100 de ani de la inaugurarea cimitirelor militare româneşti din Alsacia

În peregrinările noastre mai mult sau mai puţin fortuite prin câmpiile şi munţii Alsaciei, am dat în ultimii ani de două urme cu totul nebănuite lăsate de soldații români în scurtul răstimp petrecuț aici în Primul Război Mondial ca prizonieri la germani: „Monumentul românilor” din Departamentul Vosgi şi „Drumul ruşilor”, aflat nu departe de Mulhouse. Dacă a descoperi un monument al românilor într-un loc prin care au trecut înaintaşi de ai noştri nu ţine de domeniul imposibilului, ne putem întreba pe drept cuvânt ce legătură poate să existe între prizonierii români şi aşa-zisul „Drum al ruşilor” din sudul Alsaciei?

Misterul acestor două vestigii îşi află tâlcul în contextul vremii. Se ştie că prizonierii români capturați de germani la retragerea lor din Turtucaia, pe la sfârşitul anului 1916, adică la puțin timp după intrarea României în război, au fost transferați în Germania, iar o parte dintre ei, mai precis 2.344, au ajuns în Alsacia, regiune aflată pe atunci sub ocupație germană. În funcție de necesitățile concrete, prizonierii au fost împărțiți în grupuri mai mari sau mai mici şi folosiți ca „material uman” pentru efectuarea muncilor epuizante din spatele frontului: săparea de tranşee, crearea de cimitire de război, transportul răniților şi al morților, construcția de drumuri de acces, căi ferate etc. Privați în mod deliberat de hrană, încălzire şi îngrijiri medicale, cei mai mulți dintre ei au pierit în iarna aspră a anului 1917 şi au fost înmormântați în grabă în cimitirele comunale cele mai apropiate. După război, rămăşițele lor pământeşti au fost reunite în cele trei mari necropole militare bine cunoscute: Soultzmatt, Haguenau şi Dieuze. Găsim cruci cu nume româneşti şi în alte câteva cimitire din regiune, dar în număr mai mic.

Monumentul românilor

Furtuna violentă care s-a abătut asupra Franței în 26 decembrie 1999 a pus la pământ, printre altele, o pădure de brazi din vecinătatea satului vosgian Belval şi a scos la iveală un mic monument de piatră, numit de localnici „Monumentul românilor”. Documentele din 1917 păstrate în arhivele localității atestă, într-adevăr, prezența unui grup de prizonieri români, folosiți la construcția cimitirului de război german din pădurea de brazi. În mijlocul cimitirului, ale cărui cruci au fost confecţionate din lemn, au ridicat un mic mausoleu de piatră, de vreo cinci metri înălțime, surplombat de o cruce. Cele două inscripţii care fuseseră inițial montate pe monument, probabil pe plăci de ­cupru, au dispărut cu timpul şi nimeni nu mai ştie astăzi ce conţineau. Doar o stelă de granit, de vreun metru înălţime, plasată alături, are incrus­tată în limba germană inscripţia: „În memoria locotenentului Franz Hoch, din Batalionul Landsturm Mendelheim, 25.05.1869 - 08.06.1916”.

După război, cimitirul din pădure a fost desființat, iar osemintele germanilor strămutate în alt loc. Nu mai dăinuie astăzi decât monumentul, peste care a crescut stufăriş şi pădure. El rămâne peste timp singura mărturie asupra calvarului celor câțiva prizonieri români morți aici în umilință şi chinuri. Corpurile lor au fost îngropate sumar, ceva mai departe, printre copaci (germanii nu îngăduiau înmormântarea prizonierilor alături de morții lor!).

Denumirea de „Monumentul românilor” se datorează localnicilor, care, în aversiunea lor față de cotropitorii efemeri, au ales să atribuie micul edificiu victimelor care l-au construit şi nu călăilor care l-au comandat. În felul acesta, fără voia lor, sătenii din Belval au înscris în cartea de istorie o pagină care, altfel, ar fi rămas dacă nu total necunoscută, cel puțin ascunsă sub colbul arhivelor. Gestul reprezintă, în acelaşi timp, o dovadă a afecțiunii pe care şi-au purtat-o reciproc bieții români păziți cu străşnicie de germani şi martorii neputincioşi ai pătimirii lor. Strănepoții de astăzi se îngrijesc cu multă delicatețe de locul acesta şi îi îndeamnă pe drumeți - poteca este înscrisă în circuitul turistic - să se abată preț de câteva clipe şi să se reculeagă la „Monumentul românilor” din luminiş. Cu aceeaşi delicatețe, au pictat pe panoul indicator cele două drapele, român şi francez.

