Amintiri din copilăria teatrului românesc

Începutul anului aduce totdeauna în sufletele noastre un pic de nostalgie, prilejuind multora dintre noi întoarceri în timp şi duioase retrăiri din lumea copilăriei. Şi strămoşii noştri trăiau intens zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei. La Iaşi, ca şi în Bucureşti, un rol de seamă în pregătirea atmosferei sărbătoreşti îl aveau teatrele, trupele de actori montând spectacole inspirate din viaţa cetăţii, din care nu lipseau tulburătoare scene cu datini şi obiceiuri strămoşeşti. În acest context se petreceau şi multe evenimente culturale, sărbătorile fiind termen de finalizare sau prilej de începere a unor noi activităţi.

Aşa s-a întâmplat la sfărşitul fericitului an 1816, când tânărul profesor Gheorghe Asachi (1788-1869), de la Şcoala de ingineri hotarnici a Academiei Domneşti din capitala Moldovei, şi-a propus să dea aripi teatrului în limba română. I-a ademenit şi pe copiii logofătului Alexandru Ghica, pe Elencu şi Grigore (viitorul domnitor), cu care a pregătit piesa „Mirtil şi Hloe“, adaptată după „Gessner şi Florian“. Înflăcăratul profesor a pictat cortina, a făcut regia, iar primul spectacol în româneşte s-a prezentat în preajma anului nou, în 27 decembrie, pe scena construită în salonul hatmanului Costache Ghica, bunicului artiştilor, „peste drum de Mitropolia“ veche, cum ne spune istoricul Teodor Burada.

Spectatorii din înalta clasă boierească au ascultat uimiţi replicile rostite în româneşte de păstorii Mirtil şi Hloe, îmbrăcaţi în albe straie ţărăneşti. Întâmplarea s-a petrecut în plină „epohă bântuită de străinomanie“ (cum zicea Asachi), pe vremea când la curte şi în casele marilor dregători din Moldova şi din Valahia se vorbea greaca sau franceza, limba română fiind folosită doar la ţară.

Prezenţa mitropolitului Veniamin Costachi la spectacol a dat faptei o şi mai mare însemnătate.

Mai apoi, recunoscător, Gheorghe Asachi le-a închinat tinerilor actori versuri entuziaste:

„Într- un timp de ovelire, pe când limba cea română,

Din palaturi fugărită, se vorbea numai la stână,

Nobili voi de neam şi cuget, sfărmând a sale fere,

Vorbit-aţi întâi câaceia ce ne dau pâine şi miere,

Pârga scenei naţionale cu drept vouă se cuvine.

Suvenir ca să vă fie a juneţelor senine.

Picătura, deşi-i mică, ce pe-o stâncă picurează,

Face râului o cale care după ea urmează...“

Primele spectacole în limba română, la Iaşi şi Bucureşti

Spectacolul de la finele anului 1816 a marcat începutul teatrului românesc şi a fost urmat de altul, produs la Bucureşti în 1819, cu „Hecuba“ lui Euripide, pentru care Iancu Văcărescu scria prologul: „La deschiderea teatrului întâiaşi dată în Bucureşti în anul 1819“.

S-au pregătit apoi şi alte „producţiuni“ în cele două capitale şi a sosit anul 1832, când în capitala Moldovei s-a răspândit o veste tulburătoare. O samă de meşteri, conduşi de arhitectul vienez Iohan Freywald, prefăceau în teatru căsoaia agăi Lascărache Costache, zis Talpan, situată pe colţul uliţei Dancului şi al uliţei Golia (Cuza Vodă), cam în locul unde-i acum staţia de tramvai din faţa intrării la Filarmonică. Arhitectul vienez era la Iaşi pentru construcţia catedralei mitropolitane şi a palatului lui Iordache Rosetti Roznovanu, iar zidirea teatrală fusese comandată de actorii francezi „Furo“, adică fraţii Baptiste şi Joseph Fouraux.

Fraţii Fouraux veniseră la Iaşi din îndepărtatul Paris cu trupa actorilor francezi Marteau şi Kohler, care prezentau pantomime, jocuri pe funie, scene de ventrilocie, salturi mortale şi baletiste ochioase, ce scoteau din minţi stirpea bărbătească din târg „vânturând pe scene fustele parfumate, învârtejite în can-canuri franţuzeşti“. Fraţii Fouraux dăduseră spectacole animate şi la Bucureşti, dar s-au îndrăgostit de Iaşi şi au rămas aici.

