Un alt fel de portret al imigrantului român

Îmi vine greu să cred că a trecut deja un an de când am sărbătorit alături de părintele paroh Cornel Grecu şi alţi români din oraşul Coventry (Marea Britanie) înfiinţarea unei noi parohii ortodoxe. Trebuie să mărturisesc că am fost dintre cei care nu au crezut, dar au văzut, cel puţin în măsura în care nu mi-am putut imagina că parohia va cunoaşte o devoltare atât de pronunţată într-un timp atât de scurt.

Pentru mine, această dezvoltare este şi un simbol pentru fenomenul mai amplu care defineşte situaţia noastră de români trăitori în afara graniţelor țării, marcând tranziţia de la experienţa individuală a expatrierii la cea colectivă, prin intermediul unor comunităţi care pot deveni insule de trăire şi promovare a identităţii româneşti.

Dacă aţi veni într-o zi de duminică să ne vizitaţi, aţi fi martorii unui contrast uimitor între strada tipic victoriană, cu şiruri de case aproape identice, dominată de arhitectura severă, de inspiraţie gotică, a bisericii anglicane St. Anne and All Saints şi ambianţa din interiorul sălii modeste în care ne desfăşurăm activitatea. Odată ce aţi deschide uşa, aţi intra într-o lume complet diferită, în care limba română răsună nestingherită, icoane ortodoxe vă întâmpină pe iconostas, iar de pe mesele pregătite pentru pomeniri vă îmbie preparate culinare tradiţionale. Privind mai de aproape, aţi vedea o comunitate variată, incluzând studenţi, tineri profesionişti, familii cu diverse generaţii de adulţi și copii. V-ar veni greu să credeţi că acum numai doi ani, la începuturi, doar cinci-şase persoane se alăturau părintelui Cornel Grecu sau părintelui Mihai Novacovschi, de la parohia-mamă din Birmingham, la oficierea Sfintei Liturghii. Acum, locaţia închiriată pentru serviciile religioase a ajuns neîncăpătoare, curtea răsună de strigăte de copii, iar corul, la început firav, alcătuit în mod spontan din credincioşii prezenţi, a ajuns să fie compus în mod frecvent din profesionişti, cu talent şi înclinaţie pentru muzica bisericească.

Specificul unei parohii românești din afara țării

Dacă s-ar întâmpla ca duminica pe care aţi ales-o să fie una de mare sărbătoare, de pildă la praznicul Învierii sau Naşterii Domnului, aţi vedea că mica insulă românească se revarsă şi cuprinde străzile învecinate. Dacă aţi veni cu maşina, aţi observa probabil că din automobilul parcat în spatele dumneavoastră se aude o conversaţie în limba română, de multe ori îmbinând o varietate de accente care sugerează că participanţii la conversaţie îşi păstrează nu numai specificul naţional, ci şi pe cel al zonei sau localităţii din care provin. Ar fi chiar posibil să recunoaşteţi numere de înmatriculare româneşti, reflectând, prin provenienţa lor, aceeaşi diversitate regională care rareori se întâlneşte în interiorul graniţelor ţării.
E greu de spus desigur ce anume conferă specificul unei parohii româneşti din afara ţării şi dacă parohia noastră este una tipică sau nu. În urma vizitei preconizate, cu siguranţă v-ar fi greu să ne descrieţi printr-un singur termen; deocamdată, suntem un grup de persoane și familii cu situaţii, interese si necesităţi diverse. Această diversitate înseamnă că mai avem încă de crescut până să ajungem o comunitate, să ne cunoaştem şi să ne sprijinim unii pe alţii ca o familie; sau, şi mai probabil, acest ideal al identificării intereselor individuale cu cele de grup nu va fi atins niciodată, deoarece modul de implicare în viaţa unei comunităţi este diferit pentru fiecare dintre noi. Ceea ce este esenţial, cred eu, este că măcar o dată pe săptămână, şi la evenimente importante din viaţa noastră, fiecare dintre noi are ocazia de a participa la slujba în limba română, cu alte cuvinte de a trăi, vorbi şi, în primul rând, de a se ruga româneşte. În cuvântul său la sărbătorirea primului hram de la înfiinţarea parohiei noastre, de ziua Sfintei Mironosiţe Veronica (12 iulie), Preasfinţitul Ignatie Mureşeanul a subliniat că această participare trebuie să fie susţinută şi prin fapte. Credinţa fiecăruia dintre noi trebuie să fie „lucrătoare prin iubire”, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, adică exteriorizată prin fapte de bunătate, iertare și sprijinire a aproapelui, prin rugăciunile noastre pentru ceilalţi.

