Marea Unire a fost rezultatul jertfelor armatei române de la Jiu la Mărăști, Mărășești și Oituz, al luptei și suferinței unei elite unioniste din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, al adeziunii populare la aceste idei. Dar, în egală măsură, a însemnat și încununarea unui vis de secole al românilor, și anume acela al unirii lor într-un singur stat.
În anul 1918, în ziua de 27 martie, Basarabia a decis unirea cu patria-mamă. A urmat Bucovina, pe 28 noiembrie, iar la 1 decembrie, la Alba Iulia, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul au încheiat acest proces al Marii Uniri, proclamând pentru totdeauna unirea necondiționată cu România. A contat în acest proces și capacitatea militară, diplomatică, a statului român de apărare a deciziilor luate de românii din aceste teritorii. Armata română a luptat, în anul 1919, și în Basarabia, Bucovina, Ungaria, Budapesta, pentru a menține vie decizia populară și a respinge destabilizările bolșevicilor ruși ori maghiari. Lupta pentru unire s-a dus, cu aceeași intensitate, și în plan diplomatic, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris.
Un efort continuu, susținut de tot ceea ce neamul acesta a avut mai bun, și ne referim aici la elitele politice și culturale care s-au implicat și angajat ca avocați, ambasadori ai cauzei naționale la Paris, Londra, Roma și Washington. Regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, doctorul Ioan Cantacuzino, Alexandru Vaida-Voevod, Traian Vuia, Nicolae Iorga sunt numai câteva dintre numele acelei pleiade care s-a luptat pentru România Mare.
Culisele Tratatului de la Trianon
Deschiderea Conferinței de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1919, a marcat încununarea jertfelor și luptei românilor, prin înscrierea în tratatele de pace cu Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria a deciziilor luate de către poporul român de a fi unit într-un singur stat.
La începutul conferinței, când România a fost invitată să-și prezinte poziția, primul-ministru Ion I.C. Brătianu a vorbit despre Tratatul de alianță prin care Antanta s-a angajat să sprijine România în obținerea teritoriilor locuite în majoritate de către români din Transilvania, Bucovina și Banat și a cerut respectarea acestuia, precum și recunoașterea voinței basarabenilor de a fi alături de patria-mamă. De la început însă, poziția României a fost dificilă, întrucât realitățile erau altele, iar Marile Puteri victorioase au decis ca statele cu „interese limitate’’, adică statele mici, să nu fie consultate. În plus, României i se reproșa că la 7 mai 1918 semnase pacea separată cu Puterile Centrale, uitându-se că acest fapt se datora defecțiunii aliatului rus care, prăbușit sub loviturile revoluțiilor din 1917, a decis să iasă din război. În februarie și martie 1919 au început discuțiile la nivel de experți în comisiile care urmau să traseze granițele. Istoria a scos mai mereu în evidență doar deciziile finale și discuțiile dintre liderii politici. În realitate, însă, comisiile de experți care înaintau factorilor politici propunerile granițelor au reprezentat locul celor mai aprige lupte diplomatice. E suficient să spunem doar că în cadrul comisiei privind granițele dintre România și Ungaria, unde s-a tranșat chestiunea Transilvaniei, delegația maghiară a venit înarmată cu statistici și hărți care indicau unele zone locuite doar de români ca fiind nepopulate.
A fost nevoie de protestul și știința unui geograf precum francezul Emmanuel de Martonne, bun cunoscător al realităților din Transilvania, să demonteze aceste falsificări interesate ale părții maghiare, care a ieșit decredibilizată din această poveste. De altfel, mai târziu, în toiul negocierilor din martie-mai 1920, pentru Tratatul de Pace de la Trianon, premierul francez Alexandre Millerand avea să spună despre maghiari că „sunt perfizi și statisticile lor sunt mincinoase”.
În luna mai 1919, comisia de experți a înaintat un raport cu un proiect de tratat, care a fost aprobat de către Consiliul Suprem, organul decident al Conferinței de Pace, format din marile puteri învingătoare. Evenimentele din Ungaria au precipitat însă luarea unei decizii. Republica Sovietelor proclamată în Ungaria de către Bela Kun și pericolul extinderii revoluției bolșevice spre Occident au alarmat Marile Puteri, iar negocierile au fost oprite. A urmat episodul în care armata română a ocupat Budapesta și, până în toamnă, când în Ungaria s-a format un guvern credibil, cu care aliații au decis să poarte negocierile, orice abordare pe tema tratatului cu Ungaria a fost oprită.
