Alexandru Ioan Cuza, domnitorul pentru care tronul era doar „un depozit”

Alexandru Ioan Cuza a fost ales la 5 ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi, Domnitor al Moldovei, spre uimirea, dar mai ales bucuria mulțimii din Iași. La 24 ianuarie devenea Domnitorul Principatelor Române Unite și era primit cu un așa mare entuziasm la București încât, „de la Filaret, atunci în marginea orașului, și până în Băneasa, lumea era în picioare”. A domnit doar 7 ani, dar suficient cât să rămână în istorie. Unii i‑au exagerat calitățile, alții au vrut să‑i vadă doar slăbiciunile omenești, dar dincolo de toate, patriotismul lui Cuza este neștirbit.

Marele istoric A.D. Xenopol scria despre personalitatea copleșitoare a Domnitorului Unirii: „M‑am apropiat cu gândul de domnia lui Cuza Vodă, precum m‑aș fi apropiat de aceea a unui faraon”.

Parcursul lui Cuza până la Unirea Principatelor nu prevestea că ar putea fi un candidat la tron. S‑a născut la Bârlad, în 1820, într‑o veche familie de boieri, și‑a petrecut copilăria la moșia Bărboși și a studiat la pensionul lui Cunin din Iași, unde i‑a avut colegi pe Vasile Alecsandri, Alexandru Mavrocordat și Mihail Kogălniceanu. A plecat să studieze medicina la Paris, dar nesuportând disecțiile, a frecventat cursurile de jurisprudență. Întors în țară, în 1839, cu titlul de membru al Societății economiștilor din Paris, fără să‑și fi încheiat studiile de drept, s‑a căsătorit cu Elena Rosetti, iar curând după aceea, a devenit membru al judecătoriei Covurlui. Politica l‑a atras în jurul anului revoluționar 1848, când îl găsim laolaltă cu alți tineri complotând la înlăturarea domnitorului Mihail Sturdza, pentru care a și fost arestat împreună cu aceia și trimis în surghiun la Măcin. După un exil la Viena, Paris și Constantinopole, Cuza s‑a întors în Moldova la urcarea pe tron a lui Grigore Ghica, care era un partizan al Unirii Principatelor. Alexandru Ioan Cuza a fost numit pereședintele Judecătoriei Covurlui, iar mai apoi vornic, pentru ca în 1856 să devină pârcălab, adică prefect de Covurlui, care era al doilea ținut ca mărime din întreaga Moldovă.

Candidatul‑surpriză

După Conferința de la Paris din 1858, când Marile Puteri au devenit favorabile Unirii Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a făcut parte din guvern, după ce anterior intrase în armată și ajunsese colonel. Fiind numit hatman al Miliției, el semna, alături de ceilalți miniștri, acte de stat. Adunarea electivă a Moldovei s‑a deschis la 28 decembrie 1858, iar visul domniei trebuie să fi fost dulce pentru mulți, întrucât lista număra 38 de candidați. În mod surprinzător, la propunerea lui Nicolae Pisoschi, Partidul Naționalist l‑a desemnat pe Alexandru Ioan Cuza drept candidat, deși el nu dorise acest lucru. Cunoscut drept un înfocat unionist, ofițerul Alexandru Ioan Cuza era în mod cert un om plin de calități, dintre care lipsa dorinței de mărire nu era de nesocotit, astfel încât alegerea la 5 ianuarie 1859, cu unanimitate de voturi, ca Domnitor al Moldovei a fost soluția cea mai fericită.

Martorii evenimentului spun că în fața palatului administrativ din Iași se adunase o mulțime nesfârșită de oameni care așteptau alegerea domnului. Uralele lor s‑au prelungit câteva ore bune la aflarea veștii. Pe de altă parte, la București, populația manifesta aceeași bucurie de nestăvilit. Încă din dimineața zilei de 22 ianuarie o mulțime de oameni din toate clasele sociale se afla pe Dealul Mitropoliei în așteptarea alegerilor, astfel încât, la 24 ianuarie, deputații au votat cu Alexandru Ioan Cuza și sub presiunea dorinței populare, și de teamă că nu vor scăpa vii din sală dacă n‑o fac. Istoricul Marin Mihalache, în cartea „Cuza, prințul unirii”, scria: „Când apăru la fereastră batista albă, mulțimea răspunse cu frenezie, dând frâu liber entuziasmului. De la Filaret, atunci în marginea orașului, și până în Băneasa, lumea era în picioare. Deși cădea o ploaie subțirică, nimeni n‑o băga în seamă. Muzica militară cânta Hora Unirii”. Despre cum a fost primit în capitala Principatelor Române, istoricul A.D. Xenopol scria și el: „Primirea domnului în București a fost o serbare populară cum nu se mai văzuse niciodată în Țările Române. Calea Mogoșoaiei era înțesată de lumea ce se suise pe acoperișul caselor. Careta domnului era dusă în triumf și strigătele de bucurie ale întregului popor, unite cu ale muzicii și ale clopotelor umpleau văzduhul”.

