Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Diaspora Scrisori de dor pentru România

Scrisori de dor pentru România

Un articol de: Pr. Ioan-Aurelian Marinescu - 04 Mar, 2018

Plecați de lângă ai lor pentru un trai mai bun decât cel pe care îl oferă economia românească slăbănogită de nepăsarea celor responsabili faţă de confrații lor, românii care se găsesc astăzi în afara granițelor trăiesc toți cu nădejdea unei schimbări pentru țara în care s-au născut. Comunitățile lor răzlețite mai peste tot în lume adună mulți compatrioți. În ei nici ­Ortodoxia, nici românismul n-au pierit, ci ard, deși la mii de kilometri ­de locurile natale.

Urmare a unui „sondaj duhovnicesc" adresat mai multor parohii ortodoxe din Italia, am primit mai multe mărturii care creionează crud și sincer evoluția românilor plecați departe. La lecturarea lor, empatia devine o datorie, cuvintele lor mișcând orice inimă cu pre­judecăți. Iată câteva dintre rândurile scrise de câțiva români ortodocși care trăiesc în țara care pare să fi devenit o a doua ­Românie.

Experiență de badantă

Am plecat pentru 3 luni de acasă... Au trecut 8 ani și încă nu m-am întors... Nu mi-am închipuit vreodată că voi pleca din țară, cu toate că viața mea acasă era una foarte grea. În țară lucram foarte mult pentru un salariu foarte mic și cu toate acestea m-am decis foarte greu să plec. Când am plecat, nici prin gând nu-mi trecea ce mă așteaptă..., oameni noi, o limbă nouă, o lume nouă..., o viață nouă. Am ajuns în San Lucido, în Calabria. Nu cunoșteam mai deloc limba. A fost cea mai grea perioadă pentru mine, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am învățat-o și am început să mă descurc. După cele 3 luni, cu mari dificultăți am găsit un alt loc de muncă. Am îngrijit o bătrână. Programul era foarte greu. Nu puteam ieși, nu aveam liber niciodată, nu aveam nici acte, comunicam foarte greu și cu cei de acasă...

Rugăciunea, bun prieten oriunde și oricând

Și atunci, ca și acum, principalul meu sprijin a fost rugăciunea. Acolo nu era biserică ortodoxă și nu puteam participa la slujbe, dar mă rugam, iar Dumnezeu era foarte prezent în viața mea. Am simțit că atunci când suntem lipsiți de mângâieri în această viață, Însuși Hristos vine tainic în inimile noastre și curăță toată mizeria neputințelor noastre, iar apoi tot în mod tainic ne mângâie inimile cu dulceața dumnezeiască.

După un an și șapte luni, bătrâna a murit. Atunci a fost prima dată când o persoană străină, o italiancă, Monica, nepoata bătrânei pe care o îngrijisem, m-a ajutat să ajung la Roma, m-a găzduit și apoi m-a sprijinit pentru a-mi găsi un loc de muncă stabil. M-am angajat din nou ca badantă (îngrijitoare de bătrâni). Familia la care am început să lucrez mi-a făcut acte și s-a purtat foarte frumos cu mine. Aici am avut zile libere și ocazia de a cunoaște un oraș frumos.

Reîntâlnirea cu Biserica

Tot aici am descoperit Biserica San Giovanni. Parohia românească avea hramul „Nașterea Maicii Domnului" și se afla pe strada Gallia. Aici l-am cunoscut și pe viitorul meu părinte duhovnic, părintele Ioan, care mi-a fost aproape și m-a sprijinit mult duhovnicește. Toată viața mea s-a schimbat. După doi ani am început să mă spovedesc și am primit Sfânta Împărtășanie. Încet-încet mi-am găsit un echilibru duhovnicesc, social și financiar. Am plecat pentru prima dată în concediu acasă, pentru două săptămâni. Când m-am întors, am rămas iar fără serviciu, pentru că bătrâna pe care o îngrijeam, având probleme psihice, nu mă mai accepta. Assia, fiica bătrânei, m-a sprijinit foarte mult și, prin intermediul Bisericii Romano-Catolice, mi-a găsit un nou loc de muncă. Și acesta a fost un moment foarte greu pentru mine. De atunci au trecut aproape 5 ani, iar eu nu am mai plecat niciodată în concediu.