La 1 decembrie 1919, Conferința de Pace, prin reprezentanții săi, a trimis invitația guvernului maghiar de a participa la negocierile finale pentru Tratatul de Pace. Delegația maghiară a plecat abia la 5 ianuarie 1920 de la Budapesta, liderul acesteia fiind nimeni altul decât contele Albert Apponyi, 73 de ani, cel care, în 1907, promovase legea de maghiarizare forțată a naționalităților din Ungaria, o lege prin care românii urmau să fie deznaționalizați și prigoniți. În ziua de 15 ianuarie, delegația maghiară a fost primită de Marile Puteri și i s-a înmânat textul tratatului. A doua zi, în fața prim-miniștrilor Franței, Angliei, Italiei, ambasadorilor SUA și Japoniei, Apponyi și-a ținut discursul. În februarie și martie au avut loc noi consultări. A fost nevoie de protestul colectiv al României, Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia de mai târziu) pentru ca Marile Puteri să nu aplece urechea la cântecul de sirenă al diplomației maghiare. Aceasta din urmă a declanșat o veritabilă campanie de susținere a cauzei sale și de obținere a unor condiții mai bune. La 6 mai 1920, președintele Consiliului Suprem, A. Millerand, a înmânat șefului delegației maghiare textul tratatului și o scrisoare în care justifica poziția Marilor Puteri față de tratat, solicitând ca parlamentul maghiar să ratifice tratatul și guvernul să-l semneze.
Marile Puteri învingătoare respingeau pretențiile Ungariei, iar prin vocea lui Millerand explicau și de ce: „Voința popoarelor a fost exprimată în octombrie și noiembrie 1918, când monarhia duală s-a prăbușit și când popoarele asuprite prea mult au decis să se unească cu frații lor italieni, români, iugoslavi și cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan”.
Semnarea tratatului
La Budapesta s-a cerut respingerea textului. Ziarul „Pesta Hirlap” condamna tratatul și încheia articolul astfel: „Nem, Nem, Soha (Nu, Nu, Niciodată)”, cuvinte care aveau să devină sloganul revizionismului maghiar.
În ziua de 4 iunie 1920, la ora 16:30, în clădirea marelui palat Trianon din Versailles, a fost semnat tratatul dintre puterile aliate și asociate, printre care și țara noastră și Ungaria. Tratatul a fost semnat din partea ungară de Agost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár, iar din partea României de dr. Ioan Cantacuzino şi Nicolae Titulescu. Documentul a mai fost semnat și de alți 36 de șefi de guverne, miniștri de externe, ambasadori reprezentând 23 de state din Europa, America de Sud și de Nord, Africa și Australia.
Tratatul era complex. Avea 14 părți, 364 de articole și 164 de pagini. În partea a doua, începând de la articolul 27, documentul prevedea granițele Ungariei cu vecinii săi: Austria, Statul sârb-croat-sloven, România, Cehoslovacia. Partea a treia, denumită clauze politice europene, prevedea, la articolul 45, că „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România”.
Pentru Ungaria, Tratatul de la Trianon a însemnat dezmembrarea „Ungariei Mari” şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decât cea maghiară la statele nou formate, Cehoslovacia, Iugoslavia, ori la cele ce şi-au desăvârşit unitatea naţională, cazul României. În mentalul colectiv maghiar, însă, Trianonul a fost perceput ca o uriașă traumă, o mare catastrofă, însă pentru națiunile asuprite de secole, a reprezentat o eliberare.
Au trecut 100 de ani de la Tratatul de la Trianon, iar pentru noi, românii, acesta a reprezentat o încununare a suferințelor poporului nostru, a aspirațiilor naționale de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Moștenirea acelei perioade este și astăzi vie și reprezintă o datorie a noastră, a tuturor, de a o duce mai departe și de a onora pe această cale jertfele și lupta înaintașilor noștri.
