Anton Pann s-a născut în 1796, în târgul Sliven, o localitate prosperă aşezată pe versantul sudic al Balcanilor, în Bulgaria. La 16 ani, s-a stabilit împreună cu mama sa în Bucureşti, unde avea să-şi câştige pâinea, la început cântând pe la biserici şi dând lecţii de muzică orientală prin diverse mănăstiri. Din 1819 s-a înscris la noua şcoală înfiinţată de Petru Efesiul. Înainte de toate, maestrul Pann a fost cântăreţ de strană. Marea lui dragoste şi marea lui mândrie a fost întotdeauna muzica, întâi cea bisericească, în slujba căreia a stat nu mai puţin de patruzeci şi patru de ani. Despre personalitatea şi opera sa au scris mari oameni ai neamului nostru, precum: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Lucian Blaga, George Călinescu, Marin Sorescu şi alţii.
Fiu al căldărarului român Pantoleon Petrov şi al grecoaicei Thomaida, Anton Pann s-a născut în 1796, în târgul Sliven, o localitate prosperă aşezată pe versantul sudic al Balcanilor, în Bulgaria. După moartea neaşteptată a tatălui, Thomaida împreună cu cei trei fii ai săi, Antonache fiind cel mai mic, trec la nord de Dunăre, stabilindu-se în Chişnău. Fraţii mai mari se înrolează în armata turcească, murind în bătălia de la asediul Brăilei, în anul 1809. Singura bucurie a Thomaidei era mezinul, care fu angajat corist la biserica cea mare din Chişinău, având o voce frumos timbrată. În anul 1812, pe când avea doar 16 ani, se stabileşte împreună cu mama sa în Bucureşti, unde avea să-şi câştige pâinea, la început cântând pe la biserici şi dând lecţii de muzică orientală pe la diverse mănăstiri. Stăpânea foarte bine muzica vocală şi instrumentală şi limbile: greacă, turcă, rusă şi română.
Ucenic al marelui compozitor Petru Efesiu
În perioada 1816-1818, tânărul cântăreţ de strană urmează cursurile şcolii de psaltichie înfiinţate de eruditul scriitor şi compozitor Dionisie Fotino, un foarte bun cunoscător al muzicii orientale din vremea aceea. Din 1819, Antonache părăseşte şcoala lui Dionsie Fotino, pentru a se înscrie la noua şcoală înfiinţată de Petru Efesiul. Şcoala înfiinţată de marele compozitor avea sprijinul domnitorului Caragea şi funcţiona la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Şelari, din Bucureşti. Aici îşi va desăvârşi pregătirea de psalt, se va deprinde cu noul sistem de notare hrisantic şi va învăţa arta tipografiei muzicale. Cert este că, graţie acestei temeinice pregătiri, Anton Pann avea să devină „nu numai un cântăreţ vestit şi iubit atât în strană cât, mai ales, la petrecerile laice, ci şi un profesor de muzică, cu elevi numeroşi, cu lucrări teoretice de care era mândru“. În 1819 maestrul său îl va angaja diriguitor al tipografiei care funcţiona lângă Biserica „Sfântul Nicolae“. Anton Pann afirma că el răspunde de „toate rosturile ce se impun în tipografie“. Este momentul în care tânărul ucenic tipăreşte primul său Axion, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.
La numai 23 de ani este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiografie hrisantică. Încă de pe acum, tânărul Pann devine un nume cunoscut în muzica bisericească a epocii sale.
„De prin lume adunate/ Şi iarăşi la lume date“
În timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu trece munţii la Braşov, unde rămâne un an de zile, încântat fiind de mediul cultural cu totul deosebit pe care-l descoperă aici. Cu acest prilej îl cunoaşte pe Ioan Barac, cu care leagă o strânsă prietenie. După ce revine în Capitală, se căsătoreşte cu Zamfira Agurezeanu, „fiinţă de suflet“ pe care o îndrăgeşte foarte mult. La masa ce a urmat după cununie a stat şi mama sa, Thomaida. Mariajul cu Zamfira nu durează mult din cauza unor neînţelegeri, Anton Pann confesându-se mai târziu: „Bici de foc muierea mea,/ Una voi eu, ş-alta ea“. Tot acum compune o serie de lucrări muzicale, inspirate din folclorul naţional, pe care le va tipări mai târziu în tipografia proprie.