Bucuria reîntregirii familiei

După aceea am îngrijit o bătrână care suferea de demență senilă. Mi-au trebuit două luni să o calmez și să ne apropiem sufletește. Familia bătrânei mi-a permis ca în vacanțe să-mi pot aduce familia să locuiască cu mine. Acest lucru a fost pentru mine cea mai mare bucurie și mângâiere. Am simțit realmente că sunt prezentă în viața lor. Puteam fi iarăși alături, nu doar simple voci în telefon...

Înfruntarea clipelor grele cu nădejdea în Cel de Sus

În timp am ajuns să mă atașez de bătrână, să o iubesc. După doi ani, bătrâna a murit. Au urmat: șomajul, căutările, nemulțumi­rile, tot felul de temeri, dar fiicele bătrânei m-au sprijinit.

De atunci am mai schimbat câteva locuri de muncă, lucrând și la program scurt, pentru a înlocui alte persoane. Într-un cuvânt viața mea s-ar fi descris prin cuvântul „nesiguranță".

În momentele în care aveam de lucru mă simțeam ca o întemnițată, iar în cele în care nu aveam serviciu mă simțeam ca o fugară. Am întâmpinat probleme cu mâncarea, lipsa apei calde, însă în tot acest timp Hristos mi-a fost alături... Multe persoane de origine italiană m-au ajutat și m-au apreciat. Copiii mei m-au sprijinit și ei sufletește. Între timp, una dintre fiicele mele a plecat la mănăstire, lucru care m-a bucurat mult, dar mă întristez că nici până astăzi nu am reușit să merg acasă să o vizitez.

Bilanț de emigrant

Acum am un loc de muncă stabil, contract de muncă și cumva mă simt mai în siguranță, dar niciodată nu pot fi liniștită, așa cum aș fi în țara mea, în căsuța mea. Am obosit. Mai trebuie să mai am puțină răbdare... Întotdeauna, numai rugăciunea mi-a dat curaj și nădejde. Ea este alinarea mea. Sunt zile grele în care tot ce simt e că aș vrea să fug, nu știu unde, nu știu cum, dar să fug undeva departe, alături de cei dragi. Un lucru care m-a întristat mult aici a fost că în toată această vreme mai mult m-au sprijinit și m-au ajutat străinii decât românii, frații mei. Cu toate acestea, în acești ani, asemenea celor din temnițele comuniste, am simțit că suferința a fost calea cea mai rapidă de a mă apropia de Domnul și a fi cu El asemenea unui prieten, Care niciodată nu m-a dezamăgit. (Lucica Bulgaru, Parohia „Nașterea Maicii Domnului"-Roma II, Protopopiatul Lazio I, Centru-Vest)

O întâlnire sub semnul Providenței

Cu binecuvântarea dată de Dumnezeu prin părinți duhov­nicești și cu un arzător dor de a întemeia o familie adevărată, am urmat și eu calea rugăciunii. Au trecut ani de zile, dar răbdarea și-a primit răsplata ei, căci Maica Domnului a mijlocit și, după ce m-am rugat la icoana ei de la Mănăstirea Dălhăuţi, am întâlnit o femeie cu o viață pusă în slujba Maicii Domnului, care cunoștea o mamă rugătoare lui Dumnezeu și Maicii Domnului să-i trimită o fată cu frică de Dumnezeu care să devină soția fiului ei plecat de mai mulți ani la Roma. Domnul a binecuvântat acest lucru prin părintele meu duhovnic, de la care am primit binecuvântarea și ascultarea să vorbesc cu acest băiat la telefon, iar mai apoi să plec la Roma să ne cunoaștem.

Răbdarea, rugăciunea și ascultarea de părintele duhovnic sunt trei stâlpi pe care se întemeiază o familie creștină. În acest sens și părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă mi-a spus: „Ai răbdare, ca să fie treaba bună".

