100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace cu Germania

În 1914, când a început Primul Război Mondial, sau Marele Război cum l-au descris și perceput contemporanii acelei epoci, nimeni nu bănuia că acest tragic eveniment urma să se întindă pe o perioadă de patru ani și că, la final, aproape 10 milioane de oameni nu vor mai fi în viață, numeroase teritorii distruse, iar trei imperii vor dispărea de pe harta Europei pentru a face loc unor noi state naționale. Printre cei 200 de delegați aflați la Paris, în Sala Oglinzilor a Palatului Versailles au fost și reprezentanții României, delegația fiind condusă de primul-ministru Ion I.C. Brătianu.

Simbolica zi de 11 noiembrie 1918, când Ger­mania semnase armistițiul, nu a marcat, din păcate, sfârșitul conflictului. Cu cinismul său bine cunoscut, lordul Winston Churchill avea să afirme despre acei primi ani post-1918 următoarele: „Războiul giganților a încetat și au început certurile pigmeilor”.

Avea să urmeze ceea ce istoricii numesc astăzi perioada „războiului de după război”, deoarece în Rusia, Centrul Europei sau în zona fostului Imperiu Otoman conflictul avea să continue până în 1923 sub forma unor revoluții, războaie civile, războaie de inde­pendență, conflicte etnice și revolte anticoloniale. Inclusiv țara noastră a fost pusă în fața acestei situații, iar armata română a purtat în cuprinsul anului 1919 lupte grele cu armata bolșevică maghiară, care au culminat cu ocuparea Budapestei în august 1919. 

Tratat umilitor pentru Germania

Pe 18 ianuarie 1919, la Paris, începeau lucrările Conferinței de Pace, în fapt un maraton diplomatic internațional care avea să însumeze peste 2.000 de ședințe, 1.000 de persoane participante și 30 de națiuni reprezentate. După euforia discursurilor inițiale, comisiile au început să lucreze la tratatele de pace, cel cu Germania ocupând un punct central.

În martie 1919, opinia publică începea să dea semne de nervozitate, pentru că speranța era ca această conferință să producă rezultate rapid. În realitate, lucrările mergeau încet pentru că aliații vechi aveau, acum, interese și puncte divergente. Greul războiului îl duseseră Franța și Anglia, dar ele ieșiseră din conflict slăbite economic, dar cu situații diferite. Astfel, britanicii pierduseră mulți oameni și cheltuiseră bani pentru întreținerea în Franța a armatei lor, dar aveau avantajul că teritoriul țării nu le fusese afectat de conflict. Francezii, în schimb, dincolo de uriașele pierderi umane, de cheltuieli imense pentru între­ținerea armatei și purtarea războiului, mai aveau marele dezavantaj că majoritatea operațiu­nilor militare derulate pe frontul de vest au fost duse pe teritoriul Franței. Din aceste motive, Fran­ța a dorit să impună în tratatul cu Germania prevederi draconice și să obțină despăgubiri economice pe măsură, dar și supre­mația pe continent. Prin delegații săi, Germania spera să-i fie acordat un tratament de mare putere și să fie tratată rezonabil, mai ales că în permanență nemții clamau faptul că nu erau ei singurii vinovați pentru declanșarea conflictului.

Chemată la Paris la sfârșitul lunii aprilie, pentru a discuta concret pe marginea tratatului, dele­gația germană s-a văzut nevoită să aștepte o săptămână pentru a putea participa la întâlnirea cu delegațiile statelor Antantei. Pe 7 mai 1919, reprezentanții Germaniei au fost primiți, iar „Tigrul”, cum mai era numit Georges Clemenceau, premierul Franței, le-a spus germanilor cu o voce glacială: „Ați cerut pace! Suntem pregătiți să vă oferim pacea!” Apoi a fost remis delegației germane un document întins pe 200 de pagini, cuprinzând 15 părți și câteva sute de articole (440) ce alcătuiau tratatul de pace. Documentul tratatului fusese redactat de aliați fără nici o consultare prealabilă a fostului adversar. Pentru delegația germană, citirea tratatului a fost un real șoc. Traducerea documentului din limba franceză în cea germană a scos la iveală cerințele învingătorilor: Imperiul german pierdea toate coloniile, era forțat să se dezarmeze, ceda substan­țiale părți ale teritoriului său și o numeroasă populație, era făcut responsabil pentru declanșarea războiului, trebuia să accepte plata unor sume uriașe ca despăgubiri, Kaiserul și cei din jurul său trebuiau să fie judecați pentru crime de război. Reacția imediată a delegației germane a fost aceea de a protesta și de a încerca să obțină clauze mai favorabile prin trimiterea unor contrapropuneri pentru fiecare articol. Pe 17 iunie, Germaniei i s-a dat un ultimatum - semnează tratatul ori războiul va începe din nou.