Acasă

Rugăciunea pentru ceilalţi în cadrul comunităţii este cu atât mai importantă pentru cei mai tineri membri ai parohiei. Dacă noi, adulţii născuţi şi crescuţi în România, putem oricând recurge la experienţa personală în efortul de a ne menţine identitatea naţională şi religioasă, copiii noştri au o situaţie deosebită. Ei se află la intersecţia dintre limbi, culturi și religii, o experienţă ce poate fi o binecuvântare, dar şi o povară. Pentru fetiţa mea, de pildă, România este o himeră, patria bunicilor și a vacanţelor; îmi e greu să cred că se va simţi „acasă” pe teritoriul românesc în acelaşi fel în care mă simt eu. Când va creşte, va fi în faţa unei alegeri importante; deşi cred cu tărie în rolul părinţilor în educarea şi îndrumarea copiilor, ştiu că va fi în final responsabilitatea ei de a opta pentru o identitate „cu cratimă”, de cetăţean român şi britanic, sau pentru numai una din cele două. Asociat cu acest aspect este faptul deosebit de îngrijorător că, în privinţa identităţii religioase, societatea multiculturală britanică oferă o multitudine de opţiuni unui tânăr, însă predominant de natură secularizată. Din acest punct de vedere, posibilitatea ca ea să-L cunoască pe Dumnezeu în modul în care şi eu Îl cunosc, de a practica credinţa ortodoxă în limba română, mi se pare beneficiul esenţial pe care ni-l oferă existenţa acestei mici parohii în inima Angliei. Chiar şi printr-un calcul simplu, mesajul de credinţă transmis de biserică, prin slujbele ei, prin rugăciunile reprezentanţilor ei şi ale comunităţii din jurul ei, rezultă mai variat şi implicit mai puternic decât cel transmis de un singur individ, ceea ce face ca sarcina mea de părinte să devină puţin mai uşoară.

Liturghia, parte integrală din viața credincioșilor

A fost o bucurie să o am alături pe fetiţa mea în acest an la sărbătorirea hramului parohiei noastre. Pentru un copil astfel de evenimente pot constitui amintiri de neuitat. Nu voi încerca să vă conving că totul a decurs perfect; acei dintre dumneavoastră care au trecut prin această experienţă ştiu că supravegherea unui copil în biserică este o sarcină cel puţin complexă, care necesită tact și răbdare. În acest context mi-a atras atenţia discursul unuia dintre invitaţi - Michael Hammon, primarul oraşului Coventry - care a sugerat că evenimentul are un spirit care nu mai poate fi regăsit în slujbele Bisericii Anglicane, şi ale Bisericii apusene în general. Iniţial remarca mi s-a părut ironică; cu siguranţă, mi-am spus, copiii noștri sunt mai gălăgioşi, şi ocazional se ceartă între ei; credincioşii forfotesc între pangar şi Altar, în loc să stea nemişcaţi pe bănci, iar acustica sălii lasă de dorit. Dar, reflectând ulterior asupra propriei mele experienţe, am ajuns să cred că acel spirit constă în impresia de participare activă, în care comunitatea, cu toţi membrii ei, gravitează în jurul Bisericii, iar serviciul religios pierde caracterul de spectacol şi devine parte integrală din viaţa credincioşilor.
E tocmai acel spirit care mi se pare esenţial pentru viaţa parohiei noastre. Spre deosebire de comunităţile mai vechi, cu obiceiuri bine stabilite, o comunitate tânără ca aceasta are avantajul ca majoritatea credincioşilor să fie şi membri fondatori, care - asemenea mie - au fost nevoiţi să-şi asume responsabilităţi pentru care nu ar fi fost solicitaţi în alte circumstanţe. Este o ocazie pentru noi, şi în special pentru cei mai tineri, de a dobândi o
perspectivă „din interior” asupra semnificaţiei şi modului de desfăşurare a serviciilor religioase care ar putea să ne apropie mai mult de credinţa cu care ne temeam poate că am fi pierdut legătura atunci când am părăsit ţara.
Aţi observat probabil că am evitat cuvântul „emigrant” sau „imigrant” în legătură cu noi; motivul este că mult prea des în mass-media contemporană emigrantul român din deceniile postdecembriste a fost descris ca un individ lipsit de orice capital material sau cultural, care şi-a abandonat „sărăcia şi nevoile şi neamul” în încercarea disperată de a-şi asigura subzistenţa pe alte meleaguri. Nu cred că această descriere ne caracterizează în totalitate. Dezvoltarea parohiei noastre şi numeroase exemple similare de pe teritoriul Europei apusene sunt dovada că românii expatriaţi au cel puţin un capital cultural şi spiritual pe care doresc să-l menţină şi să-l transmită generaţiilor următoare. Mai mult, unii dintre noi se află în Marea Britanie pe termen limitat, cu scopul de a studia sau de a-şi creşte nepoţii; alţii au venit atraşi de oportunitatea realizării pe plan profesional; numai un număr limitat au părăsit România pentru că trăiau la limita subzistenţei. Unii sunt deja cetăţeni britanici, bine integraţi în structurile locale; alţii trăiesc cu gândul la întoarcerea în ţară, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Ceea ce avem în comun este că prin participarea la viaţa acestei comunităţi - limitată, imperfectă aşa cum este în acest moment - ne putem îmbogăţi atât fiinţa spirituală, cât şi capacitatea de a reprezenta şi altfel identitatea românească în Europa contemporană.