La Teatrul de varietăţi, inaugurat în 1832, veneau trupe din toată Europa

Marea realizare a fost anunţată de revista „Albina românească“ (nr. 97), care a lăsat posterităţii următoarea descriere; „între nouă folositoare publice aşăzământuri, capitala noastră se poate lăuda şi cu statornicirea unui teatru ce este o şcoală, unde, desfătându-se publicul, învaţă cele bune şi care mult înrâurează asupra moralului şi în formarea haracterului. Forma teatrului este eliptică, cu trei rânduri de loje şi cu o galerie, toate cu gust împodobite. Decoraţiile s-au zugrăvit de d-l Livaditi, carele pe cortină (perdeaua întâia) au înfăţişat muzele, fieşcare în a lor îndeletnicire“.

Instituţia s-a numit „Theatre des variétés“ (Teatrul de varietăţi) şi a fost inaugurată în luna marilor sărbători româneşti, la 4 decembrie 1832. Întâia dată s-a jucat vodevilul „Înturnarea lui Grenade în sânul familiei“, orchestra fiind condusă de capelmaistrul Herfner.

Vestea construirii teatrului mergând în toată Europa, către el au pornit vestite trupe, precum cea a lui Eugene Hette din Paris (1833), compusă din cele patru fiice: Elisa, Celestine, Ana şi Jenny, nora Eugenie, fiii Jules şi Paul, ginerii şi alţi actori, dintre care unii aveau să rămână în Moldova.

Aici opreau şi trupele pornite spre Odessa, Kiev ori Sankt Petersburg. Stagiunea anului următor a adus şi noutatea spectacolelor de operă, în decembrie jucându-se „La Dame Blanche“, primită cu mare entuziasm.

Prin februarie 1833 a sosit şi o celebră trupă de gimnastică cu „senior Luzzato“, poreclit Eraclis sau Hercule italian pentru exerciţiile de performanţă care întreceau tot ce văzuse Europa până atunci. Corpul său musculos reprezenta pe scenă vestite statui antice, mimând perfect fizionomia lor, luând rapid figuri total deosebite şi umplând lumea de uimire când aşezat cu talpa piciorului pe o coloană verticală şi trupul paralel cu orizontul, „Împotriva legii gravitaţiei“, ţinea între dinţi o greutate de 50 funturi, iar cu mâna ridica de jos un om.

Şi acest artist a rămas aici, mai târziu participând la conducerea teatrului de varietăţi şi deschizând un hotel numit „Italia“.

La Iaşi a venit şi o trupă germană, condusă de Teodor Miller, care a jucat tragedii, opere şi comedii în limba lui Goethe. Toate trupele treceau şi prin Bucureşti, contribuind la formarea aceleiaşi simţiri artistice în cele două capitale.

Anii trezirii simţămintelor naţionale

Fiind anii trezirii simţământelor naţionale, un grup de tineri s-a specializat în organizarea de spectacole româneşti la diverse evenimente. Ei au jucat piesa „Dragoş, întâiul domn al Moldovei“ în august 1834, cu prilejul încoronării domnitorului pământean Mihail Sturza, apoi o „Serbare militară“, la 8 noiembrie 1834, de ziua domnitorului. În trupă s-a făcut remarcat tânărul Matei Millo, ce avea să devină mai târziu idolul teatrelor din Iaşi şi Bucureşti.

La 15 noiembrie 1836 înfiinţându-se Conservatorul filarmonic-dramatic, sub conducerea lui Gh Asachi şi Vasile Alecsandri, elevii acestuia au organizat o trupă permanentă, ce a început a da spectacole „în idioma patriei“. Văzându-le, un călător francez prin 1837 a rămas impresionat, socotindu-le „demne de scenele Parisului“.

În februarie 1838, junii au prezentat tragedia lirică „Norma“, cu muzică de Bellini. Stagiunea anului 1840 s-a deschis la 16 noiembrie cu comedia „Farmazonul din Hârlău“, scrisă de Vasile Alecsandri şi pusă în scenă de Costache Caragiale.

Scena teatrului de varietăţi devenea astfel disputată de două trupe pe lângă care, în februarie 1842, a apărut şi trupa germană a doamnei Firsch, baroneasa Langer, cu spectacole de operă.

Iată cum, în acei ani de la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta căsoaie a lui Talpan era sediul a „trei teatre“, Iaşul devenind centru multinaţional european. Pe scena sa, socotită filială pariziană, jucau renumiţi actori aduşi din marea metropolă.

Astfel, stagiunea anului 1842 era deschisă de o trupă franceză care a jucat, la 23 octombrie 1842, vodevilul „Paharul de apă“ („La Vere dâeau“) urmată a doua zi (24 octombrie) de trupa germană cu opera „Norma“. În 27 decembrie şi-a început activitatea şi formaţia română cu melodrama „Strigoiul“, pregătind în continuare un şir de piese naţionale.

Toate trupele aveau spectatori, trupa germană fiind susţinută de colonia nemţească reprezentată de meseriaşii şi comercianţii veniţi la Iaşi din Austria, de mulţi evrei, ca şi de unii dintre actorii trupei.

