Majoritatea națiunilor europene au marcat, în ultimii ani, într-un fel sau altul, Centenarul Primului Război Mondial. Și România s-a sincronizat cu acest curent, mai ales că perioada 1916-1920 a reprezentat un moment înălțător al istoriei noastre, în care generația de atunci și-a arătat deopotrivă limitele, dar și valoarea și crezul său neclintit în cauza națională. Acest centenar a fost pentru noi toți un prilej de rememorare a trecutului, de pioasă aducere aminte a jertfelor celor care și-au dat viața pentru înfăptuirea idealului național.
Lecția acelei generații care a știut să se ridice din cenușă și să renască precum mitologica pasăre Phoenix reprezintă, în mod evident, un exemplu pentru noi cei de azi. Anul 1918 a fost cel al Marii Uniri, anul armistițiului care a pus capăt războiului, însă lupta oamenilor acelei epoci nu s-a oprit aici, pentru că actele de unire trebuiau să fie recunoscute în plan internațional. Au urmat doi ani, 1919 și 1920, în care a fost nevoie de tot talentul, puterea de persuasiune și tăria de caracter a liderilor politici pentru ca marile puteri să ratifice în tratate internaționale granițele noii Românii, rezultate din voința națiunii române.
La deschiderea Conferinței de Pace de la Paris, în ianuarie 1919, Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al României, a afirmat că voința poporului român exprimată prin actele de unire trebuie să fie respectată și recunoscută de către puterile aliate. Avea să se dovedească, însă, un proces anevoios. Ungaria nu dorea să accepte unirea Transilvaniei, Serbia emitea pretenții asupra Banatului, în timp ce Ucraina asupra Bucovinei, iar Rusia nu recunoștea sub nici o formă unirea Basarabiei. Toate aceste state au declanșat, la Paris, o intensă acțiune propagandistică împotriva intereselor României, dar și operațiuni militare, prin care au obligat armata română să fie pe picior de război în anii 1919 și 1920 și astfel poporul român să plătească tribut suplimentar de sânge pentru apărarea Marii Uniri.
Istoria recunoașterii internaționale a actului de unire al Basarabiei începe la Paris, în ziua de 8 februarie 1919, când, pentru prima dată în cadrul Conferinței de Pace, la ședința Comisiei pentru Afacerile Teritoriale ale României și Iugoslaviei, s-a discutat despre Basarabia. Experții britanici și francezi, pe baza argumentelor istorice, demografice și etnografice, au susținut recunoașterea unirii Basarabiei cu România. O lună mai târziu, raportul comisiei recomanda validarea voinței poporului român, iar la 8 mai 1919, Consiliul Miniștrilor de Externe a luat în discuție raportul experților. Din păcate, Robert Lansing, secretarul de stat al SUA, a blocat adoptarea documentului sub pretextul că Rusia nu are un guvern legitim. În spatele acestei poziții se afla faptul că americanii negociau cu liderul rezistenței antibolșevice, amiralul Kolceak, și credeau că acesta va câștiga războiul.
Deranjat de atitudinea liderilor Conferinței de Pace și de tratamentul rezervat țării sale, Ion I.C. Brătianu a părăsit Parisul, iar discuția asupra Basarabiei s-a amânat pentru o vreme. Problema a revenit în actualitatea diplomației europene abia în 1920. La 20 ianuarie, noul premier român, Alexandru Vaida-Voievod, a ridicat chestiunea frontierei răsăritene a României, iar liderii englezi și francezi au condiționat rezolvarea favorabilă a doleanței românești de retragerea armatei noastre din Ungaria. Pentru că garanțiile oferite de Vaida-Voievod au fost convingătoare, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace, întrunit la Londra în ziua de 3 martie 1920, a recunoscut legitimitatea cererilor românești, urmând ca în cel mai scurt timp să fie semnat și tratatul care să certifice recunoașterea internațională a actului de unire exprimat de Sfatul Țării la 27 martie 1918.