Precizăm, în epilogul acestei scurte evocări, că necropola militară națională din Senones, aflată la câțiva kilometri distanță, adăposteşte, printre miile de cruci albe, mormintele a 11 prizonieri români „morți pentru Franța”, ale căror oseminte au fost strămutate aici, din pădurea de la Belval, în anul 1920.

Drumul ruşilor

Povestea toponimului „Drumul ruşilor” începe oarecum asemănător celei precedente, doar că acțiunea se desfăşoară la câteva zeci de kilometri distanță spre sud, lângă orăşelul alsacian Ensisheim, din Departamentul Haut-Rhin. Existau în vecinătate două lagăre germane, Pionierlager Lentz şi Lager Gossrau, unite între ele printr-o potecă forestieră. În Antichitate, poteca făcea parte din străvechea rută romană ce lega sudul de nordul Europei, motiv pentru care ea s-a şi numit vreme de secole „Calea romanilor”. În timpul Primului Război Mondial, germanii au botezat-o „Thurstrasse”, după numele pârâiaşului de alături, iar astăzi localnicii o cunosc sub denumirea de „Drumul ruşilor” (Rüssawag).

Dacă referințele istorice şi geografice ne oferă cheia înțelesului primelor două denumiri, pentru cea de-a treia suntem nevoiți să recurgem la lămuririle băştinaşilor. Iar aceştia pretind că lucrul se explică foarte simplu prin faptul că „un grup de prizonieri «ruşi», încartiruiți la Ensisheim, a pietruit drumul în timpul Primului Război Mondial”. Dar nu ruşii au pavat poteca dintre cele două lagăre, ci prizonierii români. De altfel, nici nu existau prizonieri ruşi la Ensisheim în momentul acela. Cei mai mulți dintre români au murit acolo, pe durata lucrărilor, de foame, frig şi epuizare. Astăzi, rămăşițele lor pământeşti odihnesc la câțiva kilometri distanță, în Cimitirul Militar Român de la Soultzmatt.

De unde vine confuzia?

Nu este exclus să se fi produs aici cunoscutul fenomen de „contaminare”, întâlnit adesea în istorie, când un eveniment este transpus în epoci sau locuri diferite de cele în care s-a petrecut. O confuzie, o aparență, o asemănare fortuită pot opera în imaginarul colectiv metamorfozarea unui fapt istoric în folclor sau legendă.

În cazul nostru, nu poate fi vorba decât de calchierea denumirii, perfect justificată de data aceasta, de „Drumul ruşilor” - dar nu din Alsacia ocupată, ci dintr-o zonă liberă a Franței, numită Saulxures (Vosgi) - şi suprapunerea acesteia peste realitatea de la Ensisheim. Precizăm că ruşii care au construit drumul de la Saulxures nu erau prizonieri, ci făceau parte dintr-un detaşament trimis de Rusia țaristă ca să-i ajute pe francezi împotriva Germaniei. Prezența acestora a fost larg mediatizată în presa vremii, în timp ce calvarul prizonierilor români din Alsacia a rămas aproape necunoscut, singurii martori nemijlociți fiind vecinii din imediata apropiere a lagărelor germane.

Nu ne îndoim că, pentru majoritatea alsacienilor, striviți de propriile lor griji, originea etnică a prizonierilor va fi reprezentat o preocuparea minoră, aceasta fiind cauza cea mai probabilă a confuziei între români şi ruşi. Iar dacă nedumeririle persistă, vi se va retorca şi astăzi prin partea locului că „nu li se putea pretinde bravilor agricultori să posede cunoştințe aprofundate despre popoarele din Răsăritul Europei, mai ales că atât ruşii, cât şi românii vorbesc o limbă… slavă” (!).