Cuza și „monstruoasa coaliție”

Domnitorul Unirii de la 1859, pe lângă multele calități, a avut‑o și pe aceea că nu s‑a legat de tron, ci l‑a considerat întotdeauna numai „un depozit”, considerându‑se fericit că a ajutat la împlinirea Unirii Principatelor.

După cum se știe, la 11 februarie 1866, Cuza a fost înlăturat de la putere prin „monstruoasa coaliție”, care a reprezentat alianța dintre conservatori și liberalii radicali în acest scop. Liderii coaliției erau radicalul C.A. Rosetti, conservatorul Lascăr Catargiu și moderatul Ion Ghica. În noaptea de 11/23 februarie 1866, sub amenințarea armelor, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare și să părăsească țara. Pe actul iscălit de domnitor scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor”.

Cuza fuse pus să jure, într‑adevăr, în 1859, că va abdica după 7 ani de domnie pentru a lăsa tronul unui „prinț străin dintr‑o țară nemegieșă cu România”, după cum se cerea într‑una din prevederile Divanelor ad‑hoc din 1857. Două zile mai târziu, Cuza a părăsit Bucureștiul, plecând spre Brașov și ieșind din țară.

Chiar dacă domnia sa a durat numai șapte ani, Cuza a contribuit în mod esențial la realizarea majorității dezideratelor exprimate în Divanele ad‑hoc: a asigurat Unirea Principatelor, mai întâi prin persoana sa, prin dubla alegere, apoi asigurând recunoașterea de către Puterile Garante a unirii definitive, a rezolvat împreună cu marele său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, problema mănăstirilor închinate, a creat o bază politică mai largă prin Legea electorală, care dădea drept de vot unei mase de cetățeni de 100 de ori mai mare. Ajutat de același Kogălniceanu, îi împroprietărise pe țărani. Mai rămânea un singur lucru de împlinit: ocuparea tronului de către un principe străin pentru oprirea luptelor interne față de putere.

Cuza în amintirile lui Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu a scris despre Alexandru Ioan Cuza în amintirile sale, creionându‑i un portret amplu, iar din rândurile sale putem afla și noi în detaliu ce trăsături de caracter avea cel pe care scriitorul îl numea „un Ludovic al XIV‑lea al românilor”. Iată ce scria Bolintineanu: „El este destructorul castelor şi privilegiilor, centralizator puterilor. (...) Lăpuşneanu, Mircea, Mihnea şi alţi Domnitori uciseră boierii, îi tăiară, spre a lua puterea în mâna lor, spre a desfiinţa casta privilegiilor barbare ale timpilor trecuţi. Credeau că răul încetează cu viaţa indivizilor. Domnitorul Cuza nu vărsă sânge, decât la Craiova şi la Bucureşti cu drept de apărare pe strade, nu arestă pe nimeni, nu insultă pe nimeni; dar ucise o clasă, făcu ca boierii să rămâie ceea ce au rămas familiile de la Saint‑Germain din Paris. Din nefericire, în locul clasei boierilor favoră a se forma o altă clasă de oameni ce aveau viţiurile boierilor fără calităţile lor. (...) La începutul Domniei primea pe toţi câţi veneau să se plângă. Mai târziu nu mai primea decât puţini; cu cine voia era amabil; pe cine nu‑l suferea îl trata cu asprime. Era ironic. Conversaţia sa plăcută, când voia. În interiorul casei sale uita că este Domnitor. La masa sa mânca în toate zilele cu invitaţi şi ofiţeri de servicii. După masă conversa cu toţi, şezând toţi jos şi uitând că este Domnitor. Era inamic al oricărei etichete de Curte. Râdea de nişte oameni ai săi, tipuri de inventori de etichetă, când aceştia îi prezentară un regulament cum să se primească la Curte. Râdea de decoraţii. Pe linguşitori îi dispreţuia când ghicea într‑înşii un interes. (...) Îi plăceau militarii, «căci aveau inimă şi oase de aruncat pentru patrie», zicea el. Râdea de aristocraţi. Când îi lăuda cineva, zicea: «Veacul trecutului în veacul nostru, cu toată bunătatea lui, ar fi ridicol»”.

Există destule fotografii și picturi care‑l reprezintă fidel pe domnitorul Unirii, dar putem să ne completăm cunoștințele din descrierea făcută de Bolintineanu: „Domnitorul Cuza era de stat mijlociu. Avea părul blond închis. Ras la faţă. Fruntea largă. Pieptul larg. Privirea inteligentă. Scutit de pleşuvie. Talia dreaptă...”