Antim Ivireanul, ierarhul care a preschimbat utopia în sfinţenie

Sfântul Martir Antim Ivireanul este unul dintre cei mai iluștri ierarhi pe care i-a avut Mitropolia Țării Românești. Contemporan cu Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanul, ierarhul de origine străină neamului românesc, și anume georgiană sau ivireană, a fost cel mai reprezentativ cărturar şi păstor de suflete care a contribuit la „românizarea” slujbelor bisericeşti, într-o perioadă în care curentele grecesc şi occidental, în special italian, aveau reprezentanţi mai de seamă. Ce anume l-a determinat pe sfântul ierarh georgian să se identifice cu nevoile poporului român? Răspunsul este dat de conştientizarea datoriei înalte a răspunderii arhiereşti pentru „chivernisirea bisericii şi spăseniia sufletelor oilor celor cuvântătoare”.

Despre viaţa şi lucrarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, cel sărbătorit la 27 septembrie, în duminica aceasta, s‑a scris şi continuă să se mai scrie în cultura bisericească şi laică românească, fiind­că apelativele închinate sfântului ierarh georgian din partea teologilor şi cercetătorilor români, dar şi străini reliefează toate aspectele faptelor sale în care a excelat, precum: „cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător, ilustru om de carte şi de arte”; „culme a elocinței românești de amvon”; „personalitate de prim rang a teologiei româneşti”; „ctitor de locașuri sfinte”; „ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare”; „mare creator de literă tipografică”; „creatorul uneia dintre capodoperele iconografice ale Răsăritului ortodox din perioada postbizantină”; „înflăcărat luptător pentru apărarea credinţei ortodoxe şi pentru slujirea lui Dumnezeu”. Toate acestea sunt urmare a neîntreruptei şi bogatei sale activităţi jertfelnice ca monah (1690), egumen la Snagov (1694‑1701), Episcop la Râmnic (1705‑1708) şi Mitropolit al Țării Românești (1708‑1716), remarcată încă din timpul vieţii sale, precum a lăsat scris ucenicul său tipograf Mihail Iştvanovici, în prefaţa Molitvenicului de la Râmnic, din anul 1706: „Că ce feliu de meşteşug şi lucrare iscusită nu te‑ai arătat desăvârşit? De voiu zice în toate, nu voiu minţi, că adevărul voiu grăi” (Bibliografie Românească Veche, vol. 1 ş1508‑1716ţ, p. 541).

Dintre toate aceste calităţi, ceea ce a rămas în conştiinţa nea­mului românesc, pe care Sfântul Antim Ivireanul l‑a păstorit, a fost pilda jertfelnicei şi sfintei sale viețuiri creștinești, mărturisită prin cuvânt și faptă în orice ascultare ce i‑a fost încredinţată, începând cu aceea de tipograf şi culminând cu aceea de ierarh. „Eu, fiind că nu am şi altă putere spre ajutorul aproapelui de cât ocupaţiunea tipografiei, n‑am lipsit şi nu voi lipsi vreodată ca să folosesc, după putinţa mea, pe fraţii în Hristos ai mei, tipărind deosebite cărţi de suflet folositoare şi mântuitoare” (prefaţă la Eortologhiul lui Sevastos Chimenitul, tipărit în greceşte la Snagov, 1701, în op. cit., p. 418).

„Stepenă (rang) înaltă a arhieriei, întru carea au vrut dumnezeescul dar să ne sue, grija cea mai mare şi mai aleasă ce avem nu iaste alta fără numai chivernisirea bisericii şi spăseniia sufletelor oilor noastre celor cuvântătoare, pentru carele avem datorie să priveghem zioa şi noaptea, că avem să dăm seama” (Sfântul Antim Ivireanul, Capete de poruncă, Târgovişte, 1714, în „Scrieri”, Ed. Basilica, 2011, p. 109).

