Apa cea vie - prilej de imersiune în profunzimile duhovnicești ale vieții

Convorbirea cu femeia samarineancă (In 4, 5-42) este așezată de Sfântul Evanghelist Ioan, semnificativ, după conversația Mântuitorului cu Nicodim (In 3, 1-21). Deși persoanele sunt foarte diferite - Nicodim este un rabi erudit, bogat, cu reputație și influență în sinagogă și societate; femeia este o străină, săracă și cu un caracter discutabil -, amândurora Hristos începe să le vorbească, prin simboluri și aluzii, despre darul Vieții. Lui Nicodim, Hristos îi descoperă că „nașterea din apă și din Duh” este condiție pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

În Duminica a 3-a după Paști, am auzit citin­du-se Evanghelia despre femeile purtătoare de mir, care vin primele la mormânt, preocupate de „cine (va fi acela care) ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Mc 16, 3). Însă un înger, „coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei” (Mt 28, 2). Scrutarea cu privirea a găurii din stâncă - mormântul-fântână a Vieții - primește răspunsul retoric al îngerului: „De ce pe Cel Viu Îl căutați între cei morți?” (Lc 24, 5). Dumnezeu Cel Viu „nu este aici, ci S-a sculat” (v. 6). „A înviat” (Mc 16, 6).

În Evanghelia din Duminica a 4-a după Paști, la Scăldătoarea Vitezda (In 5, 1-15), cel izbăvit este, aparent, cel care se aruncă primul în apă, după tulburarea ei de înger. Vindecarea nu vine însă exclusiv ca o consecință a vitezei de reacție a cuiva, ci este darul îngerului lui Dumnezeu ce tulbură apa. Altfel spus, accentul teologic este pus nu pe primul bolnav care câștigă autonom înveșmântarea cu apa vindecătoare, ci pe îngerul lucrător în tul­burarea apei, prin care răs­colește și provoacă în om cre­dința. Cel care crede este omul care vede primul lucrarea lui Dumnezeu, se aruncă și este înghițit de apă, întorcându-se un alt om, vindecat, înnoit. Și ca să arate că vindecarea este cu adevărat dar, Hristos răstoarnă logica omenească, prin faptul că vindecă, „out of contest”, pe cel neputincios a împlini legile concursului, așezat „în culisele” fântânii-scăldătoare, precum un străin.

Am așezat această contextualizare biblică drept premisă pentru înțelegerea Evangheliei de astăzi, întrucât accesul la Apa cea vie nu e la îndemâna aceluia „care poate” de unul singur, egoist, sau aceluia „care are găleata” și „trage sforile” plinului spre sine. „De unde, dar, ai apa cea vie?”, îl întreabă pe Hristos - și, implicit, pe noi - femeia samarineancă, dacă „nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă” (In 4, 11)? Răspunsul la această întrebare îl aflăm din dialogul pe care Evanghelia de astăzi ni-l așază înainte.

Nevoia de apă, ca experiență teologică

Neobosit izvor al harului dumnezeiesc, Hristos, Dumne­zeu-Omul care S-a smerit să fie obosit și să înseteze, precum noi, este prezentat ca șezând pe bordura ce delimita și proteja fântâna construită cândva de Iacov. Folosind acest loc precum un tron întărit de autoritatea patriarhului, pe care îl transformă într-un amvon profetic al bunei Sale vestiri, Cel care dă totul cere milostenie, apă, de la o biată creatură umană.

O femeie samarineancă, considerată de iudei o păcătoasă, pri­mește mărturia clară a me­sianității lui Hristos. Departe de privirile apostolilor, privat și discret, Hristos Domnul pătrunde în fântâna adâncă a sufletului femeii, pentru a o încredința de nevoia de „a cunoaște darul lui Dumnezeu” și de a bea din „apa cea vie” (In 4, 10).

Fântâna care înviora cu apa sa rece pe fiecare om devine doar un motiv pentru a descoperi fântâna de apă vie, spre viața veș­nică - Hristos. El folosește această metaforă precum a vorbit altă dată despre Sine că este „pâinea cea vie” (In 6, 51) sau „lumina vieții” (In 8, 12).

