Am pierdut un „cercetător neobosit, fiu devotat şi misionar al Bisericii“

Profesorul Dan Sluşanschi a trecut la cele veşnice marţi, 22 iulie, după câteva zile de suferinţă.

Ieri, 24 iulie 2008, la Biserica „Sfântul Ilie“ - Gorgani a avut loc slujba înmormântării pofesorului Dan Sluşanschi, oficiată de Preasfinţitul Episcop Ciprian Câmpineanul, Vicar Patriarhal, care a rostit mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. La înmormântare au participat, pe lângă familia răposatului, personalităţi de seamă ale culturii româneşti, printre care s-au numărat consilierul prezidenţial Bogdan Tătaru-Cazaban, academicianul Emilian Popescu, scriitorul Horia-Roman Patapievici, istoricul literar Dan Zamfirescu, profesori de la catedra de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti şi ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ şi numeroşi foşti studenţi. Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Ghencea Militar, unde profesorul Dan Sluşanschi a fost înhumat cu onoruri militare.

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

Am primit cu tristeţe vestea trecerii la cele veşnice a domnului Dan Sluşanschi, profesor universitar apreciat, cercetător neobosit, om de cultură recunoscut şi mai presus de toate un fiu devotat şi un misionar al Bisericii Ortodoxe Române. Într-o lume marcată de individualismul egoist şi materialismul agresiv al societăţii secularizate, activitatea ştiinţifică şi didactică a prof. Sluşanschi devine o pildă de erudiţie şi dăruire, un testament lăsat tinerelor generaţii. Printr-o activitate impresionantă, el a înmulţit darurile primite de la Dumnezeu şi le-a pus în slujba valorilor culturale perene, ostenind în domenii variate.

Cercetător ştiinţific la Institutul Lingvistic al Academiei Române, secretar ştiinţific al asociaţiei de studii orientare din România, profesor titular la specializarea filologie clasică şi indo-europeană în cadrul Universităţii Bucureşti, profesor asociat în instituţii de învăţământ universitare, cinci din România şi patru din afara graniţelor ţării (Germania, Franţa, Republica Moldova), membru a şapte societăţi din ţară şi din străinătate, SUA şi Germania, preşedinte al societăţii de studii indo-europene, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la şase reviste de specialitate, cinci româneşti şi una germană, director al seminarului de latină medievală Universitatea Bucureşti, director general al Centrului naţional pentru românii de pretutindeni, membru al Comisiei Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, autor a douăzeci şi opt de manuale, cincizeci şi şapte de articole şi optzeci şi două de recenzii ştiinţifice, a numeroase studii, ediţii critice, traduceri literare şi de specialitate, colaborator constant la Televiziunea Română, Radio România sau BBC.

Această activitate rodnică a fost răsplătită cu numeroase distincţii şi premii: Doctor Honoris Causa al Universităţii din Caen, Bas-Normandie, Premiul Perpessicius, Premiul Timotei Cipariu al Academiei Române sau Premiul Târgului Naţional al Cărţii, dar şi cu recunoştinţa studenţilor, preţuirea cadrelor universitare şi aprecierea tuturor care cultivă şi susţin valorile culturale şi lingvistice autentice. Specialist în indo-europeneistică, epopee greacă şi latină, latină târzie şi medievală, sintaxa şi semantica limbilor clasice, domnul profesor Sluşanschi s-a remarcat mai ales prin traducerea operelor lui Homer, „Iliada“ şi „Odisea“, precum şi prin ediţia critică a operei lui Cantemir; totodată el a fost aproape şi de filonul de aur al literaturii patristice, dedicându-se traducerilor din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca membru al comisiei de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti. Înainte de a trece la cele veşnice, el a reuşit să traducă cuvântările teologice ale Sf. Grigorie de Nazians. Regretăm mult că această activitate închinată culturii antice şi medievale, precum şi traducerii operelor Sfinţilor Părinţi a fost curmată în mod neaşteptat, dar el va rămâne în memoria noastră ca un simbol de erudiţie şi dăruire de sine pentru a lumina pe mulţi.