Deși părea ceva imposibil, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu și am plecat la Roma să cunosc un om pe care nu-l văzusem decât în câteva poze și despre care nu știam aproape nimic. Maica Domnului ne-a vegheat și ne-a ocrotit sub Acoperământul ei. De a doua zi m-a cerut de soție, iar eu i-am zis 'Da!" fără nici o ezitare. Aveam sentimentul că ne cu­noaștem de o viaţă și ne-am hotărât să facem nunta la București. Totul a decurs în chip minunat, într-o lună. Nu a fost ușoară ruta Roma-București, dar parcă toate curgeau și veneau de la sine fără nici o împotrivire. Era o lucrare dumnezeiască. Nașii de cununie tot Maica Domnului ni i-a dăruit; doi oameni cu o dragoste neînchipuită, Maria și Mihail, cărora le mulțumim din suflet.

Rodirea pustiului du­hov­nicesc din Occident

Așa am ajuns la Roma acum patru ani. La început a fost greu. Nu știam limba, obiceiurile și nici nu simțeam harul care inunda țara noastră scăldată în credința ortodoxă. Aici totul era rece, de piatră. O maică mi-a zis: „Carmen, tu o să poți sta în Roma după ce o să-ți găsești biserică". Și așa a fost. Mergeam duminica cu soțul meu la biserică, dar sim­țeam că e prea puțin. Nu reușeam să-mi 'potolesc setea" care îmi ardea inima ca o arșiță. Îmi era dor de țară, de slujbe, de mănăstiri, de limbă, de acasă, de toată seva ortodoxă care curgea prin mine. Mă simțeam fără aer, ca și cum aș fi fost o plantă smulsă din mediul ei și sădită în altă parte, într-un loc neprielnic.

Dar Domnul nu ne-a lăsat, căci Hristos este în mijlocul nostru totdeauna și dacă duci o viață în Hristos, atunci primești apa de viață dătătoare oriunde te-ai afla. Așa că am găsit Parohia „Naș­terea Maicii Domnului"-Roma II, unde doi preoți minunați trimiși de Maica Domnului, părintele Ioan și părintele Marian, cu doamnele preotese Ionela și Simona, alături de creștini cu dragoste de Dumnezeu, se nevoiesc să aducă și să păstreze în acest colț de lume viața în Hristos, unitatea de credință ortodoxă și de neam. Prin sfinte slujbe (Sfânta Liturghie, Paraclise, Vecernii, Sfântul Maslu, botezuri, cununii, Taina Sfintei Spovedanii), harul curge ca un izvor, din care își potolesc „setea" românii plecați în străinătate. Jertfa acestor oameni este nemăsurată, căci au ales crucea slujirii lui Dumnezeu și au lăsat țara și tot pentru a fi călăuze românilor din Italia.

Aici este doar un izvor. Astfel de locuri sfinte sunt răspândite în întreaga Italie, căci Preasfin­țitul Părinte Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei, împreună cu Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, se luptă să păstreze credința ortodoxă, unitatea românilor între ei și cu cei din România, tradiția românească autentică și oile aproape de păstorii cei adevărați. Peste 250 de parohii ortodoxe române sunt în Italia. De aici își trag seva ortodoxă în Hristos românii care au ales din diferite motive să trăiască geografic departe de țară. Aici, paradoxal, ei sunt mai fierbinți și mai trăitori în credința ortodoxă și în dragostea de neam și de țară, pentru că, potrivit cuvintelor arhimandritului Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul" din Essex, Anglia, 'în străinătate ori arzi, ori te pierzi". Arhimandritul Emilianos Simonopetritul de la Mănăstirea Simonos Petra din Muntele Athos spunea însă că „străinătatea este o lucrare grea".

Uniți în Hristos cu Biserica și în Biserică, oriunde ne-am afla, nu suntem străini niciodată. Pe lângă mica noastră familie care a primit și un copilaș, Dumnezeu ne-a dăruit și marea familie creștină a Bisericii, în care suntem uniți în duh și în dragoste și care ne aduce mai aproape de Hristos și ne ține în unitate cu neamul românesc și cu țara noastră dragă, România. 'Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi" (Psalmul 22, 1) Amin! (Carmen Oprea, Parohia „Nașterea Maicii Domnului"-Roma II, Protopopiatul Lazio I, Centru-Vest)

Drumul vieții unei profesoare

Lucram ca profesoară și director de școală de mai mulți ani. Urmăream elevii de mici, chiar de la grădiniță până la liceu. Era o tradiție a școlii. Starea lor sufletească și evoluția lor depindeau însă de situația lor familială. Copiii cu probleme aveau deseori părinții separați sau decedați.

