Al șaptelea preot din neamul său: părintele Nicolae Bordașiu

Fiecare fotografie a părintelui Nicolae Bor­dașiu evocă fără sforțare imaginea sufletului smerit. Atunci când o privesc mă încarc de lumină caldă, de puterea de a merge mai departe. O imagine arhetipală până la urmă, de slujitor al Domnului Iisus. Bunătatea lui admirabilă, generozitatea fără de măsură, dar și vitalitatea sa scrutătoare a tuturor celor de folos, alcătuiau în părintele Nicolae un model armonizat perfect cu cel al marelui arhetip, Hristos. Recunosc dragostea necon­diționată în fiecare imagine și amintire a părintelui și nu sunt singurul. În 22 mai s-au împlinit 99 de ani de la nașterea sa.

Părintele Nicolae Ioan Bordașiu a fost al șaptelea dintr-un uluitor neam de preoți ai Bisericii noastre. În de­sele întâlniri îmi povestea despre asta. Bunăoară, cu ocazia unui interviu pe care i l-am luat în anul 2014, relata următoarele: „În familia mea au fost mulți preoți. Cel dintâi preot cu numele, Bordașiu (Bordaș, n.a.) Ioan a fost într-un sat românesc - Micherechi, din Ungaria, acum 241 de ani (hirotonit la Inand, în județul Bihor, în anul 1766, n.a.). Contractul dintre comunitatea românilor ortodocși și preotul Ioan Bordașiu este actul care atestă istoric existența parohiei satului. Acești preoți au fost începători de viață spirituală într-un sat românesc din Ungaria, Ioan Bordașiu, împreună cu fiul lui, Teodor Bordașiu, cu nepotul lui, Gliga, care n-a fost preot, dar a făcut teologia și care și-a înscris numele în istoria satului Micherechi, fiind cântăreț de strană, și împreună cu preotul Simeon Bordaș sunt primele generații din această familie, legate cu sufletul și profesia de Biserică. Apoi mai târziu a fost un unchi după mamă, cel care a devenit Mitropolitul Vasile Mangra, și bunicul meu tot după mamă. În fine, ultimul preot înaintea mea a fost tatăl meu (Gheorghe Bordașiu, n.a.), mult iubitor al neamului românesc, fiind prezent la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918” (fragment din interviul „Lupta unui ostaș al Domnului - de vorbă cu părintele Nicolae Bordașiu”).

Un fruntaș al jertfei

Părintele Nicolae era cel mai în măsură să-i mângâie pe cei necăjiți și „prigoniți pentru dreptate”, căci el însuși fusese îndelung prigonit. Neacceptând minciuna și înrobirea poporului nostru de un altul străin, a răspândit manifeste și a îndemnat tineretul să nu participe la sărbătorile de 1 mai și 2 mai ale comuniștilor, ci să vină la biserică (în acel an Învierea Domnului a picat în data de 2 mai). Din acel moment a fost căutat și vânat de bolșevici și de slugile lor vreme de șapte ani, până la arestare. Regimul totalitar de după război, instalat cu forța și minciuna la noi în țară, l-a condamnat în lipsă la 20 de ani de temniță grea, în anul 1948: „Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să nu cad în mâna comuniștilor atunci, în 1948, când s-au făcut arestările și am fost fugar timp de șapte ani. După cei șapte ani, nu răspândirea manifestelor a fost principalul motiv al arestării mele, ci faptul că atâta vreme am reușit să înving vigilența acestui organism terorist-comunist pe care ei îl credeau atotputernic și bine pus la punct, ce se numea Securitatea. Am fost arestat în 18 iulie 1955 și pot să vă spun că pentru mine a fost ca o eliberare, fiindcă starea de ascuns, mărturisesc acum (anul 2014, n.a.), este mai grea decât cea de deținut în închisoare. Tot timpul stăteam cu frica de a nu fi arestat”, mărturisea părintele. Însă să nu ne imaginăm că experiența închisorilor, unde a stat întemnițat mai bine de nouă ani, a fost una mai ușoară. Din contră: „Am trecut prin clipe foarte grele, atât în timpul anchetei, cât și după aceea, dar în toate am simțit bunătatea lui Dumnezeu, Care «m-a certat, dar morții nu m-a dat». Fiindcă au fost momente în care mai bine îmi doream moartea decât starea de suferință prin care treceam. Pot spune că suferințe grele au fost cam peste tot pe unde am fost închis”.
Părintele Nicolae Bordașiu a fost din nou condamnat de către Tribunalul Militar București, cu sentința nr. 294/1957, pentru crima de uneltire, la 10 ani temniță grea (cf. fișă matricolă penală nr. 253 din 26 octombrie 1955). De la arestarea sa a trecut prin numeroase centre de detenție, începând cu celulele sumbre ale Securității din Timișoara și continuând cu penitenciarele de la Ti­mi­șoara, Oradea, Jilava, Constanța și Aiud (la Jilava de trei ori în tranzit, iar la Oradea de două ori).