În această zi îndurerată, Îl rugăm pe Hristos Domnul, biruitorul morţii şi izvorul bucuriei veşnice, să aşeze sufletul adormitului robului său, profesorul Dan Sluşanschi, în corturile drepţilor şi să-l odihnească în lumina cea neînserată a împărăţiei iubirii Preasfintei Treimi. Veşnica lui pomenire din neam în neam!

Cu părinteşti condoleanţe şi binecuvântări pentru familia îndoliată şi pentru toţi cei ce l-au preţuit.

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

„Eram întăriţi, prin contagiune, de spiritul lui“

▲ Mesajul de despărţire al studenţilor profesorului Dan Sluşanschi ▲

În fiecare seară de joi, de la orele cinci la opt, şase studenţi robotesc la scandarea, traducerea şi comentarea la cuvânt a „Iliadei“ şi a „Odiseii“. Ca mulţi alţii înaintea lor. De data aceasta însă, spaţiul de oficiere este altul decât obişnuitele săli de curs de la Facultatea de Clasice din strada Edgar Quinet. Sunt chiar în Templul lui Ianus, care îşi deschide porţile numai atât cât să le îngăduie neofiţilor să pătrundă în spaţiul unui rar privilegiu. La ora fixată, oficiantul îşi face apariţia: un zâmbet cordial nediscriminatoriu neutralizează de fiecare dată tensiunea vagă care precede orice întâlnire cu Profesorul. Urmează strângerea de mâini şi invitaţia în jurul mesei ovale din salon, pe care aşteaptă, nedeschise, şase „dosare homerice“: cântul zilei, însoţit de o bibliografie solidă, din cele mai variate domenii conexe „bibliei“ clasiciştilor: comentarii liniare, lingvistică indo-europeană, dialectologie greacă, mitologie şi religie greacă, antropologie, micenologie, geografie istorică. Totul aşezat într-o ordine severă, ce aminteşte de alte vremuri de tinereţe universitară.

Se pătrunde, după o foarte concisă expunere a temei generale, în inima textului: cineva scandează primele zeci de versuri, ceilalţi urmăresc febril, mai mult chipul destins al Maestrului decât înlănţuirea încă misterioasă a metrilor. Poticnirea, falsarea aduc reacţia promptă şi caldă a oficiantului care repară, din memorie, micul neajuns „de scenă“. E mai degrabă gestul unui expert sufleur venerabil, care şi-a trădat pentru o clipă rolul de regizor. La traducere, apoi, textul e sfâşiat până în ultimele articulaţii şi suferă sub tirania zeloasă a ciracilor, „a cerbilor tineri“, cum obişnuia să le zică. Fără şicane, Profesorul le dă imbolduri de libertate absolută şi îi poartă pe toate căile posibile de interpetare, închizându-le, apoi, pe rând, cu argumente logice pe unele, şi deschizându-le cu o ardoare abia disimulată pe altele. Din rămăşiţele literei, textul intră în reconstrucţie: sunt dezbătute acerb toate detaliile, pipăite toate morfemele însângerate, vizitate toate latebrele verbului căznit. Profesorul întreabă, moderează şi propune. Vers după vers, sensul se întrupează, la început, fragil şi apoi cu o vigoare armonică fără egal. Pe zăngănitul difuz al armelor, pe scrâşnetul carelor de luptă şi pe strigătele încrucişate ale eroilor pune stăpânire, savantă şi teribilă, făptura homerică a Maestrului. Freamătul de păreri, unele decise, altele şovăitoare, ale discipolilor urcă, treaptă cu treaptă, în edificiul de lumină lină al epopeii.

La sfârsitul zilei, după istov de lacrimi, vălul Penelopei tronează întreg, limpede şi unic în faţa ochilor halucinaţi ai celor şase peţitori de ocazie. Irenic, Profesorul meditează câteva clipe tăcut, sprijinit în lancea bătăliilor trecute: be dâakeon para thina… Urmează, pentru toţi învingătorii, lovitura de graţie: Profesorul-Aed reia, cu o compasiune totală, lectura tuturor versurilor acum cuminţite. Iar ei ascultă, liberi de tirania paginii scrise, şi înţeleg.

