Afirmarea istorică a românilor - rod al conlucrării dintre popor și conducători

Despre poporul român s-a afirmat de foarte multe ori că nu este creator de istorie. Aprecierea este ­făcută deseori în termeni relativi: spre deosebire de alte popoare europene (cu precădere, occidentale) considerate mari, care au dictat, la un moment dat și într-o oarecare ­măsură, mersul istoriei, românii n-au făcut și ­desfăcut ­imperii și nici n-au fost exponenții unei civilizații care să se impună altora. Cei care găsesc în acest fel de a fi un aspect negativ reproșează poporului român pasivitatea ori, la ­limită, înapoierea sa; din contră, cei care apreciază meliorativ această trăsătură vor să demonstreze, spre exemplu, că ea ar fi expresia unei spiritualități sporite a noastre.

Deși interesantă, nu această dispută ar trebui să suscite interesul, ci faptul în sine, adică posibilitatea poporului român de a se afirma în istorie. Din această perspectivă, consi­derațiile expuse anterior privind comparația cu Occidentul, realist vorbind, se impun a fi recunoscute ca atare; așezarea noastră, ca însemnătate istorică, pe aceeași treaptă cu popoare care au cucerit în anumite perioade lumea prin civilizația și cultura lor n-ar reprezenta decât o exacerbare de sine dăunătoare prin lipsa de luciditate. Totuși, admi­țând această poziție, nu înseamnă că am spune ceva pozitiv sau negativ despre poporul nostru; pur și simplu, prin aceasta s-ar recunoaște un dat. În aceeași măsură, însă, tot un fapt care trebuie admis ca atare este imposibilitatea de a nega de plano acțiunea istorică a românilor. Realitatea concretă actuală stă mărturie în acest sens: tot ceea ce înseamnă poporul român astăzi - existența statului național unitar, a regimului democratic, a limbii române etc. - nu este altceva decât rodul construcției istorice a acestuia, fie ea politică, socială, culturală, economică sau spirituală. 

1848 - împreunată lucrare între poporul român și conducătorii săi

Având în vedere cele arătate, ceea ce ne interesează este să încercăm să înfățișăm premisele care au făcut posibilă reușita în istorie a românilor. În ceea ce ne privește, credem că doar conlucrarea, înțeleasă ca o sprijinire reciprocă, dintre popor și conducătorii săi a oferit această posibilitate. Cu alte cuvinte, doar atunci când conducătorii n-au fost rupți de popor sau, din contră, poporul n-a fost rupt de conducătorii săi, poporul român a reușit să se afirme în istorie. Analizarea Revo­luției de la 1848 - considerată îndeobște de istorici ca fiind prima afirmare a națiunii române și un eveniment fundamental al moder­nității românești -, mai exact a modului în care s-a desfășurat aceasta în Muntenia, ar putea da seama de ideea afirmată. De altfel, anticipând această analiză, opinăm că, de fapt, atunci când Nicolae Bălcescu, unul dintre liderii emblematici ai mișcării pașoptiste, spunea (într-o scrisoare transmisă lui Ion Ghica în 16 iulie 1848) că „Revoluția de la 11 [iunie 1848] a fost cea mai frumoasă ce s-a întâmplat vreodată la un popol”, el avea în vedere tocmai această importanță crucială a unei împreunate lucrări între poporul român și conducătorii săi.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că eseul de față nu se vrea a fi o lucrare de istorie în sensul clasic al termenului. Evenimentele prezentate servesc doar ca prilej de meditație asupra modului în care poate fi conceput modelul relației dintre popor și conducătorii săi. Acțiunile revolu­ționare întreprinse de țăranii munteni (cea mai numeroasă și importantă clasă socială la acel moment) sau de conducătorii revoluției din această provincie istorică (acestea fiind, în special, înfă­țișate prin intermediul cores­pon­denței purtate de Nicolae Bălcescu) sunt prezentate cu scopul de a vedea în ce fel devin acestea paradigmatice modului în care trebuie să acționeze poporul român pentru a avea șansa să se afirme în istorie. În mod evident, nu este cazul să se pretindă faptul că semnificațiile acordate astfel acestor acțiuni ar fi fost con­­ș­tiente, în chip necesar, pentru actanții de la acel moment; totuși, nu ar trebui nici exclusă o astfel de apreciere (mai ales în cazul conducătorilor revoluției care, ­după cum se va putea observa, vorbesc în mod explicit de relația dintre ei și popor). 

Sprijinirea Revoluţiei de la 1848 de către popor

O succintă prezentare a principalelor momente ale mișcării revoluționare muntenești se impune pentru a putea fixa cadrul în care au acționat poporul, pe de o parte, respectiv conducătorii acestuia, pe de altă parte. Această mișcare, care a avut drept program Proclamația de la Islaz (care, în esență, susținea inde­pen­dența legislativă și administrativă a țării și modernizarea economico-socială a acesteia), lansată în 9 iunie 1848, a luat amploare foarte rapid: în doar câteva zile, după abdicarea domnitorului regulamentar Gheorghe Bibescu, revo­luțio­narii au ajuns la putere, constituind un Guvern provizoriu (13 iunie). Ulterior, aceștia au condus țara timp de trei luni încercând să pună în aplicare programul proclamat la Islaz, care a jucat în această perioadă rol de consti­tuție. Reușind să îndeplinească doar parțial revendicările cuprinse în program din cauza acțiunilor contra­revolu­ționare interne și ­externe, revolu­ționarii vor fi ­înde­părtați de la putere în urma intervenției militare a turcilor, la cererea Rusiei (13 septembrie).

