105 ani de la naşterea lui Constantin Noica

Acum 105 ani, în plină vară, se năştea filozoful Constantin Noica, la Vităneşti, judeţul Teleorman. Cărţile lui Constantin Noica au fost o hrană spirituală foarte preţioasă pentru generaţii întregi după 1989, când a fost descoperit şi redescoperit şi când se forma o elită a tineretului nostru. Ieşiţi din comunism cu foame şi sete de cultură, dar şi de spiritualitate, de sensuri noi, cu trimiteri profunde, tinerii au găsit în cărţile lui Noica împlinirea perfectă a acestor nevoi.

În 1937, Noica publică volumul cu titlul „De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului“, cea mai explicit creştină dintre toate cărţile sale. Părintele Ioan Ică jr afirma: „Filozoful începe prin a evidenţia procesul prin care cerul natural al lui Aristotel şi al medievalilor a fost desubstanţializat de moderni şi matematizat de fizica ştiinţifică, metamorfoză care pune în evidenţă superioritatea raţiunii umane moderne. Aceasta nu se mai supune la real, ci creează şi sporeşte realul. Raţiunea este însă a individului, dar în epoca modernă individul e supus tiraniei a trei puteri anonime alienante: cosmosul, masele şi istoria. Salvarea şi reabilitarea individului vin doar de la acţiune, iubire şi voinţa de sine creatoare de ordine. Cum arată creştinismul, aceasta vine din interiorul omului, unde se află de fapt cerul. Pentru aceasta e nevoie însă de o luptă şi o revoluţie spirituală, de o «agonie» creştină, singura care poate depăşi «apatia» cronică a omului contemporan. «Numai creştinismul face indivizi puternici». «Un singur ins al zilei de azi ar avea viitor: creştinul», deoarece «creştinul singur este, până acum, portretul omului». Modelul de creştin «agonic» propus de Noica omului modern «apatic» este personajul dostoievskian Alioşa Karamazov - cu care se identifică proiectiv Noica însuşi -, cel care, nevinovat fiind, ia asupra sa păcatele şi vina altora şi participă prin suferinţă la mântuirea comunităţii“.

Şi în cartea intitulată „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru“ îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, apărută în 1992, filozoful scria: „Logosul este întâi de toate tăcere, cuget intim al fiecăruia; apoi este gând şi cuvânt către aproapele său, către sinele său lărgit“. Iată cât de creştinească definire a aproapelui: sinele lărgit al fiecăruia.

Anii de detenţie

 La 11 decembrie 1958, Noica a fost arestat. Dus la sediul Securităţii din Piteşti, a fost supus timp de un an de zile unor interogatorii extrem de brutale. Bătăile la fese au fost atât de dureroase, încât de atunci încolo filozoful n-a mai putut şedea pe suprafeţe tari fără o perniţă gonflabilă pe care o purta cu sine, şi prefera să scrie pe marginea patului cu o tăblie pe genunchi. Ancheta a condus la constituirea dosarului unui grup sau lot de intelectuali consideraţi duşmănoşi regimului comunist: grupul „Noica-Pillat“, alcătuit din 23 de inculpaţi. Ultimul arestat la 4 ianuarie 1960 a fost Nicu Steinhardt. Acuzaţiile aduse erau de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos (cărţile lui Noica despre Goethe şi Hegel şi răspunsul dat scrisorii lui Cioran) şi a cărţilor „legionarilor“ transfugi Cioran şi Eliade, precum şi ascultarea posturilor de radio străine cu comentarii împotriva regimului. Un proces-verbal întocmit la 11 februarie 1960, după încheierea anchetei, atestă distrugerea prin ardere a unui număr important de manuscrise, scrisori şi cărţi ridicate de la inculpaţi cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliile acestora. Procesul s-a ţinut pe 24-25 februarie la Tribunalul Militar din Bucureşti, regizat în stilul obişnuit al justiţiei staliniste. La 1 martie, cei 23 de inculpaţi au primit pedepse grele, între 6 şi 25 de ani de închisoare, însumând 268 de ani. Ca şef de lot, Noica (ca şi C. Pillat, precum şi Daniil Sandu Tudor anterior) a fost condamnat la pedeapsa maximă: 25 de ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică. Cu prilejul ultimului cuvânt, filozoful a spus: „Sunt vinovat, dar nu în faţa legilor dvs., ci în faţa celor din boxă. Iar justiţia pe care o cer este una pe care nimeni nu o poate contesta, cea supremă. În ce mă priveşte, cer pedeapsa maximă şi nu voi face recurs.“ Iar Nicu Steinhardt a declarat demn: „Eu nu am de spus decât că sunt mândru să fac parte din acest lot“.