La aflarea prevederilor din tratatul propus de statele învingătoare, opinia publică din Germania a fost revoltată. Pe acest fundal, s-a declanșat și o criză politică pentru că parlamentul nu a fost de acord și a recomandat să nu fie semnat tratatul. Ca urmare, cabinetul Scheidemann a demisionat. În cele din urmă, alți politicieni aveau să-și asume această misiune delicată de a rămâne în istorie ca semnatari ai unui tratat umilitor.

Tăcerea din Sala Oglinzilor

Pentru contemporanii evenimentului, ziua de 28 iunie avea o semnificație aparte: în 1914, în această zi, la Sarajevo fusese asasinat arhiducele Franz Ferdinand, iar acest incident condusese la izbucnirea războiului. Pentru că data a fost aleasă special, învingătorii au ales și un loc tot cu o încărcătură simbolică - Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, acolo unde în 1871, pe 18 ianuarie, regele Prusiei se proclamase împărat al Germaniei, umilind o Fran­ță învinsă.

După cum arată filmările realizate de către operatorii francezi, palatul era pregătit pentru ceremonie. Fuseseră instalate zeci de cabine telefonice pentru ca zia­riștii să poată comunica în toată lumea vestea semnării tratatului. Covoare somptuoase fuseseră aduse în Sala Oglinzilor, câteva mese uriașe și 200 de scaune pentru delegațiile participante și întregeau tabloul spațiului unde avea să se deruleze istoricul eveniment.

Curtea din jurul palatului fremăta de mulțime și o gardă de onoare din câteva sute de soldați se întindea până la intrare. La ora 14:10, în uralele mulțimii, a intrat în palat Georges Clemenceau, la 14:50 au sosit primul-ministru britanic David Lloyd George și președintele SUA, W. Wilson, apoi și delegația germană, condusă de Hermann Muller. La 15:10, delegația germană a intrat în sala deja plină cu delegații statelor ce urmau să semneze tratatul de pace. În tăcerea mormântală ce cuprindea sala, delegația germană și-a ocupat locul. Printre participanți se aflau și cinci veterani de război cu fețele și corpurile mutilate, ei fuseseră aduși la dorința lui Clemenceau pentru a simboliza ororile războiului și a demoniza marea învinsă - Germania. Din aceleași motive au și fost așezați lângă masa unde avea să fie semnat tratatul. Ceremonia de semnare a fost deschisă de G. Clemenceau: „Am onoarea de a invita plenipotențiarii germani să vină și să semneze!” Delegația germană s-a ridicat și a venit Muller, semnând primul, apoi și ceilalți membri. A urmat W. Wilson, L. George. Toți au semnat stând așezați. A făcut excepție Clemenceau, care a semnat stând în picioare. La ora 15:55, după ce ultimul diplomat și-a pus semnătura pe document, tunurile au început să bubuie vestind lumii încheierea păcii mult așteptate. 

Epilog

Printre cei 200 de delegați aflați în Sala Oglinzilor au fost și reprezentanții României, delega­ția fiind condusă de primul-ministru Ion I.C. Brătianu. Pentru țara noastră, semnarea Păcii cu Germania însemna anularea umilitorului tratat pe care în 7 mai 1918 Imperiul german ni-l impusese, răpindu-ne teritorii și înrobindu-ne economic. Pentru Ion I.C. Brătianu a fost singura semnătură pe care și-a pus-o pe un tratat de pace. El avea să părăsească pe 2 iulie Parisul, nemul­țumit de prevederile unor clauze ale tratatului cu Austria care impuneau un veritabil control al statelor mari asupra politicii interne în problema minorităților. În septembrie 1919, Brătianu avea să demisioneze din funcție, nedorind să semneze acest tratat cu Austria.

În ceea ce privește Conferința de Pace, „sistemul Versailles”, cum a mai fost denumită de către istorici, a devenit o emblemă a „justiției învingătorilor” și un eșec al principiilor generoase ale pre­ședintelui SUA, Woodrow Wilson. Două decenii mai târziu, prevederile păcii versailleze au generat un nou conflict, mai distrugător, al Doilea Război Mondial.