Nils (prescurtarea de la Nikolaus, din limba germană) Stallmach s-a născut în data de 31 iulie 1971 în Pinneberg, un orășel în apropiere de Hamburg. Are un frate mai mic, Björn (născut în 1974), și un fiu de 23 de ani, Dawid, din prima căsătorie. De curând, el a trecut la Ortodoxie. Povestea convertirii lui o puteți citi mai jos, scrisă chiar de el.
Eu și fratele meu am crescut la bunici, dat fiind faptul că părinții mei au divorțat când aveam 7 ani. Am avut o copilărie foarte frumoasă și ocrotită și am învățat foarte multe lucruri de la bunicii mei. Bunicul meu, Franz, era un om foarte strict și bine organizat (suferea de un handicap în urma pierderii unui picior în timpul bătăliei de la Stalingrad, unde a participat ca soldat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) și a fost de asemenea capul familiei, aducând sprijin atât financiar, cât și în toate celelalte lucruri ce aveau de-a face cu casa și cu viața noastră. Bunica mea, Hertha, era o femeie cu o inimă bună și caldă, foarte harnică, care mi-a arătat cum bunătatea, fără certuri sau violențe, doar cu multă diplomație, îi poate ajuta pe ceilalți oameni și chiar pe mine însumi. Amândoi au fost modelele mele pentru viața ce a urmat și îmi este foarte dor de ei de când nu mai sunt (bunicul a murit în 1991, bunica în 2001). La vârsta de 14 ani m-am întors pentru a locui cu tatăl meu, Bernhard, și cea de-a doua soție a lui, Brigitte, până la vârsta de 21 de ani, când am început să mă descurc pe cont propriu.
De mai bine de 25 de ani lucrez în industria IT, cel mai mult cu producători din Asia, care își vând produsele pe piața europeană. Am călătorit și am mulți prieteni din foarte multe țări și privesc lucrurile diferit, comparativ cu un german tipic. Această experiență cu culturi diferite mi-a dat posibilitatea să acționez altfel față de stilul german obișnuit. Văd mai mult decât „scopul și planul” - văd mai întâi oamenii.
Tatăl și bunicii mei sunt protestanți - eu am fost botezat și am avut confirmarea la vârsta de 13 ani, alegând din Biblie textul de la Matei 16, 26 - „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”, ceea ce explică filosofia mea de viață. Familia mea nu a fost una de creștini practicanți, așadar, nu am petrecut prea mult timp la biserică în timpul copilăriei mele. Cu toate acestea, de-a lungul vieții, am avut multe momente în care am simțit că primesc sfat, ocrotire, călăuzire prin diverse semne sau prin gânduri. Aceste semne (știu astăzi) au fost trimise de Dumnezeu prin îngerul meu păzitor sau prin sfântul care m-a ocrotit de-a lungul vieții.
După ce am cunoscut-o pe Alexandra, viitoarea mea soție, am primit împreună foarte multe semne care ne-au călăuzit în viața noastră împreună. Acestea ne-au apropiat și mai mult și mi-au arătat că avem un lucru în comun: credința noastră în Dumnezeu.
Primul meu contact cu Biserica Ortodoxă a fost în urmă cu 20 de ani, în timpul celebrării Sfintelor Paști, în Grecia. În acea vreme, partenerul meu de afaceri și prietenul meu, Georgios, din Sparta, m-a invitat să sărbătorim împreună Paștile ortodox. După această experiență, a urmat o lungă perioadă în care nu am mai avut contact cu Ortodoxia, însă l-am reluat după ce am cunoscut-o pe Alexandra, sărbătorind împreună pentru prima dată sărbătoarea Nașterii Domnului la Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Ioan Botezătorul” din Hamburg. Acolo, pentru prima dată am simțit ceva mai mult decât în orice altă biserică în care am fost înainte.
Următorul moment special a avut loc în vara anului 2020, când, în mod incontrolabil, am început „să plâng și să râd” în același timp în cadrul unei slujbe oficiate la „biserica mea”, Biserica „Sfânta Ecaterina” din București. Am avut acest sentiment în timpul Sfintei Liturghii oficiate de părintele Georgian Păunoiu, parohul bisericii de care am făcut pomenire mai sus și duhovnicul Alexandrei și al familiei ei. Același sentiment l-am avut de asemenea când am vizitat multe alte mănăstiri din România și apoi, în final, în cadrul pelerinajului nostru la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai, Egipt. Această excursie făcută în plină pandemie mi-a arătat ce poate face un om cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci când Îl rogi să te ajute pentru a putea ajunge undeva. Am călătorit noaptea către acest loc sfânt, am mers pe cămile până la jumătatea urcușului pe munte, iar apoi am urcat pe jos, pe niște lespezi din piatră, până în vârful Muntelui lui Moise, unde am văzut unul dintre cele mai frumoase răsărituri din lume. În acel loc sfânt din vârful muntelui ne-am simțit foarte aproape de Dumnezeu. După ce am coborât, beduinii care ne-au însoțit ne-au ajutat să intrăm și în curtea Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, iar acolo am trăit vibrația uneia dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din lume.