Incidente la premiera piesei „Iaşii în carnaval“

Din trupa românească făcea parte şi marele actor Costache Caragiale, venit de peste Milcov mai întâi la Botoşani (1838) şi apoi sosind la Iaşi (1839). Dânsul avea să dea viaţă piesei „Iorgu de la Sadagura“ sau „Nepotu-i salba dracului“ de Vasile Alecsandri, în noiembrie 1843, consacrându-l pe autorul care trăia marele succes preţuit de tatăl său cu o sărutare pe frunte.

La spectacolul din 7 octombrie 1845 cu piesele „Teatrul şi bucătăria“, „Uliţa lunei“ şi „Două bilete“, în care jucau şi două actriţe bucureştence, scena ieşeană a luat numele de Teatrul Naţional. Faptul a fost consemnat de „Albina românească“ din 11 octombrie. Cultivând numele „Teatrul Naţional“, „Albina românească“ nr. 84 avea să scrie: „cu plăcere vedem acum că nu numai publicul mai luminat, dar şi clasa de sus se pare că află mulţumire de a asista la reprezentaţiile române, la cele reprezentaţii pe care unii voiau a le arăta că sânt menite numai pentru petrecerea şi desfătarea publicului celui mai de gios“.

Teatrul devenise o tribună naţională de unde actorii biciuiau fără menajamente relele moravuri. Vasile Alecsandri prezenta în serie piesele sale inspirate din cea mai vie actualitate.

Un succes deosebit a avut comedia „Iaşii în Carnaval“ sau „Un complot închipuit“, jucată în seara de 22 decembrie 1845. Sala fremăta, feeric luminată de candelabrul cel mare din tavan cu „bujiile“ (lumânările de stearină) aprinse. Spre satisfacţia spectatorilor, la ridicarea cortinei, pe scenă a apărut Turnul Trisfetitelor din Uliţa Mare şi vestitele sale dughene. Nu lipsea „magazia“ modistei Cati, pe sub ferestrele căreia defila, aprins de dor, postelnicul Tachi Lunătescu, aflat în mare război cu „bonjuriştii“: acei „exaltaţi“ ce credeau că toţi oamenii sunt deopotrivă şi nimeni „nu-i coborât cu hârzobul din cer.“ Replicile şfichiuitoare au indignat câteva personalităţi din loje, care au vrut să părăsească teatrul. Aga oraşului a cerut artiştilor „curmarea mascaralelor“ pe seama „prea cinstitelor obraze boiereşti“. Speriaţi, actorii şi-au îndreptat privirile spre galeriile unde se aflau susţinătorii lor, iubitorii muzelor, tinerii patrioţi, porecliţi „pantalonari“, „duelgii“ sau „bonjurişti“, după numele pantalonilor franţuzeşti „bonjuri“, la modă pe atunci. Într-un glas, aceştia au cerut continuarea spectacolului şi ca să se vadă că nu glumesc, s-au înfiinţat în loje, cerând „ruginiţilor“ - partizanilor agăi - satisfacţie pe dealul Copoului, „cu martorii şi armele preferate“.

Înspăimântaţi, căci neprezentarea la duel însemna mare laşitate, iar prezenţa putea aduce sfârşitul vieţii lor, aşa cum avea să scrie Vasile Alecsandri, „supăraţii“ şi-au oprit „pornirile“ şi spectacolul a continuat. Sala s-a umplut iar de larma mascaţilor, păpuşarilor, lăutarilor şi irozilor ce cântau şi jucau la balul „masche“ al Carnavalului de pe scenă. Spectacolul s-a terminat în veselie, lumea fredonând cupletele cu „cea mai mare mulţumire“ („Albina românească“, 30 decembrie 1845). Erau magistrale şi mergeau la sufletele necăjiţilor: „Într-a păpuşilor ţară/ La mulţi cinstea-i chiar de ceară;/ Când ruşeftul se iveşte,/ Pe loc cinstea se topeşte./ Unii vrednici patrioţi,/ Dar mai vrednici patrihoţi,/ Latră, urlă furios,/ Pânâ ce-apucă câte-un os“.

La 22 decembrie 1846 s-a inaugurat Teatrul Naţional din Copou

Anul 1846 a reprezentat anul despărţirii de sala Teatrului de varietăţi, stagiunea deschizându-se la Teatrul Naţional din Copou amenajat în palatul fostului domnitor Ioniţă Sturdza, moştenit de noul domnitor Mihail Sturdza care l-a pus la dispoziţia actorilor. Sala elegantă avea „un parter amfiteatral, congiurat cu trei rânduri de lojă şi cununat cu o galerie şi o scenă întinsă.“

Inaugurarea s-a săvârşit conform tradiţiilor la 22 decembrie 1846, în prezenţa publicului nerăbdător. Pentru a nu apărea surprize cu vreo piesă românească plină de aluzii la adresa somităţilor, s-a jucat o piesă franceză.