Soțul meu, Toni, avea o mică firmă de construcții. Nu putea să lucreze tot timpul anului din cauza temperaturilor prea scăzute iarna. Ne gândeam dacă ne vom permite să întreținem propriii copii când vor merge la liceu. Știam că numărul de elevi ar fi putut să scadă peste câțiva ani și aș fi rămas și eu fără catedră. Ar fi trebuit să încep să fac naveta la o altă școală.

Hotărârea plecării și acomodarea

Să plecăm în Italia a fost ideea lui Toni. Întâi el, după un an, eu cu copiii. Nu am mai revenit, cum speram. Am pus în genți câteva haine, cam subțiri, cartea de colinde, iconița Maicii Domnului pe care ne-o dăruise părintele duhovnic și documentele celor mici pentru a-i putea înscrie la școală. Aici era o altă lume. Era ordine, oamenii amabili. Părea chiar simplu.

Limba italiană am învățat-o aici. Copiii au plâns de dorul colegilor la început. Mă puteam întoarce în țară eu cu ei, dar am ales cu toții să înfruntăm schimbarea și să rămânem împreună.

Toni a lucrat la început într-o firmă de construcții, apoi și-a deschis firma lui. I-a fost greu la început, i-au trebuit câțiva ani ca să aibă activitate constantă. Nu îmi luasem nici una din diplomele mele cu mine. Lucrasem și ca asistentă medicală. Mi-am dat seama că va trebui să mă ocup de copii și că nu voi mai putea face carieră. Am început să mă ocup de copiii altora și de oameni bolnavi. Doar așa aveam un orar flexibil.

Am căzut și ne-am ridicat din multe situații. În fiecare duminică ne întâlneam cu ai noștri la Liturghie sau la vreo masă și ne reîncărcam sufletește. Câte probleme nu sunt aici! De câte ori nu ne-am susținut reciproc! Am câștigat frați și prieteni din toată țara.

Preotul, prietenul și sprijinul tuturor

Pe părintele l-am avut mereu alături. El ne asculta blând și smerit. Îi vedeam durerea pentru problemele noastre, dar și bucuria pentru reușitele mari sau mici. Doamna preoteasă ne sprijinea și ea cu o vorbă bună, precum și cu pasiunea ei pentru tra­diții. Am colindat, am făcut ouă roșii și cozonaci, colaci și măr­țișoare, mici muzee și activități cu copiii.

O ducem mai bine. Când fac parastase, fiica mea mă ajută la colaci. Face împletitura în patru mai frumos ca mine. Și eu făceam colivă mai frumoasă decât mama mea. Îi povestesc despre cei pe care îi pomenim. „Mi-ai mai povestit, mamă!" Să nu uite...

În luna august mergem la mormântul bunicilor, părinții mei. „Măria, tu pari făcută după inima bunicii: veselă, frumoasă, gospodină." Ea râde.

Legături între generații

Copiii au crescut. Lucrează ca profesori. Unul la universitate, celălalt într-o școală privată. Ai zice că sunt născuți aici, dacă nu le-ai vedea bucuria de a se regăsi cu prietenii în țară, cu rudele și cu bunicii, cei care mai trăiesc. Vorbim des la telefon cu toți. Bătrânii ne însoțesc la sfârșitul fiecărei vacanțe tot cu ochii în lacrimi. „Când mai veniți? Să vă mai pun niște ouă."

E minunată noaptea în România. Auzi câinii lătrând, greierii țârâind, iar cerul e plin de stele. Și în grădină avem un „chiriaș", un brotăcel. Pe drumul de întoarcere, noaptea pe auto­stradă, ne întrebăm unde ne-o fi locul? Poate în țară, cum ne-am tot dorit noi. Dar dacă fiii noștri vor dori să rămână aici, vom plânge și noi ca bunicii lor? „Rân­duiește-le, Doamne, pe toate după voia Ta!" (Aurica Munteanu, Parohia „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul"-Verona I, Protopopiatul Tri - Veneto II, Vest)