Detenţia lui Noica a cunoscut două faze distincte: una, dură, la Jilava, în 1960-1962, şi alta, blândă, a „reeducării“, în 1962-1964, la Bucureşti, în arestul Securităţii şi la Văcăreşti. La Jilava, în condiţii de recluziune infernală, filozoful a trecut, cum o arată mărturiile celor închişi împreună cu el, prin momente de deznădejde, obsedat de sentimentul ratării vieţii, mai ales a destinului său cultural, fără să-şi fi putut depăna gândul filozofic până la capăt. Traversează un nou episod creştin, fiind văzut rugându-se, dar şi făcând apel la iertarea torţionarilor, la milă faţă de cei puternici şi la rugăciune pentru duşmani. Toate aceste considerente l-au făcut pe Noica să accepte cu docilitate „reeducarea“ oferită de regim după 1962 deţinuţilor politic drept condiţie a eliberării şi integrării sociale în condiţiile noii politici de destindere şi reluare a contactelor regimului cu lumea occidentală. Această a doua fază a experienţei sale carcerale Noica a descris-o în manuscrisul „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“, scris în 1965, dar publicat abia în 1990.

Mitropolitul Antonie Plămădeală la înmormântarea lui Noica

Mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală a ţinut un elogios cuvânt cu prilejul înmormântării filozofului la data de 6 decembrie 1987. Cuvântul a fost alcătuit folosindu-se de „Adsum“, număr unic publicat şi scris de Noica în 1942, un articol la moartea lui Sahia şi un altul despre moarte, publicat în revista „Familia“.

Iată un fragment din ceea ce a spus atunci ierarhul: „L-a preocupat, precum ştiţi, o viaţă întreagă, devenirea. Şi l-a preocupat pentru o moarte întreagă, dacă cumva replica stilistică e permisă. Devenirea avea la el, în final, nu o limită, ci o deschidere. Dar poarta nu se deschide decât celui devenit fiinţă, celui ce se cucereşte, se descoperă, se descotoroseşte de balast şi de toate plusurile informe şi inutile, ca îngerul lui Leonardo Da Vinci din blocul de marmoră. Iată ce scria Noica însuşi: «Definirea omului e definirea la limită, a sa. Acesta e semnul spiritualizării, de aici începe să fie activ spiritual. Înţelegând, deci, prin spiritualitate, o iniţiere la moarte, singură aceasta este o iniţiere la viaţă; adică determinarea prin tipul de moarte către care aspiri, la tipul de viaţă pe care nădăjduieşti să-l atingi. Creştinismul este prin excelenţă spiritualitate, iniţiere la moarte. Prin iniţiere la toate suferinţele Mântuitorului, prin acea permanentă âImitatio Christiâ, pe care trebuie să o săvârşească orice creştin, viaţa sa capătă un sens şi o plinătate, în perspectiva sfârşitului său. Nu sunt valabile decât acele revoluţii spirituale care, iniţiind la moarte, îşi găsesc, înăuntrul lor, profitul a cărui viaţă şi moarte să poată deveni exemplare». («Adsum»)

Printre textele pe care le-a ales din Sfântul Pavel şi le-a presărat în chenare prin colţurile revistei sale e şi acesta: «Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Unde-ţi este biruinţa, moarte?» (I Cor. XV, 26, 55).

Îl preocupa, întru devenire, desăvârşirea, parcă spre a răspunde acelui «Fiţi desăvârşiţi!». Calea, în afară de smerenie, o vedea în dragoste. O tâlcuire a sa la Parabola Fiului Risipitor se opreşte mai ales asupra Fiului cuminte, rămas acasă în ascultare, acela care «nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel care a risipit». Zice Noica despre el: «La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?» (Intelligentia quae non intelligit, Adsum) Iată un Noica al bunătăţii. Să pornim de la o întrebare oarecum insolită: «Avem dreptul să suferim la moartea unor oameni a căror viaţă n-am înţeles-o întotdeauna?»

În sfârşit, întrebarea inevitabilă la ora bilanţului: ce a adus Noica în cultura română? Nu e nici uşor, nu e nici cazul să încercăm a spune aici. Cum să faci dintr-o stea o minge? Din trei sferturi de secol, câteva minute? Moştenirea lui rămâne pe seama exegeţilor, pâine pentru eternitate şi izvorul Noica rămâne să curgă în veci şi să dea de băut apă proaspătă multor generaţii. Câţi nu vor încerca să desluşească «sinele şi sinea», a fi «în» şi a fi «întru», «devenirea întru fiinţă» şi «devenirea întru devenire»? Ce biblic e în gândirea lui acel «întru» care a devenit la el din cuvânt, aproape sistem! Ca în vorbirea îngerului de la Betleem în traducerea corectă: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire». Întru, nu între, cum spunem toţi traducând greşit din greceşte. Şi cine va tâlcui negreşelnic acel «Am vrut să îmbrăţişez pe cei care mă îmbrăţişează, să cuprind cuprinderea care mă cuprinde»“.