O relație tensionată
Între România și Rusia, relațiile de după 1878 au fost reci, de neîncredere reciprocă, ceea ce s-a văzut inclusiv în timpul Marelui Război, când armata imperială nu a sprijinit cu întregul său potențial armata română. Realitatea era că o Românie Mare și învingătoare în război nu convenea țarismului. Actul legitim de unire din 27 martie 1918 a tensionat și mai mult relațiile, întrucât bolșevicii nu au recunoscut unirea și au confiscat tezaurul românesc aflat la Moscova. În plus, bande de bolșevici au executat permanent atacuri armate în zonele de frontieră ale Basarabiei, generând suferințe populației din acele locuri și pagube statului român. Spre sfârșitul anului 1919 și începutul lui 1920, pe fundalul unor tensiuni și slăbiciuni interne, rușii au fost mai dispuși la negocieri, iar guvernul britanic a încurajat România să poarte discuții cu bolșevicii. Așa s-a ajuns la o întâlnire între diplomații români și ruși la Copenhaga, unde au fost abordate problemele spinoase ale relațiilor dintre cele două state. Negocierile nu au condus la rezultate notabile, iar problema recunoașterii unirii Basarabiei de către Guvernul Rusiei bolșevice nu a fost rezolvată nici atunci.
La fel de intransigenți față de problema Basarabiei au fost și rușii albi, cum mai erau numiți reprezentanții vechii elite a imperiului, aflați în exil la Paris și Londra. Ei sperau că bolșevicii vor fi înfrânți și imperiul rus va fi refăcut în granițele sale de dinainte de 1914. Vârful de lance al emigrației ruse la Paris era fostul ambasador al țarului în Franța, Vasili Maklakov, văzut de liderii marilor puteri drept o voce a Rusiei legitime. Pentru diplomația românească, Maklakov a fost un adversar redutabil al procesului de recunoaștere a unirii Basarabiei cu patria-mamă. Și liderul rușilor albi, amiralul Kolceak, care a luptat împotriva bolșevicilor, s-a opus recunoașterii unirii Basarabiei, fapt ce și-a găsit ecou în pozițiile adoptate de guvernele SUA și Marii Britanii.
Abia la sfârșitul anului 1920 s-a semnat un tratat care recunoștea actul de unire al basarabenilor din martie 1918. Marile Puteri au înțeles în cele din urmă că a nega voința poporului de unire reprezenta o poziție greșită, care încălca principiul wilsonian al dreptului popoarelor la autodeterminare. În balanța deciziei a contat și faptul că România era aliatul natural și statornic împotriva bolșevicilor. Țara noastră, alături de Polonia, se situa la frontiera cu Rusia comunistă, iar prin acțiunile sale ferme a contribuit la îndiguirea bolșevismului și la stoparea extinderii ideologiei totalitare care amenința Occidentul.
Tratatul de la Paris
Într-un final, în ziua de 28 octombrie 1920, a fost semnat de către Anglia, Franța, Italia, Japonia Tratatul cu România privitor la Unirea Basarabiei. Țara noastră a fost reprezentată de ministrul de externe Take Ionescu. Tratatul avea un preambul în care se recunoșteau aspirațiile legitime de unire ale românilor din Basarabia, justificate geografic, etnografic, istoric și economic.
Tratatul avea nouă articole. Primul articol era foarte important, pentru că prevedea: „Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. Celelalte articole asigurau protecția minorităților, reglementau statutul proprietăților, participarea României la plata datoriei de război a Rusiei pentru posesiunea Basarabiei. Și articolul nouă era important deoarece stabilea: „Înaltele Părți contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de față, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor toate chestiunile cari ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe cari le cuprinde, nu vor fi puse în discuțiune”. Tratatul a fost ratificat de Anglia în 1922, de Franța în 1924, de Italia în 1927, însă nu a fost ratificat de Japonia.
În țară, vestea semnării a trezit un mare entuziasm, întrucât acesta consfințea primul mare act de unire al anului 1918. Era un semnal pentru Regatul României că, odată recunoscute granițele sale, poporul românesc primea o recunoaștere a jertfelor sale pe câmpurile de luptă ale Marelui Război, dar și a aspirațiilor sale de a trăi într-o țară în care românii să fie stăpâni. Se încheia o epocă și începea alta, aceea a edificării României Mari și a punerii în valoare a energiilor creatoare ale acelei minunate generații.
