„Toate filmele mele, într-un fel sau altul, repetă ideea că oamenii nu sunt singuri şi părăsiţi într-un univers vid, ci că ei sunt legaţi prin numeroase legături de trecut şi de viitor şi că fiecare individ înnoadă prin prezenţa sa o legătură cu istoria omenirii în general. Această speranţă, că fiecare viaţă şi fiecare act are un sens, măreşte într-o măsură incalculabilă responsabilitatea individului faţă de cursul general al vieţii.“ Andrei Tarkovsky (1932-1986) este considerat creatorul filmului creştin prin excelenţă. Numeroşi directori de film moderni se prezintă drept discipoli credincioşi ai stilului său.
Andrei Tarkovsky s-a născut la 4 aprilie 1932 în Zavrazhye, un oraş aflat acum pe teritorul statului Belarus. Tatăl său, Arseny Alexandrovici, era poet şi traducător, originar dintr-o familie ucraineană. Mama sa, Maria Vishnyakova, absolvise cu succes Institutul de Litere „Maxim Gorki“. Din nefericire, părinţii săi au trăit mai mult separaţi încă din perioada când Andrei era copil, lucru care l-a marcat destul de mult. Importanţa politică a familiei sale era enormă, de vreme ce antecesorii săi fuseseră conducătorii provinciei Daghestan din Rusia. Aceste două cauze au stat la baza dezvoltării unei personalităţi interesante. Andrei dorea să fie tot timpul în centrul atenţiei, fiind, de regulă, conducătorul partenerilor de joacă, dar, în acelaşi timp, nu reuşea să îşi reprime o sensibilitate bolnăvicioasă. Începând cu 1937, Andrei trece printr-o perioadă plină de greutăţi, înţesată de mutări dese şi adaptări forţate. Tatăl său decide să se înroleze în armată, iar familia este nevoită să se mute odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate eforturile mamei sale de a-şi întreţine cei doi copii, Andrei şi sora sa, Marina, tristeţea devenise, într-o anumită măsură, o constantă a vieţii lor. Cu toate acestea, relaţiile şi prietenii pe care familia îi avea de dinainte au rămas fideli, ajutându-i în dese rânduri. Andrei a beneficiat de studii de înaltă calitate.
Tânărul enciclopedic
Aproape şase luni, Andrei a trecut prin momente grele. Între noiembrie 1947 şi sfârşitul primăverii anului 1948, a suferit de tuberculoză. În mod minunat, a reuşit să învingă boala şi să îşi revină. Avea doar 16 ani, dar se dovedise deja un tânăr talentat, promiţător, pe care colegii şi profesorii îl apreciau. Paralel cu liceul, învăţase să cânte la pian şi îşi încercase talentul de pictor pentru câteva luni la o şcoală particulară de artă. A avut o alegere destul de curioasă după terminarea liceului. S-a înscris la Institutul de Studii Orientale din Moscova, la secţia de limbă arabă. Deşi a avut rezultate spectaculoase în această direcţie, a abandonat brusc drumul urmat şi a decis să se angajeze în domeniul geologiei. După o expediţie de un an într-un oraş uitat de lume, aflat în taigaua siberiană, Andrei a decis că este momentul să pună capăt căutărilor. Lumea cinematografiei i s-a părut cea mai potrivită pentru o viitoare carieră. Fără a mai ezita, s-a înscris la Institutul Cinematografic de Stat.
Irma Raush
A fost admis imediat la secţia de regie a Institutului, unde a fost coleg cu viitoarea sa soţie, Irma Raush. S-a căsătorit la trei ani distanţă de la prima lor întâlnire, dar căsătoria nu a fost una prea reuşită, încheindu-se în 1970. Au avut împreună un singur copil, Arseny, născut în 1962. Irma a jucat două roluri importante în filmele Andrei Rubliov şi Copilăria lui Ivan, reuşind să obţină premiul „Steaua de Cristal“, din partea cineaştilor francezi, pentru primul dintre ele. După divorţul de Andrei Tarkovsky s-a dovedit a fi o talentată producătoare de filme, regizând şase producţii în Rusia. Ascensiunea aceasta s-a datorat parţial şi modului în care a fost influenţată de Andrei. Tarkovsky se va recăsători, în acelaşi an, cu Larissa Kizilova, o cunoştinţă mai veche, care activa tot în domeniul cinematografiei. Motivul separării nu a fost reprezentat de o eventuală legătură infidelă a regizorului, ci doar de nepotrivirea clară existentă între el şi Irma. Împreună cu Larissa va avea tot un băiat, Andrei.