„Neînvăţătura şi neslovenirea”, pricini ale căderii în păcate

Râvna ilustrului ierarh cărturar pentru ridicarea spirituală şi culturală a neamului românesc a fost mare, însă, în egală măsură, şi mâhnirea sa cu privire la realităţile vieţii sociale decăzute a poporului român. De aceea, întreaga sa osteneală a fost îndreptată spre tipărirea de cărţi liturgice şi duhovniceşti în limba română, pentru ca astfel oricine participa la sfintele slujbe să cunoască şi să înţeleagă rostul vieţii sale pe pământ, dar şi pentru ca să vină întru ajutorul slujitorilor Bisericii, care fiind puţini şi neînvăţaţi trebuiau să fie pentru „sfinţitul păstoriu ca nişte ochi să vază toate, ca nişte mâini să lucreze cele trebuincioase şi ca nişte picioare să alerge cu mijlocul lor la trebuinţa tuturor” (Sfântul Antim Ivireanul, Capete de poruncă, în op. cit., p. 109). „Că între celelalte scârbe ce am de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme” (Ibidem, p. 110). „Neînvăţătura şi neslovenirea” (analfabetismul), consideră Sfântul Ierarh Antim, sunt pricinile pentru care creştinii s‑au abătut atât de mult „la patimile cele trupeşti” şi s‑au făcut „robi păcatului şi diavolului şi vase împuţite, adevărat vrednice veşnicelor munci şi atâta ne‑au stăpânit răutatea şi păcatul şi am venit la dobitocie şi la desăvârşită nesimţire, cât socotim răutatea pentru bunătate” (Sfântul Antim Ivireanul, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei, Râmnic, 1705, în op. cit. p. 127). De aceea, ierarhul georgian insistă ca preoţii să fie instruiţi, fiindcă învăţătura şi cuvântul sunt „mreaja învăţăturii” şi „undiţa cuvântului” cu care ei „prind pre om dintru adâncul păcatelor, ca pre peştele dintru adâncul apei şi‑l scoate la lumina cunoştinţei de Dumnezeu” (Sfântul Antim Ivireanul, Cuvânt de învăţătură la Dumineca Lăsatului sec de brânză, în „Didahii”, Ed. Basilica, 2010, p. 122).

Progresul vieţii duhovniceşti, „program utopic”?

Didahiile Sfântului Antim Ivireanul conţin o mulţime de „radiografii spirituale” sau „evaluări psihosociologice”, cum le‑ar denumi alții, de mare folos în înţelegerea societăţii româneşti de la începutul veacului al XVIII‑lea, dar şi a lucrării misionare a Sfântului Mitropolit al Ţării Româneşti. „Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de comândare (pomană), de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici și ne ocărâm și ne batjocorim noi înșine legia?! Cine din păgâni face aceasta sau cine‑ș măs­cărește legia ca noi? Oare nu înjurăm cu acestia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocărâm cu acestia poruncile Lui? (...) Încă‑ș, pe lângă acestia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinții noștri îi ocărâm și‑i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu‑i ținem într‑o nimica, pre călugări îi clevetim, pe preoți îi ocărâm, besericile le ținem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc a asulta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altuia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile și praznicile nu le ținem, ca o nimica, ci atuncea facem cele mai rele, de bucurăm pe dracul și atunce vindem și cumpărăm” (Cuvânt de în­vățătură la Dumineca vame­șului, în „Didahii”, p. 25). Unii cercetători ai operei Sfântului Antim Ivireanul, analizând viaţa spirituală actuală a poporului român, au dedus faptul că străduinţa şi „rigorismul până la absoluitate” a sfântului ierarh de a ridica spiritual poporul, încredinţat lui spre mântuire, a fost un „program utopic” (Florin Faifer, Antim, între realitate și utopie, postfață la „Didahii”, Ed. Minerva, 1983, p. 234), fiindcă societatea românească actuală este la fel de decăzută. Însă  sfântul mitropolit, prin dragostea sa cea mare faţă de Dumnezeu şi pentru „datoriia cea părintească” faţă de cre­dincioși, a făcut din „programul utopic” un program duhovnicesc pe care el însuşi l‑a împlinit, fiind trecut în rândul sfinţilor. Biserica, de la întemeierea ei şi până la sfârşitul veacurilor, cheamă pe fiecare om să conştientizeze că morala creştin‑ortodoxă nu este o simplă filosofie sau ideologie la care cineva aderă sau nu, ci un mod de viață prin care omul, făcându‑se părtaș vieții celei noi în Hristos, progresează în urcuşul duhovnicesc.

În spiritualitatea ortodoxă, scopul vieții omului este dobândirea harului Duhului Sfânt, pentru refacerea comuniunii cu Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, iar înnoirea vieții sale este reflectată și în viața socială. Datorită iubirii dumnezeieşti care îi umple sufletul, sfântul ierarh georgian dorea ca și păstoriții lui, pe care îi iubea, să fie părtași acelei iubiri. „Acesta iaste lucrul cel dintâi al bunătății Lui, a mântui pre omul din mâinile vrăjmașului și a‑l aduce la frumuseția cea dintâi și la vrednicia de la care au căzut pentru păcatul neascultării al strămoșului Adam și nu trimite ploae de foc spre îngrozirea lumii, nici nu pornește marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva ne­cre­dinții, ci numai o supune cu blândește și cu minuni și o trage spre Dânsul cu faceri de bine și cu cuvinte cerești o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufletești, ce să umfla ca o rană otrăvită” (Aceasta o am zis când m‑am făcut mitropolit, în „Didahii”, p. 53).