Ceea ce este esențial pentru desfășurarea în ansamblu a revo­luției pașoptiste din Muntenia, în general, dar și pentru fiecare etapă a acesteia, în particular, este sprijinul masiv acordat acesteia de către popor și, în special, de către țărănime. Astfel, în ceea ce privește instalarea la putere a Guvernului revoluționar, se apreciază că, în mod categoric, țără­nimea a reprezentat forța socială decisivă cu ajutorul căreia s-a dezlănțuit revoluția (Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani, 1998, pp. 104-139). Puterea de stat a fost cucerită în mod treptat de către cei mai importanți expo­nenți ai revoluției (boierimea liberală și intelectualii) prin mijlocirea unor ample mișcări țărănești începute la Islaz, care au cuprins apoi întreaga Oltenie și și-au făcut simțită prezența în scurt timp și la București. În mod evident, Comitetul revoluționar care a organizat din timp acțiunile din iunie 1848 a pregătit poporul în mod temeinic pentru aceste evenimente, desfășurând o intensă activitate de propagandă. Totuși, nu e mai puțin clar că acest sprijin ­popular amplu a avut la bază o cauză concretă evidentă: reforma agrară (desființarea servituților feudale și împroprietărirea țăra­nilor prin despăgubire), cea mai importantă revendicare socială a Proclamației de la Islaz, care a reprezentat fundamentul mobilizării masive a țăranilor, a căror situație materială la acel moment era una mizeră. Programul revo­luționar pașoptist este primul astfel de program care a inclus reforma agrară (Apostol Stan, op. cit., pp. 101-102) - cel mai important promotor al acesteia fiind Bălcescu, el înțelegând faptul că este esențială atragerea țărănimii în susținerea revoluției prin satisfacerea nevoilor sale imediate. Nu este de mirare, în acest sens, amploarea pe care a produs-o în comparație cu programele sociale și politice precedente (cum era cel al lui Ion Câmpineanu). 

Dorinţa românilor de a fi în rândul celorlalte popoare europene

Nu doar instalarea, ci și menținerea la putere a conducătorilor revoluției a fost posibilă doar cu ajutorul poporului. În acest sens, atât țărănimea, cât și populația urbană - în special „popolul nostru al capitalei, care au întrecut pe toate popoarele Europei, chiar și pe parisieni”, după cum subliniază Bălcescu în scrisoarea din 16 iulie 1848 - au salvat realmente revo­luția în numeroase rânduri. Astfel, populația Bucu­reștiului i-a eliberat pe membrii Guvernului după ce au fost ares­tați de ofițerii reacționari conduși de Ioan Odobescu și Ioan Solomon (19 iunie). De asemenea, 40.000 de oameni, îndemnați de Ion C. Brătianu, înfrâng tentativa boierilor reacționari de a institui o căimăcămie, per­mi­țând Guvernului revolu­ționar, retras la Târgoviște de frica unei invazii rusești, să se întoarcă în Capitală. Nu doar de dușmanii interni a fost apărată revoluția, ci și de cei externi. Astfel, poporul bucu­reștean își arată sprijinul față de revoluție cu prilejul venirii în țară a lui Suleiman Pașa, trimis al Porții cu misiunea de a restabili ordinea; datorită sprijinului popular manifestat față de conducătorii revo­luției, acesta renunță la poziția sa inițială (care presupunea desființarea Guvernului) și acceptă menținerea regimului revoluționar și a majorității revendicărilor acestuia. Nu în ultimul rând, poporul a fost alături de conducătorii săi și, în ultimul moment, al acestui regim. La intrarea în București, în fața armatei otomane trimise să înăbușe revoluția (11 septembrie), s-a adunat o mulțime de 30.000 de țărani, care a alcătuit un „adevărat zid viu”; turcii au putut pătrunde în București, înlăturând revolu­ționarii de la putere, doar „trecând peste miile de oameni care au încercat a-i opri, dar cu piepturile goale” și după ce au înfrânt eroica rezistență din Dealul Spirii ­(Istoria românilor, vol. VII, tom I, 2015, pp. 283-290, 299-301).

Acestea ar fi, în esență, cele mai importante acțiuni întreprinse de popor în cadrul evenimentelor din anul 1848. Sem­ni­ficațiile lor nu ar putea fi desprinse în mod complet, în cadrul demersului de față, decât prin corelație cu acțiunile celor care au condus destinul poporului la acel moment. Acest din urmă aspect, precum și concluziile care se impun a fi formulate vor fi luate în discuție într-un număr viitor.