O nouă reprezentare a filmului pentru întreaga lume
Moartea lui Stalin a adus o şansă nesperată pentru tinerii regizori. În timpul sângeroasei sale existenţe, cinematografia fusese redusă la doar câteva creaţii anoste şi actori banali. Odată cu venirea la putere a lui Nichita Hruşciov, filmul rus va cunoaşte o nouă perioadă de aur. Producţiile străine vor putea fi vizionate, interpretate şi aplicate corect în vederea dezvoltării cinematografiei muribunde din vremea lui Stalin. Andrei Tarkovsky va deveni unul dintre exponenţii noului curent cinematografic, el reprezentând vârful de lance al dezvoltării producţiei de film. Cu toate că nu a regizat decât opt filme în 25 de ani, ceea ce indică o carieră oarecum scurtă, Andrei Tarkovsky a creat o nouă reprezentare a filmului pentru întreaga lume.
Tarkovsky a fost criticat deseori pentru modul în care înţelegea să abordeze un film. I s-a reproşat că alege să insiste prea mult asupra anumitor imagini, subliniind până la paroxism unele scene. Cu toate acestea, criticii sunt de acord că toate înnoirile pe care Tarkovsky le-a adus au produs naşterea cinematografiei moderne. Întrepătrunderea mai multor planuri, insistenţa asupra conflictului interior al personajelor, imaginilor paradisiace din natură redate cu generozitate în toate peliculele sale au avut un efect deosebit asupra producătorilor moderni. O somitate în acest domeniu la vremea respectivă, Ingmar Bergman, obişnuia să spună despre Tarkovsky: „Reprezintă pentru mine cel mai important director de film, cel care a inventat un nou limbaj, potrivit cu natura filmului, de vreme ce prezintă viaţa ca o eternă reflectare, ca un vis“.
Dacă Tarkovsky nu ar fi existat, astăzi poate nu am mai fi vorbit despre un Stanley Kubrick sau Alejandro Gonzalez Innaritu. Filmele sale au capturat în mod esenţial toate înnoirile cinematografiei moderne, cu excepţia efectelor speciale, desigur. Efectul special al filmelor lui Tarkovsky îl reprezintă în primul rând provocarea spectatorului la gândire. Multe dintre filmele create astăzi şi de-a lungul timpului se caracterizează prin lipsa de intrigă complexă. Este foarte uşor să ghiceşti finalul lor sau, cel puţin, modul în care se va petrece următoarea acţiune. În cazul lui Tarkovsky, lucrul acesta devine aproape imposibil, pentru că modul de plasare al următorului nivel în film nu se petrece faptic, ci la nivelul gândirii. Visul şi cugetarea sunt cele două caracteristici esenţiale ale filmelor sale.
Timp şi eternitate
Tema creştină este foarte prezentă în filmele lui Andrei Tarkovsky, cel mai mult în două producţii de generic, Andrei Rubliov şi Călăuza (Stalker). Timpul este prezentat în două direcţii majore: pierderea sa inutilă şi eternizarea continuă. Utilizând modalitatea tăieturilor succesive în raportul timpului real din film, Tarkovsky sugerează dispariţia sa neîncetată şi trecerea omului aproape fără a conştientiza prin viaţă. În acelaşi timp, insistenţa nereţinută asupra detaliilor delicate din natură sau asupra unor scene interesante de viaţă şi conflict interior duc la ideea că timpul pare să se eternizeze forţat. Suferinţa, dezgustul, răutatea sunt fie depăşite, sugerându-se în acest caz o trăire paradisiacă, fie accentuate la nesfârşit, determinându-se o experienţă a iadului nesfârşit. În ciuda accentelor clare creştine, Tarkovsky nu a avut prea mult de suferit din partea regimului sovietic. Filmele produse de el au avut bugete impresionante pentru vremea respectivă şi a putut să îşi aleagă singur actorii care i se păreau reprezentativi.
Exilul şi moartea suspectă
După ce a avut posibilitatea să plece pentru a studia mai bine cinematografia apuseană şi pentru a regiza două filme, Tarkovsky a decis să nu se mai întoarcă în URSS. Cu toate că fiul său, Andrei, împreună cu soţia sa rămăseseră în ţară, a preferat să îşi sacrifice pentru o perioadă de timp propria familie. Trebuia să lase lumii întregi ultima moştenire importantă: Nostalgia şi Sacrificiul. Tarkovsky a avut parte de o moarte suspectă, împreună cu un membru ai echipei sale de filmare şi propria soţie, după încheierea ultimei sale producţii. Toţi trei au fost diagnosticaţi cu cancer la plămâni. Se pare că această boală era cauzată de o zonă poluată radioactiv, unde filmaseră câteva scene. Au existat însă şi supoziţii conform cărora ar fi fost, de fapt, otrăviţi de agenţi ai URSS, o variantă deloc neglijabilă.