Rămânând în funcţiune şi Teatrul de varietăţi, trupele erau în mare întrecere, mai ales că în perioada anilor 1850 la Iaşi s-a stabilit şi o trupă italiană, cu opere şi operete, care prezenta spectacole fastuoase cu opera „Lucia de Lammermoor“ de Donizetti (29 decembrie 1852, după „Linda“, în 18 decembrie).

La Teatrul din Copou, numit şi Teatrul de Operă, au văzut luminile rampei „Chiriţele“ lui Vasile Alecsandri şi prima operetă românească, „Baba Hărca“, scrisă de Matei Millo. Autorul juca rolul principal, muzica semnând-o A. Flechtenmacher. Pe scenă, în seara premierii din 26 decembrie 1848, apărând şi o vatră de ţigani bătând pe nicovale, iar apoi şi un car cu druşte, tras de o pereche de boi cu coarnele aurite, succesul a fost fără seamăn. Lumea tânjea după spectacole cu viaţă românească.

Spectacolul jucat fără contenire a bucurat şi Bucureştii, unde autorul s-a mutat prin 1870, rămânând acolo până la sfârşitul vieţii. De remarcat avea să fie şi spectacolul „Ţiganii“, o idilă dramatică scrisă de Gh. Asachi pentru a susţine marea reformă de eliberare a robilor ţigani boiereşti, iniţiată de domnitorul Grigore Ghica în Moldova (decembrie 1855) şi de domnitorul Barbu Ştirbei în Muntenia (februarie 1856).

În seara de 17/18 februarie 1888, iubitul teatru din Copou a luat foc; urmau zile negre pentru trupă, nevoită să joace pe scenele mici din sala Pastia şi Circul Sodoli, până la construirea unui nou local.

La 31 decembrie 1852 s-a deschis Teatrul cel Mare din Bucureşti

O activitate asemănătoare desfăşura şi teatrul din Bucureşti, care a folosit o vreme săli mici, până când, la 31 decembrie 1852, s-a înzestrat cu marele palat proiectat de arhitectul vienez A. Heft şi dorit încă din 1836 de Societatea Filarmonică înfiinţată de I. H. Rădulescu şi Ioan Câmpineanu.

Teatrul bucureştean s-a inaugurat cu vodevilul „Zoe“ sau „Amantul împrumutat“. Clădirea în stil baroc avea parter cu vreo 400 de locuri, trei rânduri de loje şi galerie.

În 1864, printr-un Decret al ministrului Mihail Kogălniceanu, Teatrul cel Mare a trecut în seama statului, devenind „instituţie naţională“. Din 1876 s-a numit oficial Teatrul Naţional. Pe scena Teatrului Naţional s-au jucat apoi cu mare succes piese de autori străini dar şi cele ale lui B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, I. L. Caragiale, A. Davilla, B. Şt. Delavrancea, V. I. Popa, Al. Kiriţescu, M. Sorbul, V. Eftimiu, Camil Petrescu, M. Sebastian, G. M. Zamfirescu, Mircea Ştefănescu, T. Muşatescu şi alţi reputaţi dramaturgi români. Frumoasa clădire a dispărut în urma bombardamentului din 1944.

▲ La Iaşi s-a demolat primăria pentru construcţia unui nou teatru

Fiindcă ieşenii doreau numaidecât un palat al artelor cochet, în centrul oraşului, şi nu exista un teren disponibil, primarul Vasile Pogor a propus şi Consiliul Comunal a aprobat demolarea primăriei, iar pe locul ei construirea teatrului. Faptă nemaiauzită. Propunerea s-a aplicat, au fost chemaţi marii constructori vienezi de palate teatrale, Fellner şi Helmer, care l-au ridicat, cu parter, loje, balcon şi galerie, iar la 1 decembrie 1896, „Teatrul cel Nou“, cochetul Teatru Naţional, a intrat în viaţa oraşului şi a ţării, prezentând apoi lucrări clasice româneşti şi străine. Aceiaşi arhitecţi au construit şi Teatrul Naţional din Cluj, în anul 1906.

În preajma Crăciunului, lumea dorind să trăiască măcar câteva ore vremea străbunilor, actorii au reînviat cu voioşie „Iaşii în Carnaval“, „Chiriţele“ ori „Baba Hârca“, ştiind că spectatorii vor da năvală.

Tot pe atunci, la matinee, sala Teatrului Naţional devenea locaşul datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti, pe scenă prezentându-se tradiţionalele Serbări ale Datinilor, prezentate de trupele de elevi ale Şcolii Normale de băieţi „Vasile Lupu“ şi ale Şcolii Normale de fete „Mihail Sturza“.