Altare la răscruci de drumuri

Troiţele, aceste exponate ale artei ţărăneşti, vechi mostre de spiritualitate românească, le întâlnim azi atât la sat, cât şi la oraş. Potrivit credinţei populare, troiţele se construiesc la intersecţiile drumurilor, pentru a alunga răul. Mircea Eliade, cel mai cunoscut istoric al religiilor, afirma, în lucrarea sa „Sacrul şi Profanul“, că troiţa sau stâlpul cerului are rol ritual şi închipuie axul cosmic, pentru că, odată înălţat, teritoriul din jurul lui devine locuibil.

În general, tradiţia troiţelor se păstrează mai bine în zona submontană. Aici, tradiţia şi credinţa au fost mai puternice şi mai ferite de influenţele venite din exterior. Ceea ce numim cu termenul generic „troiţă“ (înţeles în tot cuprinsul spaţiului românesc), poartă zonal alte denumiri, precum: „cruci la răscruci“ (în nordul Moldovei), „răstigniri“ (în Maramureş), „icoane“ (în Vâlcea), „rugi“ (în ţinutul Pădurenilor), „lemne“ (în documentele mai vechi), „cruci“ (în Transilvania şi Oltenia).

Zonele de extindere

Cercetătorul Ionel Oprişan propune în albumul său „Troiţe româneşti“ o clasificare a troiţelor: monumente sacre de structură precreştină (stâlpi ai cerului, coloane ale cerului), monumente de structură creştină (troiţe cruciforme, troiţe iconoforme, troiţe de incintă). Tot aici aflăm despre troiţele ediculare sau discofore, despre troiţele-cruci în cerc („roata valahă“), ori despre troiţele funerare (arboricole), surprinse în mai multe ipostaze, grupate pe zone sau arii folclorice, în funcţie de frecvenţa lor.

Mai aflăm că troiţe din secolul al XIX-lea şi chiar mai vechi se pot găsi în judeţele Dâmboviţa, Buzău, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. În afară de aceste zone se mai remarcă şi alte spaţii tradiţionale, precum: Moldova de sub munte până în Bucovina, Transilvania, Maramureşul şi Banatul. Structurile cele mai vechi (de origine precreştină sau creştinate) se păstrează în judeţul Buzău.

Referitor la zonele din stânga Prutului şi la alte regiuni răsăritene ale ţării, Ionel Oprişan spune că acestea au fost „invadate“, încă de timpuriu, de „Răstignirile cu Iisus pictat pe şabloane metalice, numite în Basarabia «figura», de prost gust, împiedicând orice altă formă de manifestare“ (p. XIII).

În toată ţara, însă, se manifestă un puternic curent de renovare a troiţelor existente şi de introducere a crucilor singulare, din lemn sau piatră, amplasate la marginea drumurilor, în sate şi pe câmp. Chiar şi în oraşe se construiesc troiţe. Pot fi lesne găsite lângă blocuri sau interesecţii de străzi.

Slujba sfinţirii şi „horele luminii“

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile se oficiază la ora prânzului, sâmbăta, duminica sau într-o zi de sărbătoare, de preotul satului sau de un sobor de preoţi. În momentul sfinţirii are loc stabilirea hramului troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual.

Preotul când sfinţeşte troiţa se roagă astfel: „(...) Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvintează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi… şi tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat împlinitor al tuturor cererilor celor către mântuire…“ (Moliftelnicul; Rânduiala sfinţirii crucii şi troiţei).

Romulus Vulcănescu, în lucrarea sa „Coloana cerului“, vorbeşte despre petrecerile care aveau loc după sfinţire şi de încheierea acestora „pe înserate, în aşa-zisele «hore ale luminii»“. În zilele noastre, obiceiul s-a pierdut, fiind înlocuit, eventual, de alte distracţii aculturale, la care participă mai ales tineretul.

Sărbători în jurul troiţelor

În toată ţara, există obiceiul de a se oficia slujbe la troiţe de ziua eroilor, sărbătorită la Înălţarea Domnului.

Spre exemplu, în Transilvania slujba în cinstea eroilor se oficiază de la un an la altul în altă troiţă. La Sibiel, judeţul Sibiu, există un obicei special la Înălţare: „înconjurarea crucii de Ispas“ („înconjurarea Sfintei Cruci“) de către fete şi băieţi, de toate vârstele. Fetele se îmbracă în costume tradiţionale, iar băieţii vin călări pe beţe împodobite cu flori şi clopoţei. Înconjoară troiţele şi icoanele de trei ori şi fredonează un cântec special: „Sfântă cruce,/ Nu te duce,/ Că vin junii cu cai buni/ Şi fete mari cu cununi/ Şi preoţi cu rugăciuni“.

Primesc în schimb bani. Urmează momentul fetelor şi al flăcăilor mari, care înconjoară la fel, de trei ori, troiţa. Un muzicant acompaniază cântecul fetelor. Peste tot în Ţara Făgăraşului, sătenii aduc la troiţe, de Înălţare, cununi din spice, pentru a fi binecuvântate de preot.

▲ Mostre ale identităţii neamului

Interesul faţă de asemenea construcţii s-a manifestat la noi încă de timpuriu. Pe la 1910, Tudor Pamfile include, într-un volum al său referitor la industria casnică, şi unele desene cu troiţe. În aceeaşi perioadă au apărut şi alte lucrări, în care sînt prezente aceste monumente. Prima îi aparţine pictorului sas Anton Keindl, iar cea de a doua lui Ion Voinescu, autorul albumului „Monumente de artă ţărănească din România“, prefaţat de Nicolae Iorga. Istoricul consideră că troiţele sînt „ctitorii ieftine ale unor credincioşi care nu aveau mijloace de a-şi arăta credinţa prin durarea unei biserici“. Adaugă însă că „la obârşie cred au fost altceva“.

Subiectul i-a mai preocupat pe Al. Tzigara-Samurcaş (1909, 1928), Grigore Ionescu, Tache Papahagi şi, îndeosebi, George Oprescu. Acesta din urmă consideră troiţele „curioase şi impresionante manifestaţiuni ale credinţei“, care satisfac, totodată, şi „restul de superstiţie păgână“ rămasă în sufletele oamenilor.

Cea mai consistentă cercetare asupra troiţelor româneşti o realizează însă etnologul bucureştean Romulus Vulcănescu. Studiul său din 1947, „Funcţiunea magică a troiţei“, apărut în „Cercetări Folclorice“, rămâne o sursă bibliografică de referinţă, nesusţinută, din păcate de un suport iconografic pe măsură.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre ampla antologie „Troiţe româneşti“ a cercetătorului Ionel Oprişan, o contribuţie singulară în spaţiul cercetării din domeniu. Cele aproape două sute patruzeci de pagini ale volumului adăpostesc peste patru sute de fotografii color. Aşa cum însuşi autorul o spune, tot acest efort a fost depus cu un scop precis, acela ca oricine deschide albumul să înţeleagă lucrarea sa ca „un strigăt disperat de ajutorare a unor monumente fundamentale pentru definirea noastră spirituală“ (p. III). Ediţia bilingvă a antologiei propune celor interesaţi şi un substanţial studiu introductiv şi comentarii pentru fiecare imagine-fotografie în parte.

Spre final, este bine de amintit şi de reflectat asupra cuvântului autorului Ionel Oprişan: „Dacă dorim cu adevărat să ştim cine suntem şi ce reprezentăm sub soare, va trebui să apelăm, între altele, şi la sugestiile pe care ni le oferă troiţele (descendentele coloanelor cerului)“.