În anul 1826 se stabileşte la Râmnic, fiind numit profesor de muzică la episcopie şi cântăreţ la Biserica „Buna Vestire“. Vizitează de mai multe ori Mănăstirea Dintr-un Lemn, îndrăgostindu-se de Anica, nepoata stareţei Platonida. Împreună cu aceasta merge din nou la Braşov, unde este cântăreţ la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Şchei. Reîntos în Capitală, se desparte de frumoasa Anica, care nu se poate adapta la noua viaţă, dedicându-se în totalitate operei sale. Acum apare lucrarea Versuri muziceşti ce se cântă la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În anul 1831 văd lumina tiparului, înainte cu două decenii de Poeziile populare ale lui Vasile Alecsandri, Poezii deosebite sau Cântece de lume. Din cele peste 200 de melodii diferite ale culegerii, unele sunt compuse de el, altele luate din muzica lăutărească a timpului, o parte de influenţă orientală, iar altele de influenţă apuseană. Dintre toate acestea doar 25 pot fi socotite melodii populare; cele mai multe de dragoste şi de dor, trei cântece haiduceşti, printre care şi binecunoscuta sa piesă Mugur-mugurel. La această bogată colecţie se va adăuga, în 1947, şi Colecţia de proverburi sau Povestea Vorbei, carte ce purta sugestivul motto: „De prin lume adunate/ Şi iarăşi la lume date“.
„Scriind câte ceva, mi se pare că-mi petrec vremea foarte dulce“
Înainte de toate, maestrul Pann a fost cântăreţ de strană. A început a scrie literatură pentru ca să-şi treacă vremea, aşa cum el însuşi mărturisea: „scriind câte ceva, mi se pare că-mi petrec vremea foarte dulce“. Astfel de lucrări, calendare, cântece de lume, poveşti în versuri, i se păreau o nimica toată, lucruri mici: „li se dădea aşa de puţină însemnătate, nu din dispreţ pentru sine, ci din dispreţ pentru literatura uşoară a orişicui, încât, publicând Spitalul amorului, el n-a însemnat totdeauna subt felurite poezii numele alcătuitorului, judecând că, pe un astfel de teren, totuna e dacă poporul sau mahalaua, sau un poet vechi, sau el însuşi, sau altul din zilele lui a aruncat în lume cântecul de dragoste“, spunea Nicolae Iorga.
Marea lui dragoste şi marea lui mândrie a fost întotdeauna muzica, întâi cea bisericească, în slujba căreia a stat nu mai puţin de patruzeci şi patru de ani, cântând-o din copilărie, iar mai apoi consacrându-i numeroasele sale publicaţii teoretice, lucrate personal şi publicate în tipărituri de specialitate, în magazine, analogii, gramatici şi principii. Deşi nu a avut niciodată parte de mijloace confortabile pentru a studia tainele psaltichiei, pribeagul fecior de căldărar a făcut tot posibilul pentru a fi mereu alături de prima sa dragoste, muzica bisericească.
Plecând de jos, maestrul Anton Pantaleon Petrovanu, aşa cum se semnase pe o psaltichie scrisă în 1823, va ajunge să fie promotorul românizării muzicii noastre bisericeşti. În esenţă, marele maestru urmărea „perfecta concordanţă dintre accentele tonice ale cuvintelor şi cele ale melodiei“, după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa Heruvico-Chinonicarului său, publicat în 1841.
Bazul teoretic şi practic, o lucrare de referinţă în teoria muzicii bisericeşti
La 27 iunie 1842 este numit profesor de muzică la Seminarul Mitropoliei. În 1843, Anton Pann devine proprietarul unei tipografii la care poate tipări inclusiv muzică bisericească. În 1845 editează, la propria-i tipografie, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, o adaptare după un manual grecesc alcătuit de Hrisant de Moditos şi tipărit la Viena. Considerat cel mai complet şi cel mai dezvoltat manual de teorie a muzicii bizantine în limba română, depăşind Theoreticonul lui Macarie, Bazul lui Anton Pann constituie o carte de referinţă pentru aceea epocă şi chiar pentru epoca actuală.
