18 ani de la strigătul de libertate al românilor

Totul a început în seara de 16 decembrie la Timişoara. Pe rând, flacăra revoluţiei române a cuprins şi alte oraşe, unde oamenii ieşeau în stradă să-şi strige pentru prima dată nemulţumirile. După jertfa a 1.104 persoane şi rănirea altor 3.352, regimul dictatorial al soţilor Ceauşescu a apus în prima zi a Crăciunului, când, după un proces extrem de scurt, Nicolae şi Elena au fost executaţi în interiorul garnizoanei de la Târgovişte. La 18 ani de la reprimarea revoluţionarilor, pionii principali nu au fost condamnaţi, iar România este membră a două organizaţii internaţionale - NATO şi UE, fiind pregătită să intre, după o lungă tranziţie, în rândul ţărilor civilizate.

Începând de prin anul 1986, regimul comunist de la Bucureşti a început „să strângă cureaua“ din dorinţa de a-şi achita datoriile externe, cei mai mulţi dintre români nemaiştiind cum să se descurce pentru a-şi hrăni gurile din casă, fie chiar şi cu salam din soia sau raţia de pâine zilnică.

În decembrie 1989 lipsa alimentelor, a medicamentelor şi a căldurii a acutizat neputinţa oamenilor, la care se adăugau îndobitocirea lor prin programele tv, radioului şi a ziarelor. În timp ce pentru cetăţenii de rând apa caldă devenea un lux, apropiaţii lui Ceauşescu se lăfăiau în beşug, astfel că, în timp, s-a organizat un grup de oameni care să preia puterea atunci când oamenii vor ieşi în stradă pentru a-l răsturna pe Ceauşescu.

La toate acestea, o rază de speranţă şi de imbold a reprezentat evenimentele petrecute până atunci în toate ţările est europene soldate cu răsturnarea regimurilor comuniste. Totul prefigura o iminentă ieşire a românilor în stradă.

Braşov, Iaşi, Timişoara

În noiembrie 1987, ieşirea în stradă a muncitorilor de la uzina Tractorul din Braşov, nemulţumiţi de sărăcia în care trăiau, a întărit convingerea că românii vor schimbarea regimului Ceauşescu.

Un alt oraş de care cuplul dictatorial simţea oarecare teamă era Timişoara, denumit şi „vestul sălbatic al ţării“, pentru că, pe lângă români, trăiau acolo aproximativ 45.000 de unguri şi 30.000 de germani (şvabi). Mai mult, recepţionarea în această zonă a programelor televiziunilor din Iugoslavia şi Ungaria a permis românilor deschideri largi spre Europa, spre lumea liberă. Cei peste 315.000 de locuitori ai Timişoarei aşteptau să se producă o scânteie, la fel ca şi lumea subterană care aştepta căderea comuniştilor.

Acum 18 ani, pe 14 decembrie 1989, la ora 16:00, în Piaţa Unirii din Iaşi ar fi trebuit să se declanşeze o amplă mişcare de protest împotriva regimului comunist, însă acţiunile de protest, iniţiate de Frontul Popular Român, au fost anihilate în scurt timp, capii revoltei fiind ulterior anchetaţi de Securitate.

„Jos, Ceauşescu!“

În 16 decembrie 1989, profitând de protestul enoriaşilor reformaţi, sute de timişoreni s-au adunat în Piaţa Maria din Timişoara, unde au început să scandeze lozinci împotriva regimului dictatorial. S-au format coloane de demonstranţi, care au manifestat, în zona centrală a oraşului, şi în complexul studenţesc, toată noaptea de 16 decembrie 1989. În urma intervenţiei brutale a forţelor de ordine, s-au înregistrat primele victime şi au fost reţinute de miliţie zeci de persoane.

Împotriva manifestanţilor s-au folosit gaze lacrimoge şi bastoanele de cauciuc şi încep arestările. A urmat retragerea şi regruparea demonstranţilor. Până după miezul nopţii, cele două tabere s-au atacat reciproc, au avut loc adevărate lupte, mulţi demonstranţi au fost loviţi şi arestaţi. Cînd combatanţii şi-au părăsit poziţiile, oraşul arata ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile „epocii de aur“ distruse, caldarâmul tapetat cu obiecte dintre cele mai diferite.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, timişorenilor le-a fost trimis un mesaj de „împăcare“ din partea conducătorilor locali ai PCR: din robinete curgea apa caldă, iar caloriferele erau fierbinţi.

Ordinul de evacuare impus de la centru a fost executat, pastorul Tökés fiind trimis sub escortă spre judeţul Sălaj. Timişorenii s-au adunat în stradă, mai hotărâţi decât în ziua precedentă. Au venit şi muncitorii. Se striga: „Jos, Ceauşescu!“, „Jos, comunismul!“, „Nu vă fie frică!“.