Un alt moment special a fost când prietenul meu din România, Dan, mi-a dăruit de ziua mea de naștere un cadou foarte special - o icoană a Sfântului Nicolae, pictată chiar de mama lui. În momentul în care mi-a oferit-o, nu a fost sigur dacă este un dar „potrivit”, însă i-am spus că este cel mai frumos cadou pe care îl primisem în viața mea. Sfântul Nicolae are un rol foarte important în viața mea, fiind sfântul căruia îi port numele. De aceea am ales să mă numesc Nils Nicolae după botez.
Adevăratul început al trecerii mele la Ortodoxie a fost după ce l-am cunoscut pe părintele Georgian, când, într-o zi, am mers împreună cu Alexandra la spovedanie, iar părintele îmi vorbea ca și cum m-ar fi cunoscut în detaliu. Aura sa m-a atins sufletește, mai mult decât a făcut-o orice alt preot pe care îl mai întâlnisem înainte, iar din acea zi părintele Georgian a devenit „părintele meu”. După aceea am mers cu regularitate la slujbele ținute la Biserica „Sfânta Ecaterina” - am primit de la părintele Georgian traducerea Sfintei Liturghii în limba germană, iar pacea sufletească pe care am găsit-o acolo a transformat acest loc în „acasă”. Sfânta Liturghie îmi atinge sufletul de fiecare dată când sunt într-o biserică ortodoxă.
După mai bine de un an, petrecut alături de comunitatea ortodoxă de la Biserica „Sfânta Ecaterina”, l-am întrebat pe părintele Georgian dacă aș putea deveni ortodox. Părintele mi-a oferit mai mult timp pentru a înțelege mai bine Ortodoxia, iar apoi, la sfârșitul lunii septembrie, am mai avut o discuție. La acea discuție, părintele mi-a sugerat să stabilim data botezului undeva pe la sfârșitul lunii octombrie, însă nu stabilisem ziua exactă. După aceea, văzând că timpul trece destul de repede, am mai stabilit o întâlnire cu părintele și l-am întrebat care ar putea fi data cea mai potrivită pentru botez, răspunsul său fiind 23 octombrie 2021, dată cu care eu am fost direct de acord. După ce am stabilit data împreună, l-am întrebat dacă ar dori să-mi fie naș de botez, acesta răspunzându-mi zâmbind: „Da”.
Mi-am dorit să trec la Ortodoxie de foarte mult timp și mi-am pregătit pentru acest moment un costum tradițional românesc. Părintele Georgian a pregătit de asemenea slujba și mi-a spus ce părți din cadrul acesteia trebuie să le rostesc în limba germană -lucru care pentru mine a fost foarte special. M-am pregătit cu multă atenție pentru a citi acele părți din slujbă.
Înainte de ziua botezului, m-am simțit curios, relaxat și pregătit spre a păși către viața adevărată de ortodox. Am invitat familia și prietenii pentru a-mi fi alături la biserică, iar când părintele Georgian ne-a surprins pe toți, slujind și în limba germană, am simțit că acel moment este cel mai special din întreaga mea existență de 50 de ani. Când am primit Sfântul Mir și prima mea Sfântă Împărtășanie, în fața lui Dumnezeu, m-am simțit complet. Faptul că părintele Georgian alesese să facă botezul chiar de ziua sa de naștere (lucru pe care l-am aflat abia la sfârșitul slujbei de botez) pentru mine a fost încă un semn că tot ceea ce s-a întâmplat până atunci a fost lucrarea lui Dumnezeu.
A doua zi după botez, la Sfânta Liturghie de duminică, la Biserica „Sfânta Ecaterina”, am primit a doua mea Sfântă Împărtășanie după terminarea slujbei. A fost un moment foarte special pentru că am primit Sfânta Împărtășanie în fața comunității din biserică, care m-a însoțit în tot acest drum spre Ortodoxie. După slujbă, unii oameni au venit să mă felicite și să îmi ureze „bun venit”. A fost un sentiment foarte plăcut să știu că acum fac parte din comunitatea de acolo.
Acum, la trei săptămâni după botez, mă rog des, îmi ascult conștiința tot mai mult, iar tot ceea ce am făcut și voi face este exact ceea ce mi-am dorit și pentru care m-am rugat la Dumnezeu. Învăț în fiecare zi tot mai mult despre Ortodoxie, pentru a face fapte bune/corecte și pentru a fi un bun creștin ortodox. Doamne ajută! (Nils Stallmach)
