Încheierea celui de-al doilea război mondial, la 9 mai 1945, a lăsat în urmă o lume în ruine şi o Europă care pierduse zeci de milioane de oameni pe front. 23 august 1944 a constituit un moment de cotitură pentru istoria noastră recentă, deşi actul produs atunci a fost contestat, de-a lungul timpului, de specialiştii în istorie. A fost, de fapt, o decizie de moment, într-un context istoric care nu părea favorabil soartei românilor.
Conform datelor furnizate de istorici, până în 1942, românii au suferit pierderi imense pe front, respectiv 80% din efectivele angajate la luptă şi 90% din totalul armamentului. Înaintarea alături de Germania Nazistă împotriva duşmanului din est, Rusia Sovietică, avea să aducă noi şi însemnate pierderi României, la Cotul Donului fiind înregistraţi circa 100.000-110.000 de morţi şi dispăruţi.
Între 25 februarie şi 9 octombrie 1943, trupele germane şi române au opus rezistenţă atacurilor sovietice în Kuban, care constituiau un scut de apărare a Pensinsulei Crimeea. Din cei 60.000 de români angajaţi la începutul operaţiunii militare au mai revenit în ţară doar 42.250. Continuarea războiului dincolo de Nistru a pus România în stare de război cu Anglia (decembrie 1941) şi cu SUA (iunie 1943).
Victoriile coaliţiei antihitleriste au determinat intensificarea rezistenţei împotriva regimului antonescian, prin regruparea forţelor democratice din ţară. În martie 1944, trupele ruseşti au atins Nistrul, iar la începutul lunii aprilie au pătruns în nodul Moldovei.
La 23 august 1944, prin lovitura de stat plănuită de cercurile familiei regale şi de partidele democratice, Mareşalul Ion Antonescu a fost demis, iar România a întors armele împotriva Germaniei. Ulterior URSS a amânat încheierea armistiţiului până la 12 septembrie 1944, când întregul teritoriu al României era ocupat de Armata Roşie.
România, între cele două blocuri militare
România, deşi prudentă în perioada interbelică, a fost nevoită să intre în cea de-a doua conflagraţie mondială, mânată mai ales de dorinţa de a suprevieţui ca stat şi de a-şi redobândi teritoriile pierdute. Sfârtecarea hotarelor ţării a fost hotărâtă prin pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, iar mutilarea efectivă a început în vara anului 1940, când ruşii au ocupat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Câteva luni mai târziu, au fost cedate bulgarilor judeţele Durostor şi Caliacra, iar Transilvania de Nord-Vest ungurilor lui Horthy. În aceste condiţii, România a intrat în război alături de Germania. Când condiţiile au devenit prielnice, oştirea română a întors armele, integrându-se forţelor aliate în cadrul cărora a devenit a patra forţă militară a coaliţiei antifasciste.
Decizia de la 23 august, o controversă fără sfârşit
Războiul avea să se încheie pe 9 mai 1945, o sărbătoare dublă pentru români, care prăznuiau atunci şi a doua zi de Paşti. În presa vremii, în zilele de după 9 mai, pe primele pagini erau consemnate cu majuscule titluri semnificative pentru evenimentul ce avusese loc, iar articolele legate de Uniunea Sovietică şi de mareşalul Stalin erau mai mult decât elogioase. Reflectarea evenimentelor a fost una entuziastă, în galeria marilor figuri care contribuiseră la încheierea luptelor, pe lângă Churchill, Stalin şi Truman, fiind ataşată şi aceea a regelui Mihai.
Întoarcerea armelor împotriva germanilor, care ne fuseseră aliaţi, la 23 august 1944 a fost considerată, în acel moment, decizia cea mai potrivită. De altfel, nimeni nu poate explica ce s-ar fi întâmplat dacă am fi mers mai departe alături de nemţi. „Asta nu se poate spune. Problema întoarcerii armelor împotriva fostului aliat a stârnit şi stârneşte în continuare diferite poziţii, pro şi contra. Nu putem să judecăm decât evenimentele care au avut loc şi nu cele ce ar fi putut să aibă loc dacă nu s-ar fi produs evenimentul de la 23 august 1944. Anumite cercuri politice, împreună cu regele Mihai, au considerat necesară această întoarcere, pentru a feri teritoriul românesc de transformarea într-un uriaş teatru de operaţii, pentru a feri locuinţele şi instalaţiile industriale de distrugerea prin bombardamente repetate. De asemnea, s-a considerat că acest lucru va da posibilitatea armatei române de a participa la războiul din vest, iar aceasta a contribuit, într-o anumită măsură, la anularea Dictatului de la Viena la Conferinţa de Pace din 1946. Sigur că au fost şi defecţiuni în legătură cu statutul României între 23 august şi 12 septembrie, dar acestea s-au datorat în mare parte forţelor sovietice, care nu au luat în considerare noul statut al ţării noastre, stabilit prin Proclamaţia regelui în seara zilei de 23 august, la orele 22.00, prin care erau anunţate Naţiunile Unite de ieşirea României din alianţa cu Germania“, ne-a explicat prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei.
Bilanţ aproape neverosimil, la sfârşit de război
Cifrele ce relevă pierderile umane cauzate de cel de-al doilea război mondial îl conturează fără echivoc ca fiind cel mai mare şi mai sângeros război din istorie. La operaţiunile militare au participat în total 61 de ţări, cu o populaţie de 1,7 miliarde de locuitori, respectiv trei sferturi din numărul de locuitori ai lumii de la acea dată. Statisticile istoricilor au stabilit că pentru serviciul militar au fost mobilizate 110 milioane de persoane, mai mult de jumătate din numărul total aparţinând URSS (22-30 de milioane), Germaniei (17 milioane) şi SUA (16 milioane).