Ordinea nu s-a instaurat însă la Timişoara iar ziua de 17 decembrie 1989 a fost înecată în sânge: s-a tras în plin, au fost morţi, răniţi, au fost lupte, s-au incendiat maşini, tancuri, magazine. Tancurile, camioanele au blocat intrările în oraş, elicopterele nu încetau zborurile de supraveghere, lăsân apoi locul trasoarelor care brăzdau cerul.

Pe 18 decembrie 1989 s-a declarat stare de necesitate în Timişoara. Pe timp de noapte zeci de cadavre au fost ridicate de la morga spitalului din Timişoara, încărcate într-o maşină frigorifică şi transportate la Bucureşti pentru a fi incinerate.

21 decembrie, începutul revoltei la Bucureşti

După evenimentele de la Timişoara, Nicolae Ceauşescu s-a hotărât să crească, de la 1 ianuarie 1990, salariile, pensiile, ajutorul social, alocaţiile pentru copii. S-a instituit şi o indemnizaţie de naştere. Sigur pe influenţa lui asupra populaţiei, Nicolae Ceauşescu a decis să facă un mare miting pe 21 decembrie. La primele semne de protest din partea manifestanţilor, transmisia în direct a Televiziunii Române s-a întrerupt brusc, fiind reluată după scurt timp.

A explodat o petardă. A fost clipa de stupefacţie pentru Ceauşescu şi ai lui, clipa în care semnalul Timişoarei se făcea auzit şi la Bucureşti. Cei mai curajoşi încercau să se facă ascultaţi: „Nu plecaţi oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental“. Tot mai mulţi strigau: „Jos Ceauşescu!“, „Jos călăul!“, „Jos analfabeta!“, „Jos cizmarul!“, „Şi voi sunteţi români!“.

De la marea adunare populară la revolta românilor

De aici a început totul. După încheierea marii adunări populare de condamnare a mişcării de la Timişoara, organizată de Ceauşescu, bucureştenii, tinerii în primul rând, au ieşit în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timişorenii.

Centrul Capitalei, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Rosetti, era plină de demonstranţi.

Au apărut lideri de opinie care încercau să vorbească mulţimii, făcând apel la solidaritatea muncitorilor. Au apărut şi forţe de represiune cu scuturi, căşti şi bastoane care au încercuit zonele ocupate de demonstranţi.

În câteva ore, oraşul părea pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanţii, neînarmaţi şi neorganizaţi, unii cu flori în mâini, pe care le ofereau soldaţilor, pe de altă parte, militari înarmaţi cu căşti şi scuturi, aliniaţi pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmaţi, aşi ai diversiunii, ai violenţei şi crimei. S-a tras în mulţime de pe clădiri, din mijlocul manifestanţilor, de pe străzile laterale, de pe tanchete. S-a murit în diverse feluri, prin împuşcare, prin lovire, prin înjunghiere, prin lovire sau strivire de către maşinile de luptă.

În faţa restaurantului „Dunărea“, vizavi de Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al revoluţionarilor şi ţinta de atac a forţelor de represiune.

De-abia la miezul nopţii, când s-a dezlănţuit cu furie represiunea, baricada era distrusă, iar macaralele au demontat-o bucată cu bucată. Se trăgea intens, împuşcăturile se auzeau neîncetat , gloanţele îi răneau pe unii, îi omorau pe alţii şi îi împrăştiau pe ceilalţi.

Fuga dictatorilor

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei se îndreptau spre centru, purtând steaguri fără stema RSR. Barajele care împiedicau accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului se dovedeau inutile.

Piaţa Universităţii gemea de manifestanţi care cereau soldaţilor să treacă de partea lor. Nicolae Ceauşescu anunţa că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi s-a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga ţara.

Cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul la Snagov, după care, abandonaţi de toţi apropiaţii în funcţii, a pleacat spre Tîrgovişte. Ajunşi la Târgovişte, după un lanţ de peripeţii, Nicolae şi Elena au fost duşi sub arest la o unitate militară din oraş.

Televiziunea Română, devenită între timp Liberă, anunţa fuga Ceauşeştilor şi constituirea unui nou organism al puterii - Frontul Salvării Naţionale (FSN) - care „grupează toate forţele sănătoase ale ţării“ şi al cărui scop era „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român“.

La Târgovişte începea procesul soţilor Ceauşescu, fiind acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au hotărât în decursul vremii uciderea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuşi la băncile din străinătate. Au fost executaţi în prima zi a Crăciunului.