sculpturală perfectă, dar totuși atmosfera de acolo nu mă împlinea. Goale de icoane, goale de frescele bizantine, goale de căldura bisericilor de acasă. Oamenii erau puțini, foarte respectuoși și educați, totul decurgea într-o ordine desăvârșită, iar orga din biserica impunătoare te transpunea într-o altă dimensiune, parcă angelică, totuși nu duhovnicească.” 

Nașterea bisericilor românești din Spania

Cristina a căutat și frecventat apoi locașuri ortodoxe: „Deși drumul spre bisericile ortodoxe românești era lung în primii ani, trebuind uneori să parcurgem 160 km dus-întors, îl parcurgeam cu drag, ca și când eram într-un pelerinaj, iar bucuria era mai mare știind că la capătul drumului găseam o oază de viață, pace sufletească și o mică Românie. Parcă și credința era mai puternică la marile sărbători, când bisericile improvizate vibrau de emoția vocilor a sute de creștini români care într-un glas se rugau lui Dumnezeu în aceeași limbă, cu același dor de țară, de tradiții, de slujbele noastre ortodoxe. Singurul loc unde ne simțeam cu adevărat acasă era în Biserica străbună. Astfel, s-a ajuns ca astăzi, cu ajutorul Domnului și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, să avem doi episcopi, peste 120 de parohii și 3 mănăstiri ortodoxe române. S-au făcut biserici din localuri situate la parterul blocurilor, în capele sau biserici catolice închiriate. În pofida eforturilor depuse de către preoții noștri, care își doresc să pună piatra de temelie la cât mai multe biserici ortodoxe româ­nești, societatea secularizată a timpurilor noastre face această cruce greu de dus. Deși ispitele și încercările sunt multe, avem credința că minunile există și că situația românilor din Spania se va îmbunătăți pe toate planurile. Drept dovadă stau bisericile din Roquetas del Mar, prima de zid din Regatul Spaniei, Alcalá de Henares, Catedrala de la Madrid, care s-a construit și acum are nevoie de pictură. Dumnezeu lucrează prin oameni, prin conducătorii binecredincioși și prin preoții misionari pe care Dumnezeu i-a ales pentru aceste ținuturi.”

În străinătate, unele cuvinte exprimă adâncimi noi 

Ca orice emigrant, și Cristina are pe buze și în gând un cuvânt, dorul: „Motivul pentru care am decis împreună să alegem «calea Egiptului» este prea bine cunoscut, însă prețul pe care îl aveam de plătit cu toții era unul mult prea mare: Dorul. Înainte nu cunoscusem cu adevărat definiția dorului, dar departe de casă acest sentiment te înalță și te înăbușă. Te înalță și îți dă putere să ieși din zona de confort, dezvoltând abilități pe care nu erai conștient că le ai, înveți să îți depășești cele mai profunde temeri, crești ca persoană, înveți să cauți soluții în pofida barierelor lingvistice și culturale, iar dragostea de țară este pusă în chestiune, se poate transforma în patriotism sau în renegare. Acest dor, pe de altă parte, îți înăbușă sentimentul de înrădăcinare într-un loc anume și înveți să trăiești cu ideea că nu poți participa la evenimentele importante din viața rudelor și a prietenilor de o viață. Devii în definitiv un străin care caută sentimentul de «acasă» peste tot.”