Aşa l-am cunoscut, în cea mai deplină forţă a spiritului, pe Profesorul savant Dan Sluşanschi, astăzi mutat la cele veşnice. Cursurile inegalabile de sintaxă latină, de lingvistică indo-europeană şi de latină târzie şi medievală, la care am asistat ulterior, aveau să dobândească pentru noi o notă de profuzime în plus. Nota epopeică. Îl ştiam, în spatele discursului academic fără cusur, pe pasionatul polihistor, traducător al „Iliadei“ şi „Odiseii“, al epopeilor indiene, al acelor misterice Gathas, al lui Platon, al lui Tucidide şi al atâtor alţi autori de prim rang din cultura clasică. Şi eram întăriţi, prin contagiune, de spiritul lui clar, cuprinzător şi generos, care va dăinui, printre eroi şi morminte, în Grecia din inima noastră.

„Era o bibliotecă vie“

▲ Cuvântul profesoarei Florica Bechet, Facultatea de Limbi şi Literaturi străine, Secţia limbi clasice ▲

Domnul profesor ştia atât de multe, se pricepea să le rostească cât mai limpede, cât mai răspicat şi mai convingător, încât, nu de puţine ori, publicul era convins că nu i-a scăpat nimic, că ştia tot, chiar şi Lecţia Nemuririi.

Cel mai potrivit titlu care i s-a cuvenit este cel de Consul sine collega. Consul în toate accepţiunile acestui cuvânt, dar mai ales pentru că mulţi dintre noi ştiam că oricând, în orice problemă, oricât de spinoasă, ar fi găsit în domnul profesor un sfetnic, care ştia mereu încontro să te îndrume, unde se găseşte dezlegarea. O ştiu bine cei care au lucrat cu domnia sa, din bancă sau umăr la umăr, o ştiu bine, deoarece a creat o adevărată „Academie“, la facultate sau în propria casă, unde, pentru multe generaţii, a funcţionat o „Academie homerică“. (...)

Era o bibliotecă vie şi nu ştiu dacă am avut vreunul dintre noi ocazia sau îndrăzneala să-i spunem cât de privilegiaţi am fost, să-i mărturisim confortul intelectual, fie el şi nepus în practică, de a şti că totdeauna ai pe cineva pe care poţi să-l întrebi, când iţele filologiei clasice sunt prea încurcate.

Altcineva, din rândul unor studenţi cărora le vorbea despre migrarea popoarelor indo-europene prin veacuri şi stepe, peste munţi şi zeci de trecători, mi-au spus că ascultătorul avea impresia că se afla acolo, cu ele, pe şaua calului şi că ar fi pipăit numai cu ochiul minţii fiecare loc de popas, fiecare pas care le-a adus în cele patru vânturi.

Un alt student, din ultimele generaţii, mi-a mărturisit că mai avea doar să le dea de mâncare (hrana cea de toate zilele), pentru a-i face să prindă gustul şi să înţeleagă tainele limbii latine. (...)

Nu spun că drumul alături de domnul profesor a fost uşor.

Obişnuia să le spună, încă de la început, bobocilor din anul I, că filologul clasic, odată intrat pe această poartă, nu trebuie şi nu poate face altceva - dacă se respectă pe sine şi meseria pe care şi-a ales-o - decât să se închidă cu şi între cărţile şi dicţionarele sale, pentru că altfel nu va pătrunde niciodată taina limbilor şi civilizaţiilor care stau la fundamentele omenirii. Fie că se afla la catedră, fie umăr la umăr cu tovarăşul de drum, pentru o cursă mai lungă sau mai scurtă, în Grecia, la Roma sau în Biblie, cu hitiţii sau cu ostrogoţii, pentru cel aflat în postura de Harap-Alb devenea pe rând ursul cel fioros, sau balaurul aruncător de flăcări, sau solara albina care-ţi dăruieşte aripa fermecată; juca în acelaşi timp toate rolurile unui basm: şi zmeul cel rău şi Făt-Frumos şi Sfarmă-Piatră. Alături de dânsul, dacă am deschis bine ochii, am învăţat că există un drum iniţiatic.