Cert este că Tarkovsky a plecat din lumea aceasta pe 29 decembrie 1986, la doar 54 de ani. Unul dintre prietenii săi de o viaţă a declarat că lucrul care l-a îmbolnăvit pe Andrei a fost depărtarea de propria ţară. Tarkovsky a fost un mare patriot, dar este exclus să se fi îmbolnăvit de cancer din această cauză. Oricare ar fi fost cauzele adevărate, nu mai contează acum. Contează doar ceea ce a spus el însuşi: „Atins de o idee creativă, omul începe să audă în sine însuşi aceeaşi chemare a adevărului, care i-a oferit artistului oportunitatea producerii operei sale. Când este stabilită o legătură între creaţie şi cel care o priveşte, acesta experimentează o stare sublimă şi purificatoare. În această aură care uneşte producţiile şi audienţa, cea mai pură parte din noi se descoperă şi însetăm de dorinţa de a o face liberă. În aceste momente ne recunoaştem propriile adâncimi spirituale şi cele mai intense stări ale propriilor emoţii“.
▲
Actorii şi prietenii creatori
Andrei Tarkovsky nu a fost niciodată un regizor inchistat, arogant sau distant faţă de ceilalţi. Era bun prieten cu majoritatea actorilor cu care lucra şi foarte deschis la sugestiile prietenilor săi. Nici un film nu era stabilit pe de-a întregul înainte, pentru că, de regulă, fie Andrei, fie vreun apropiat de-al său, descoperea vreun colţ de natură potrivit pentru a fi filmat sau o nouă idee demnă de a fi reprezentată în film. De aceea, un cunoscut prieten al său a afirmat că, uneori, Tarkovsky nici nu era prezent la anumite filmări, având deplină încredere în echipa sa şi făcând rareori ajustări suplimentare. De asemenea, merită amintit şi rolul său protector faţă de actori, pe care nu îi repezea niciodată, având răbdare cu fiecare dintre ei. Actorul Nicolai Burliaiev, care a jucat rolul principal în primul film de lungmetraj al lui Tarkovsky, Copilăria lui Ivan (1962), afirma cât de importantă a fost influenţa regizorului asupra sa. Burliaiev avea doar doisprezece ani atunci când a jucat acest rol şi aminteşte cât de impresionat a fost atunci când a fost selectat de Tarkovsky. Regizorul i-a arătat încă din prima zi un album imens cu fotografii ale copiilor care fuseseră prezenţi la selecţie. „Am simţit atunci ce responsabilitate apasă pe umerii mei“, a afirmat Burliaiev. Într-una din scene trebuia să plângă din toată inima, dar nu reuşea. Tarkovsky s-a apropiat de el, l-a luat în braţe şi, cu o voce blândă, i-a spus că nu trebuie să se chinuie, vor anula scena şi nu va fi nici o problemă. „Atunci, spune Burliaiev, am început să plâng din toată inima şi scena a fost filmată pe loc.“ Tarkovsky avea un mare tact psihologic.
▲
Simbolistica creştină
Filmele realizate de Andrei Tarkovsky abundă în simboluri şi diverse grade de spiritualizare creştine. Clopotele, candelele, contemplarea, rugăciunea, meditaţia sunt des întâlnite, subliniate, puse în evidenţă în cel mai înalt grad, fără a uita dimensiunea lor ortodoxă. În Andrei Rubliov sunt evidenţate cel mai bine aceste direcţii. Frământarea spirituală a personajului principal, faimosul iconograf rus, este redată eficient prin prezentarea a cinci tablouri principale ale vieţii sale. Creativitatea şi viaţa spirituală sunt întrepătrunse într-o operă desăvârşită, bine închegată. Culorile sunt, şi ele, parte a simbolisticii creştine. Majoritatea filmelor lui Tarkovsky este atât alb-negru, cât şi color, sau, în varianta intermediară, aşa-numita sepia. Şi-a argumentat această alegere prin faptul că oamenii nu observă în viaţa de zi cu zi în mod conştient multitudinea culorilor. Totodată, nu putem accepta ca autentice în mod real filmele color. Bineînţeles, astăzi, cuvintele lui Tarkovsky par foarte curioase, poate chiar habotnice la adresa dezvoltării cinematografiei, dar este o oarecare realitate în ele. Filmele color nu reprezintă atât de bine viaţa reală, pe cât o reprezintă cele alb-negru, dintr-un motiv simplu: oamenii nu trăiesc clipă de clipă ceva original. Tarkovsky s-a diferenţiat de auditoriul vulgar, criticând dorinţa acestuia de a vedea mereu pe ecran ceva ieşit din comun. Viaţa creştină este, la prima vedere, foarte anostă, plictisitoare, de-a dreptul rutinată, dar tocmai în această asceză a cotidianului trebuie observate razele raţiunilor necreate strălucind delicat şi smerit. Majoritatea personajelor din producţiile sale este prezentată ca oameni contemplativi, care petrec mult timp gândind şi regândind sensul vieţii, aşteptând răbdători ca lucrurile să se limpezească. Deseori se întâlnesc scene în care oamenii stau minute întregi rupţi de realitate, privind cu ochii minţii viaţa în întregul ei. Contemplaţia, aşa cum o întâlnim la Părinţii Bisericii, este prezentă în mod absolut în creaţiile tarkovskiene.