Este alcătuit din şase mari părţi, în care autorul explică întreaga teorie a muzicii bisericeşti sub formă de întrebări şi răspunsuri. Este precedată de o prefaţă adresată mitropolitului Neofit şi de o alta „către iubitorii de muse“. Tot în partea introductivă, maestrul Pann face o incursiune în istoria semiografiei bizantine, de la Ptolemeu Filadelful, la Cosma Melodul, de la Ioan Damaschinul şi Ioan Cucuzel, până la Manuel Protopsaltul şi Petru Vizantie. De asemenea, autorul întocmeşte şi o listă a compozitorilor şi protopsalţilor care au vieţuit pe pământul ţării noastre: Mihalache Moldoveanul, Vasilache Cântăreţul, Ianuarie Protosinghelul, Macarie Ieromonahul, Petru Efesiu şi Nectarie Ierodiaconul.
Între 1846 şi 1848, harnicul tipograf, scriitor şi compozitor, compune şi editează mai multe lucrări precum: Poezii populare, Epitaful sau Slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Irmologhionul sau Catavasierul, Culegere de proverburi sau Povestea Vorbei (capodopera scrierilor sale, reeditată între 1852 şi 1853 în trei volume), Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti, Rânduiala sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, Paremisierul, Memoriabilul focului mare.
„Finul Pepelei“ cel „isteţ ca un proverb“
În timpul mişcării revoluţionare din 1848, maestru Pann tipăreşte un ghid de conversaţie: Dialog în trei limbi: ruseşte, româneşte şi turceşte. Nu a fost lipsit nici de la ceremonia de sfinţire a stindardelor libertăţii naţionale, organizată cu mare fast la Râmnicu Vâlcea. Acum este momentul când revoluţionarii vor cânta marşul revoluţionar Deşteaptă-te române, pe versuri de Andrei Mureşan şi muzică de Anton Pann, o adaptare după melodia cântecului Din sânul maicii mele. Era pentru prima dată când se cânta viitorul imn de stat al României.
Tot în acest an tipăreşte în tipografia proprie un volum de muzică bisericească: Privighier. Devine proprietarul unei case în mahalaua Lucaci, cumpărată pe numele soţiei sale, Catinca, unde va locui până la moarte. Anul 1852 aduce marelui compozitor satisfacţia publicării unui alt volum de melodii „de prin lume adunate“, Spitalul Amorului. Cântecul de lume, cultivat de maestrul Anton Pann în cărţile sale, va sta la baza romanţei de mai târziu. Tot acum vede lumina tiparului şi Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.
După ce îşi permite în sfârşit să-şi achiziţioneze pentru tipografia sa mult râvnitele „note europiene“, reuşind să mai tipărească câteva cărţi de muzică bisericească (Mica Gramatică Muzicală, Noul Anastasimatar, La sfânta Liturghie a marelui Vasilie, La sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur), Anton Pann moare pe neaşteptate, la 2 noiembrie 1854, în casa sa de pe strada ce astăzi îi poartă numele. După o tumultoasă şi bogată viaţă pusă în slujba Bisericii şi a culturii neamului românesc, trecea la cele veşnice cel ce fusese profesor de psaltichie, compozitor de muzică bisericească, neîntrecut tipograf, editorul şi difuzorul cărţilor sale, autor de calendare, cărţi populare, cărţi bisericeşti şi de rugăciuni, strălucit tălmăcitor şi prelucrător, neîntrecut compozitor de versuri, dar mai ales unul dintre cei mai mari psalţi ai Bisericii noastre, acest „fin al Pepelei“ şi „isteţ ca un proverb“ - aşa cum îl numea Mihai Eminescu - rămânând permanent viu în conştiinţa Bisericii şi a neamului nostru prin opera pe care ne-a lăsat-o.