Costurile materiale ale celui de-al doilea război mondial au atins impresionanta cifră de 1 trilion de dolari, acesta fiind, aşadar, cel mai scump dintre câte războaie avuseseră loc până atunci. Pierderile umane au fost estimate la 55 de milioane, 30 de milioane decivili şi 25 de milioane de militari, fără a mai pune la socoteală şi cei 5,6 milioane de evrei ucişi în urma Holocaustului, victime indirecte ale războiului.
Principalele puteri angajate - SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi, din 1941, URSS, au fabricat 653.000 de avioane, 287.000 de tancuri şi aproape 1,1 milioane de tunuri. Luptele au durat 2.174 de zile şi au provocat câte 25.298 de victime pe zi.
Construcţia şi întreţinerea uriaşei „maşini a morţii“ a costat 7,36 dolari pe secundă. Statisticienii susţin că economisirea acestor sume ar fi făcut posibilă creşterea cu 2% a venitului naţional pe cap de locuitor în ţările subdezvoltate pe o perioadă de cel puţin 10 ani. Consecinţele în plan uman au fost dezastruoase, la încheierea ostilităţilor rămânând 35 de milioane de mutilaţi, un număr impresionant de văduve şi nenumăraţi orfani.
▲
Iaşul, în ultimul an de război
Oraşul Iaşi a suferit pierderi însemnate în ultimul an de război, oraşul fiind pe jumătate bombardat. În anul 1944, numeroase instituţii au fost evacuate, deoarece armatele sovietice înaintau cu repeziciune. „Oraşul Iaşi a trecut, în anii 1944-1945, prin momente deosebit de dificile. Guvernul antonescian a hotărât evacuarea, în primăvara anului 1944, a principalelor instituţii şi întreprinderi din Moldova, în diferite localităţi din ţară, în special în Transilvania şi Banat. A fost evacuată Universitatea, Institutul politehnic, Conservatorul, mai multe licee, Atelierele CFR Nicolina, fabricile, Spitalul «Sf. Spiridon», instituţiile administrative şi o parte însemnată a populaţiei“, ne-a explicat prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“.
Înainte de terminarea războiului, în toamna anului 1944, populaţia oraşului s-a înjumătăţit. S-au înregistrat pierderi importante, mai ales ca urmare a mutării liniei frontului în apropiere de Iaşi. „De la peste 100.000 de locuitori, populaţia a ajuns, în 1944, la aproximativ 50.000. Venirea frontului pe linia Chişinău Nord-Iaşi-Târgu Neamţ, deci foarte aproape de oraş, vecinătatea acestui front de la începutul lui aprilie şi până la 20 august, cu ofensiva declanşată în zorii acelei zile, au provocat pierderi însemnate oraşului, ca şi întregii zone, devenite teatru de operaţii. Numeroase clădiri au fost distruse în urma bombardamentelor repetate. Iaşii au suferit cumplitul bombardament din noaptea de 6 spre 7 iulie, oraşul fiind transformat, aşa cum consemna un martor ocular, într-o mare de flăcări“, ne-a mai explicat prof. Agrigoroaiei.
Teribilul bombardament avea să distrugă drumuri de acces şi clădiri importante, fiind blocate comunicaţiile şi căile ferate. De asemenea, numeroase locuinţe părăsite în urma evacuării au fost devastate şi jefuite. „Au fost minate numeroase clădiri şi căi de acces, s-au întrerupt legăturile telefonice şi căile feroviare, prin deteriorarea Podului de peste Siret şi a minării în mai multe locuri pe porţiunea căii ferate ce făcea legătura cu Vasluiul. Iaşul nu avea curent electric şi a fost avariată şi conducta de la Timişeşti, cea care aproviziona oraşul cu apă“, a adăugat prof. univ. Ion Agrigoroaiei.
Lipsurile de tot felul, inclusiv de medicamente şi alimente, au dus la apariţia a numeroase boli, tifosul exantematic secerând zeci de vieţi.
La întoarcerea din refugiu, oamenii şi-au găsit locuinţele devastate şi un oraş pe jumătate ruinat. „Atunci când s-a întors din refugiu familia mea, la terminarea războiului, reluarea vieţii administrative, economice şi culturale se făcea cu mare greutate, într-un oraş cu numeroase clădiri distruse sau părăsite. Am găsit un oraş pe jumătate pustiu şi plin de ruine, ruine la Podu Roş, în Piaţa Unirii, pe strada Lăpuşneanu şi pe Copou. Revenirea instituţiilor şi refacerea vieţii cotidiene s-a făcut treptat şi greoi“, a mai precizat dl. prof. Agrigoroaiei.
▲
Proclamaţia regelui către ţară
În seara zilei de 23 august, regele Mihai I a citit la radio o proclamaţie prin care anunţa lumii întregi modificările politice, formarea unui nou guvern, ieşirea din războiul contra naţiunilor unite şi alăturarea trupelor noastre coaliţiei antihitleriste. Până la 28 august, Bucureştiul a fost curăţat de forţele germane, iar la 30 august a fost ocupat de armata sovietică. Armistiţiul cu puterile aliate a fost unul dintre obiectivele pe care Guvernul constituit la 23 august 1944, condus de generalul Sănătescu, şi-a propus să-l înfăptuiască de urgenţă. Convenţia de armistiţiu, semnată la 23 septembrie 1944, stabilea obligaţiile economice, politice şi militare ale României. Documentul a fost iscălit, din partea României, de către Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul adjutant Dumitru Dămăceanu, Barbu Ştirbei şi Ghiţă Popp, iar din partea aliaţilor de către mareşalul Rodion Malinovski. Iată un fragment din proclamaţie:
„Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Români, un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. (...) Români, dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle.“
