60 de kilometri. Distanţa între Paris şi Chartres. La începutul anului 1912, doi bărbaţi parcurgeau împreună acest drum. Unul dintre ei mergea cu capul plecat, având lacrimi în ochi. Păşea şi mulţumea Domnului pentru binefacerile pe care le primise. Marcel, fiul său, fusese bolnav şi inima sa de tată suferise mult pentru aceasta. Deşi necredincios, făcuse o promisiune Domnului. Dacă fiul său se vindecă, va parcurge pe jos distanţa de la Catedrala „Notre Dame“ din Paris la cea din Chartres. Acum îşi împlinea acest jurământ. Cunoscuse din experienţă că Dumnezeu există şi cât de milostiv poate să fie. Acum se ruga pentru izbăvirea soţiei sale care era atee. Se ruga pentru ceilalţi trei copii pe care îi mai avea şi pe care dorea să îi poată boteza când se întoarce. Din neştiinţă nu botezase nici un copil. Acum, însă, voia să mulţumească Domnului pe orice cale şi să Îi arate credinţa sa. Localitatea Chartres era tot mai aproape, dar nu îşi dorea ca acest drum să se încheie, ci să poată să îl ducă plin de smerenie până la capăt. Prima sa jertfă. Primul său sacrificiu pentru Dumnezeu.
Charles Péguy a fost un mare poet, eseist şi om politic francez. A trăit între 1873 şi 1914. Este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori care au activat la începutul secolului al XX-lea. Prin lucrările sale s-a dovedit un adevărat iniţiator al perioadei literare moderne.
Charles Péguy s-a născut în localitatea Orléans pe 7 ianuarie 1873. La doar 1 an rămâne orfan de tată. Acesta moare din cauza rănilor căpătate în războiul franco-prusac. Micul Charles trăieşte într-o familie extrem de săracă. Trebuiau să muncească în toate zilele săptămânii pentru a se putea întreţine. Familia se ocupa cu repararea mobilierului şi construirea de scaune. Adeseori mâncau foarte puţin. Charles a avut o viaţă foarte grea în copilărie. A început să lucreze de la vârsta de 5 ani. În ciuda acestor neajunsuri, a fost un elev model şi a câştigat o bursă de studiu care i-a permis să îşi dea bacalaureatul în 1891. A reuşit printre primii. După alţi trei ani, a intrat la Şcoala Normală Superioară. Aici aveau acces doar persoanele din înalta societate. Péguy nu s-a lăsat bătut şi a încercat să îşi termine studiile. Din nefericire a abandonat studiile în momentul în care a picat un examen important. Visul său de a deveni profesor a fost spulberat. A refuzat să mai repete examenul.
Mistică şi politică
În 1895, pe când studia la Şcoala Normală Superioară, Charles Péguy s-a înscris în Partidul Socialist. A fost un aprig susţinător al partidului. La un moment dat, probabil şi datorită convertirii sale, a început să prevadă efectele negative ale socialismului, aşa cum avea să declare: „Totul începe în mistică şi se termină în politică“. Ceea ce voia să sublinieze prin aceste cuvinte era că, deşi interesele unui partid pot fi foarte bune la început, ele se pot transforma în scopuri individuale. Péguy detesta corupţia şi înşelarea oamenilor simpli. Detesta totodată şi meschinăria unor membri care doreau doar putere, nu şi oferirea propriului timp în folosul celor din jur. Practicile Partidului Socialist l-au dezamăgit profund. Péguy dorea instaurarea fraternităţii între oameni, nu aplicarea unui anestezic politic prin care conducătorii doar să promită multe, dar să nu facă nimic. „Tirania este întotdeauna mai bine organizată decât libertatea“, avea să spună el mai târziu.
Căsătorie şi convertire
Soţia lui Peguy, Charlotte Françoise-Baudoin, era atee. Este o dovadă că Péguy iubea socialismul, dar nu Îl cunoştea pe Dumnezeu. Au avut împreună 4 copii: trei băieţi şi o fată. Au decis să nu îi boteze. Péguy nu era total necredincios, dar nici nu era un practicant. Credea în Dumnezeu mai mult ca într-o realitate pe care este mai uşor să o accepţi decât să o negi. Nu se preocupase în mod serios de acest lucru. Pe când era încă în partid, la un moment dat a recunoscut că devenise catolic. Prietenii au fost miraţi de acest gest. Convertirea lui Péguy a început mai devreme decât momentul îmbolnăvirii fiului său Marcel. Ea nu s-a materializat decât în unele scrieri şi mai mult la nivel interior decât exterior. Péguy nu a început să participe la slujbe atunci când a devenit un catolic fervent, lucrul acesta apărând după vindecarea fiului său. Orice convertire cunoaşte nişte trepte şi este dovedit în multe rânduri. Spre exemplu, Fericitul Augustin a oscilat timp de 15 ani până s-a statornicit în adevărata credinţă. Deciziile lui Péguy nu trebuie să ni se pară absurde.
Prin urmare, în 1912, după ce fiul său se vindecă miraculos, Péguy îşi respectă jurământul de a parcurge pe jos cei 60 de kilometri între Paris şi Chartres. El reface astfel un pelerinaj vechi care nu mai era respectat decât de foarte puţine persoane. Până în prezent, anual, câteva mii de pelerini repetă acest obicei frumos. Mulţumirea adusă de Péguy nu a rămas fără ecou.