În Scriptura Vechiului Testament se vorbește adesea despre „apa cea vie”, ca izvor și apă curgă­toare (cf. Fc 26, 19; Lv 14, 5; Ier 2, 13, Zah 14:8), spre deosebire de apa colectată de pe înălțimi și care staționa în cisternele săpate în piatră. Ploile ce adapă pământul (Is 44, 3; Ioel 2, 23) sunt, de asemenea, dovada binecuvântării lui Dumnezeu.

Izvoarele „vii” ne conduc însă spre înțelegerea teologică a lucrării continue, din abundență, a darurilor Duhului Sfânt. Aceasta este „apa înţelepciunii” (Sir 15, 3), din care cei care beau vor înseta din nou (Sir 24, 21). Așa înțelege și Filon din Alexandria, care afirmă că aceste fântâni înseamnă „adevărată filosofie sau înțelepciune”, profundă, și la care se ajunge cu dificultate.

„Apa cea vie” este viața veș­nică: „Din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei. Că la Tine este izvorul vieţii” (Ps 35, 8-9), cură­țitoare și înnoitoare (Iez 36, 26-27). „Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (Apoc 21, 6; 22, 17), „limpede cum e cristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apoc 22, 1), afirmă Sf. Ioan.

Hristos Se oferă ca izvor de apă vie

E adevărat că a găsi o sursă subterană de apă într-o zonă atât de aridă, care să fie continuă și potabilă, era o abilitate rară ce necesita tehnică și mult noroc. Oare chiar Străinul iudeu ar putea oferi localnicei o apă mai bună decât cea din fântâna străbunilor? Cu locvacitate, istețime și agerime, având inițiativa dialogului, dar fără să înțeleagă însă fondul spiritual al discuției, femeia samarineancă se întreabă dacă nu cumva cel cu care vorbește este mai mare decât „părintele nostru” Iacov, constructorul fântânii (v. 12)? Hristos a afirmat că este „Domn al sâmbetei”, „mai înainte de a fi fost Avraam”, mai mare decât Moise, Solomon sau profetul Iona, care L-au prefigurat. Nu este de neglijat nici faptul că femeia se consideră descendentă din Iacov și, reconstruind linia genealogică, pretinde un fel de rudenie cu Iisus. Și totuși, El nu răspunde direct întrebării, ci revine asupra rolului acestei ape vii în om: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veșnică” (In 4, 13-14).

Cărată din afara cetății, de departe, cu dificultate și cu riscul de a o pierde pe drum, apa fântânii lui Iacov potolea setea doar pentru un timp. Distanța și greutatea te oboseau și te determinau să bei apa din nou. Hristos oferă însă apa care înlătură setea pătimașă a trupului pentru totdeauna și care va fi „săltăreață” (lit.) „în” persoana care o bea. Apa pe care ne-o dă Hristos izvorăște cu forță în sufletul omului curat, curgând și adăpând interiorul nostru din nou și din nou, păstrându-ne mereu proaspeți duhovnicește, mereu vii. Împreună, ca Biserică vie izvorâtă din Sângele Crucii lui Hristos și apa Botezului nostru, suntem, în Dumnezeu, „apele râurilor ce veselesc cetatea lui Dumnezeu” (Ps 45, 4).

În această lume pustie, izvorul dătător de viață pe care ni-l deschide Hristos curge neîncetat, pentru că „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 38). „Apa cea vie” se revarsă în adâncurile întunecoase, secate și înnămolite ale sufletelor noastre, potolindu-ne setea după Dumnezeu și adăpându-ne continuu din interior, împrospătându-ne viața și dându-ne putere spre a fi. Fericit este bărbatul care este precum un „pom răsădit lângă izvoarele apelor” (Ps 1, 1.3) și care, cunoscând setea sufletului, răspunde invitației „Beți dintru acesta toți...!” (Mt 26, 27) prin a bea din „paharul mântuirii” lui Hristos (Ps 115, 4). Această apă vie, Dumnezeiasca Euharistie, este continuu izvorâtoare de viață veșnică în Biserică. Hristos, izvorul ne­sfârșit de dragoste și milostivire, curge continuu pentru noi, din care, gustând, ne adăpăm sufletul cu viață. Evanghelia de astăzi este și un îndemn ca, în călătoria vieții, obosiți fiind de căldura arzătoare a încercărilor ei, să nu căutăm apă vie în fântânile sparte, nici în cisternele cu apă stătută, murdară și infectă, ale lumii, ci să punem Izvorul Vieții în inimile noastre.