Un eveniment care a lăsat urme adânci în lumea românească, Marea Adunare Națională a românilor, avea loc la Blaj, în ziua de 3 mai 1848. Ecourile acestuia le găsim prin mai toată presa românească a perioadei interbelice în ziarele transilvane, dar și în cele naționale precum „Adevărul”, „Dimineața”, pe care le-am utilizat ca surse în rândurile de mai jos.
Anul 1848 a intrat în istorie sub numele de „primăvara popoarelor”, pentru că peste tot în Europa popoarele subjugate s-au trezit și au pornit la luptă pentru drepturile lor ori chiar pentru afirmarea independenței acestora. Și în spațiul locuit de români revoluția și ideile sale s-au manifestat cu pregnanță grație unei pleiade de tineri patrioți care, prin acțiunea lor, au pus bazele și au trasat obiectivele politice al neamului românesc: unire și independență. În primăvara lui 1848, în Transilvania, ideile revoluționare clocoteau în sufletele românilor care doreau libertatea neamului lor și ieșirea din starea marginală pe care elita imperiului le-o rezervase de multă vreme.
Cei mai de frunte ai naţiunii
În imperiul habsburgic, maghiarii conduși de Lajos Kossuth declanșaseră revoluția, dar o revoluție care nu ținea cont și de dorințele poporului român din Ardeal. În viziunea maghiară, Transilvania urma să fie anexată la Ungaria, iar românii aveau să fie mai departe națiune tolerată. Din aceste considerente, liderii națiunii române din Ardeal au decis, la 18 aprilie 1848, organizarea unei mari adunări naționale a românilor transilvăneni. S-a stabilit ca adunarea să se desfășoare în ziua de 3 mai 1848, la Blaj. Cu o zi înaintea deschiderii oficiale, în catedrala din Blaj, liderii românilor s-au întâlnit pentru a decide ultimele detalii organizatorice. La data stabilită, 3 mai, zeci de mii de români, intelectuali, ţărani, meseriaşi, s-au strâns la Blaj, însetaţi de libertate. La ora 6 dimineața s-a oficiat un serviciu divin. La ora 8, în sunetele clopotului cel mare de la catedrală, preoţimea şi poporul s-au adunat în faţa sfântului lăcaş. Însă, cum piaţa Blajului era prea mică pentru a-i cuprinde pe cei peste 50.000 de români veniţi din toate părţile Ardealului, s-a hotărât ca adunarea să se strămute pe câmpia de lângă oraş. Adunarea s-a ţinut sub preşedinţia lui Andrei Şaguna. La acea vreme, ierarhul Andrei Șaguna era unul dintre cei mai respectați și iubiți clerici de rit ortodox din Ardeal. Nu întâmplător el a fost ales să conducă această adunare istorică a neamului românesc, pe undeva prefigurându-se faptul că, mai târziu, cel care devenise Sfântul Ierarh Andrei Şaguna avea să fie la cârma neamului românesc, însuflețindu-l prin zidirea de școli, prin ridicarea clerului și prin răspândirea științei de carte în rândul poporului.
S-a trecut mai apoi la alegerea unor intelectuali care să exprime aici punctul de vedere al națiunii române. Astfel au mai fost aleşi: Simion Bărnuțiu şi George Bariţiu ca vicepreşedinţi și încă alți 10 secretari, între care August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu și Ioan Lemeni. Urma ca acest grup să redacteze documentul privind doleanțele națiunii române și care avea să fie făcut public și înmânat autorităților. Alexandru Papiu Ilarian avea să descrie desfășurarea adunării astfel: „Ajungând mulţimea pe câmpia libertății, în mijloc se formă un cerc mare în jurul tribunei şi în cercul acesta se aşezară cei mai de frunte ai naţiunii: episcopii, preoţimea, nobilimea, învăţaţii şi alţii. Jur împrejur, în largul câmpiei, miile de popor. La provocarea tribunilor, poporul la moment se împărţi în adiţie şi cote, printre cari puteai trece şi cu trăsura. În aceste cote formate de popor şi cari ridicau şi măriau frumuseţa şi grandiositatea adunării se ridicară pe la locurile mai îndepărtate dela tribuna centrală mai multe tribune, dela cari tribunii interpretau poporului desbaterile şi concluziile adunării. Ziua de 3/15 Maiu era una din cele mai strălucite, era limpede, senină. Pe câmpul verde şi înflorit în auria primăvară era căldură fierbinte, poporul sta numai în cămeşi albe, încinşi toţi cu şerpare. Pe feţele lor seriozitatea cu adevărat română, ca într’o adunare în care poporul român ţinea consiliu despre scăparea republicei. Pe feţele lor puteai ceti toate durerile trecutului şi toate virtuţile, cari au să mântuească prezentul Şi viitorul naţiunii. Seriozitate în adunare, eroism în războiu dacă se cere. Frumos şi impunător tablou...”
Cel dintâi a luat cuvântul Simion Bărnuţiu, care, într-o cuvântare inspirată de cel mai cald patriotism, a propus următoarele: 1) „Câmpul acesta pe care se ţine întâia Adunare Naţională Românească din Transilvania, întru eterna aducere aminte a acestui act glorios, se va numi #Câmpia Libertăţii$, pentru totdeauna”. 2) „Naţiunea română declară că vrea să rămână deapururi credincioasă înaltului împărat al Austriei, rege al Ungariei şi Mare Principe al Transilvaniei şi Augustei case austriace”. 3) „Naţiunea Română se declară şi se proclamă naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitorie a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale”. 4) „Naţiunea română depune jurământul credinţei către împărat, Patrie şi Naţiunea Română”. După aceea, întreaga adunare a depus jurământul de credinţă către împărat şi către naţiunea română: „Jur ca român că voi susţine totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legitimă şi a o apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asuprire şi voi ţine şi apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi fraternitatea”. Jurământul acesta rostit de trei ori de către întreaga adunare a conferit o aură și cumva un caracter sacru adunării, întărit și de prezența înalților ierarhi și a preoților ortodocși și greco-catolici.
„Petiţiunea Naţională”
A doua zi, 4 mai, Adunarea a adoptat „Petițiunea Națională”, document care a devenit programul revoluției române din Transilvania. În cadrul acestuia, erau cuprinse o serie de prevederi de mare importanță pentru români. Astfel, se solicita dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, emanciparea Bisericii Ortodoxe Române de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti, libertatea industriei şi a comerţului, desfiinţarea breslelor, libertatea cuvântului şi a tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a întrunirilor, înarmarea poporului şi înfiinţarea gărzii naţionale, învăţământ de toate gradele în limba română. Un ultim punct cerea ca discuția privind anexarea Transilvaniei la Ungaria să fie amânată până la convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional.
Marea Adunare Națională de la Blaj s-a încheiat cu stabilirea unei delegații conduse de Andrei Șaguna care să meargă la Viena să prezinte împăratului doleanțele românilor. Așa cum știm, Revoluția de la 1848 din Ardeal, Țara Românească și Moldova a fost înăbușită de armatele marilor imperii, însă idealurile ei au mers mai departe. Acolo, la Blaj, s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu țara”, iar această dorință măreață a românilor avea să fie împlinită în acel neuitat an 1918. În conștiința românilor ardeleni evenimentele de la Blaj din mai 1848 au rămas vii multă vreme, ele fiind aniversate, de-a lungul timpului, de oamenii locului care nu au uitat nici o clipă suferințele și lupta înaintașilor lor pentru credință, limbă și neam.