„Facă-se voia Ta!“
Începând cu 1910, Péguy resimte apăsarea unei ispite teribile: adulterul. Relaţia familială nu mai era nici pe departe aceeaşi. Soţia îi reproşa apropierea de catolicism, iar greutăţile vieţii puneau o presiune uriaşă asupra lui. În anturajul său exista o veche prietenă evreică, Blanche Raphael. Participaseră la aceleaşi cursuri şi se cunoşteau de mult timp. Ea îl ajutase atunci când Péguy deschisese o tipografie în 1896. Nimic nu prevedea dezastrul şi totuşi nimic nu trebuie să îl prevadă. Péguy se îndrăgosteşte de ea, dar simte că are nişte sentimente greşite pe care nu trebuie să le îngăduie. Era un om căsătorit şi avea deja 3 copii în acel moment. Această pasiune mistuitoare va dura până la moartea lui survenită în 1914. În ciuda faptului că Blanche se mărită între timp, în ciuda convertirii sale, nu-şi poate reprima simţirea. A fost o luptă în care Péguy nu a cedat nici un moment. „Păcătosul se află aproape de a afla ce înseamnă creştinismul de fapt. Nimeni este atât de competent precum păcătosul în tema adevăratului creştinism. Nimeni, cu excepţia sfinţilor“. Prietenii săi mărturisesc că unicul lucru care îl mai ţinea să nu cadă în păcat era rugăciunea. Péguy se ruga neîncetat pentru ca această ispită să dispară. Repeta tot timpul: „Facă-se voia Ta, Doamne, nu voia mea!“ În cele din urmă a ieşit biruitor.
„Pentru Dumnezeu, înaintaţi!“
Péguy moare pe 5 septembrie 1914, în timpul bătăliei de la Villeroi. Era începutul Primului război mondial. La doar 40 de ani pleca în ceruri. Nu şi-a cunoscut ultimul copil, născut după moartea sa. Ultimele cuvinte rostite au fost: „Pentru Dumnezeu, înaintaţi!“. Curajul său a fost remarcabil. Este incredibil cum a reuşit să rostească aceste vorbe, deşi fusese împuşcat în cap. A murit la scurt timp după lovitură. Moştenirea sa literară a fost preţuită de mulţi autori importanţi. Poetul englez Geoffrey Hill i-a dedicat un poem. Marele teolog catolic Hans Urs von Balthazar l-a lăudat în dese rânduri. Cu toate acestea, scrierile lui rămân în mare parte necunoscute publicului larg. Poate şi pentru că opera sa a fost folosită, pe nedrept, de către nazişti pentru propaganda lor electorală.
Prietenia slujeşte adevărului
Prietenii lui Péguy au fost oameni simpli, fără multă ştiinţă de carte. Preţuirea scriitorului se îndrepta în primul rând spre onestitatea persoanei cu care vorbea. Într-o situaţie, după un discurs rostit de cineva, a rostit următoarele cuvinte: „Ai dreptate, dar nu ai nici un drept la a avea dreptate dacă nu eşti gata să plăteşti preţul demonstrării adevărului.“ Mereu pregătit să se jertfească, indiferent de preţul plătit, acesta era Péguy. Un lider înnăscut. Un lider smerit, gata mereu să recunoască meritele celorlalţi şi nu pe ale sale. „O consider drept o realizare personală ocazia de a cunoaşte, în tinereţe, câţiva republicani de viţă veche, oameni admirabili, duri cu ei înşişi. Am învăţat de la ei ce înseamnă să ai o conştiinţă vie şi dreaptă“. Péguy obişnuia să spună că, în trecut, exista mai multă independenţă şi virtute. Existau şi prietenii adevărate. „Când un muncitor vorbea cu tine, ceea ce voia să îţi transmită nu era desprins din articolele ziarului de dimineaţă. Oamenii care cugetau liber în acele vremuri erau mult mai creştini decât persoanele pioase de astăzi“. Ceea ce punea Péguy la baza prieteniei era dragostea şi capacitatea de a împărtăşi lucruri câştigate din experienţă. Dar, dacă nu apreciai valoarea fidelităţii şi a adevărului, nu puteai fi un bun prieten. „Cine nu slujeşte Adevărului, când Îl cunoaşte, se face pe sine complice al mincinoşilor şi tâlharilor“. În esenţă, viaţa lui Charles Péguy a stat sub semnul suferinţei. O suferinţă pe care a acceptat-o întotdeauna şi care l-a ajutat să fie un om al acţiunii. Aşa cum trebuie să fie orice creştin. „Renunţarea este o operaţiune prin care ne căutăm scuze în loc să acţionăm“. Nu a căutat scuze niciodată. De aceea va rămâne întotdeauna un model de jertfă şi voinţă. Un model al adevăratei prietenii.
▲
„Stilul lui Péguy se aseamănă cu cel al vechilor rugăciuni“
„Aş putea să rezum 250 de pagini în 12 propoziţii, dar repetiţiile sunt o parte a acestui întreg. Stilul lui Péguy se aseamănă cu cel al vechilor rugăciuni, al cântecelor arabe sau al sunetelor monotone, dar vii, ale melodiilor germane. Ar putea fi comparat acest stil cu un deşert alcătuit din fire de nisip sau pietricele, care seamănă atât de mult unele cu altele, dar sunt puţin diferite, şi această diferenţă corectează, dă personalitate, repetă, sau pare să repete ceva, accentuează, afirmă şi în mod clar progresează spre ceva. Cel care se roagă spune aceeaşi rugăciune în fiecare seară, sau cel puţin, o rugăciune asemănătoare, aproape fără a conştientiza acest lucru, şi în ciuda acestui fapt o începe iar şi iar. Cuvintelor! Nu vă voi lăsa şi nu vă voi pune stavilă atâta vreme cât mai aveţi ceva de spus, ceva de dezvăluit. «Doamne, nu te vom lăsa să pleci, până când nu ne vei binecuvânta»“. (André Gide)