O legătură frățească a dragostei

Frăția și dragostea dintre părintele Nicolae Bordașiu și părintele Arsenie Boca au fost providențiale, des evocate în articole și cărți ale unor autori. Încă din vremea Rugului Aprins și a pelerinajelor de la Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie îi devenise duhovnic părintelui Nicolae. O mărturie a dragostei pe care duhovnicul i-o purta fiului duhovnicesc (cum numai părintele Arsenie Boca o putea avea), care s-a petrecut în Penitenciarul Timișoara, este relatată de părintele Nicolae Bordașiu astfel: „După detenția de la Securitate am fost mutat la Penitenciarul din Timișoara. Într-o zi, după obișnuitul program de mers la spălător și golirea tinetelor, brusc, s-a deschis ușa celulei și am fost invitat de către gardian să-mi iau vasul de apă și să merg la spălător. Eu i-am răspuns că am fost azi. La care el foarte răstit: Ia-ți imediat vasul și mergi la spălător! N-am avut încotro și am executat. Când am ajuns acolo, nu mică mi-a fost mirarea să văd că ferestrele erau larg deschise. De obicei erau închise și nu puteai vedea nimic prin ele afară. Am observat că geamul dădea spre curtea de plimbare a deținuților. Deținuții erau scoși la plimbare în această curte o dată pe zi, cam 10 minute. Respirând după atâta timp aerul curat și proaspăt de afară, iar în gând reconstituind gustul libertății, m-am uitat afară, în curtea închisorii. Acolo l-am văzut plimbându-se pe părintele Arsenie Boca. Atunci mi-am dat seama că a fost arestat din pricina mea. Pentru că mă căutase în timp ce eram fugar la Timișoara cu un gând foarte bun. Voia să mă ajute. Voia să ne grupăm mai mulți la Prislop, la mănăstirea la care el era atunci stareț și unde deja se aflau Leonida Plămădeală și Stelian Manolache”. Ca un vas jertfelnic al lui Hristos, părintele Arsenie Boca își vărsa astfel dragostea în vasul ales al lui Dumnezeu, Nicolae Bordașiu. Erau pe muchie de cuțit împreună, însă principiul vaselor comunicante funcționa cu spor și har al lui Dumnezeu între ei. Părintele Nicolae Bordașiu a înțeles atunci mai mult ca oricând dragostea dintre duhovnic și fiu, dintre sufletele urgisite și smerite. O stare pe care a văzut-o adesea între cei din temnițele comuniste: „Un alt lucru care m-a impresionat, poate cel mai mult în închisoare, a fost modul în care se rugau deținuții. E adevărat, erau mulți preoți, care întrețineau o atmosferă spirituală deosebită”. Astfel, într-un asemenea mediu a crescut şi s-a format spiritual duhovnicul Nicolae Bordașiu, care vreme de peste 40 de ani avea să-L slujească pe Domnul Iisus Hristos cu deplină jertfă de sine și devotament, la Biserica „Sfântul Silvestru”, acolo unde l-am întâlnit și eu întâia oară.