Apologeţii sfintelor icoane înainte şi după Sinodul al VII-lea Ecumenic

Celebra dispută împotriva icoanelor sau erezia iconoclastă a apărut în secolele 8 şi 9, luând proporţii în vremea împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-741), el însuşi un promotor al acesteia. În această derivă, cârma imperiului a fost îndreptată de o femeie, Sfânta Irina, doamna Bizanţului şi împărăteasa icoanelor (†803).

Etimologic, cuvântul „iconoclasm” defineşte practic actul de distrugere a icoanelor (din grecescul „eikṓn” - chip, înfăţişare, icoană şi „kláō” - a distruge, a sfărâma). Pe de altă parte, atunci când se referă la lupta dusă împotriva icoanelor, se foloseşte termenul de „iconomahie” (de la „eikṓn” - chip şi „machē” - luptă). Contextul istoric al acestor lupte împotriva icoanelor, şi implicit al apologiilor Bisericii din preajma Sinodului al VII-lea Ecumenic şi de după acesta, este unul amplu, conturând disputa acerbă dintre cei care cinsteau sfintele icoane şi aceia care luptau împotriva lor.

Între marii mărturisitori şi apologeţi ai sfintelor icoane se numără şi Sfânta Irina, împărăteasa Bizanţului. A fost soţia împăratului Leon al IV-lea Khazarul, care i-a succedat la tronul Bizanţului tatălui său, Constantin al V-lea iconomahul, în 775. Nu există foarte multe date cu privire la originea împărătesei, menţionându-se însă faptul că „frumuseţea ei extraordinară i-a asigurat căsătoria cu Leon al IV-lea”. Se mai ştie, de asemenea, că „era o apărătoare neînfricată a icoanelor - o problemă nerezolvată pentru că guvernul, Biserica şi armata erau dominate de iconoclaştii care au fost numiţi în funcţii de Constantin al V-lea. Irina s-a folosit de dejucarea unei lovituri de stat pentru a epura armata, forţându-i pe liderii ei cei mai importanţi să se călugărească împotriva voinţei lor” (Ghid al istoriei creştinismului, 2008, p. 142). 

Contribuţia Sfintei Irina la Sinodul al VII-lea Ecumenic

De numele Sfintei Împărătese Irina este legată convocarea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, în 787, la Niceea. Această mare biruinţă a Bisericii se datorează în mare parte iscusinţei politice şi felului în care împărăteasa a reuşit să rânduiască toate aspectele prealabile desfăşurării lucrărilor sinodale. Prima măsură importantă a fost numirea unui patriarh iconodul pe scaunul de Constantinopol, în persoana lui Tarasie. În al doilea rând, cunoscând foarte bine că armata era încă înţesată de elemente iconoclaste, sfânta împărăteasă a trimis mai multe detaşamente să lupte împotriva musulmanilor. După o primă propunere de întrunire a sinodului la Constantinopol, a fost ales în cele din urmă ca loc de desfăşurare a lucrărilor tot Niceea (în fapt, pentru a doua oară în istoria Sinoadelor Ecumenice). Cu acceptarea unanimă a argumentelor dogmatice aduse de Sfântul Ioan Damaschinul, sinodalii au desăvârşit învăţătura dogmatică a Bisericii cu privire la cultul sfintelor icoane.

Biruinţa sfintelor icoane la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea a adus lămuriri clare cu privire la cinstirea şi locul acestora în Biserică. S-a arătat lămurit că „Logosul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se; şi chipul cel întinat, la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul”. Pornind de aici, Sfinţii Părinţi şi apologeţii Bisericii au arătat, de asemenea, că „icoana se bazează tocmai pe faptul că Dum­nezeul-Om, Iisus Hristos, a avut o mamă care poate fi reprezentată”. Cu toţii au conchis prin faptul că Dumnezeu-Tatăl, fiind de neînchipuit şi de nevăzut, nu poate fi reprezentat: „De ce nu Îl descoperim pe Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos? Pentru că nu L-am văzut... Dacă L-am fi văzut şi L-am fi cunoscut ca pe Fiul Său, am încerca să-L descriem şi să-L înfăţişăm şi pe El (pe Tatăl)” (Documentele Sinodului al VII-lea Ecumenic, Doc. 4).

Sfânta împărăteasă a fost detronată în anul 790 de armată, pe tron fiind aşezat fiul ei, Constantin al VI-lea. A revenit însă doi ani mai târziu şi a rămas la conducerea Imperiului Bizantin. În anul 802, Nichifor I a exilat-o pe insula Lesbos, unde a trecut la cele veşnice în ziua de 9 august 803.

Urmaşii de mărturisire

Lupta ei de apărare a sfintelor icoane a fost dusă mai departe de Sfântul Teodor Studitul, care a mărturisit şi a pătimit prigoană pe vremea împăratului Leon al V-lea. Între numeroasele sale abordări teologice, Sfântul Părinte oferă răspuns lămurit cu privire la felul „cum poate fi reprezentată firea omenească pe care Logosul dumnezeiesc a binevoit a o primi prin Întrupare”. La aceasta, Sfântul Teodor Studitul răspunde, arătând că „firea omenească a lui Hristos este specie componentă a genului (ghenos), dar realizată într-o fiinţă concretă, distinctă de celelalte”.

Sinaxarul mărturisitorilor iconoduli se completează cu numele Sfintei Împărătese Teodora, soţia împăratului iconoclast bizantin Teofil. Întocmai ca Sfânta Irina, ea a adus cinstire sfintelor icoane, indiferent de riscuri. Istoria spune că „a păstrat nişte icoane ascunse sub pat chiar atunci când în altă parte soţul ei lupta împotriva lor”. Pe 11 martie 843, ea a convocat un nou sinod, întărind hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din 787. Tot cu acest prilej, în prima duminică a Postului Mare, ea însăşi a condus pe străzile Constantinopolului o procesiune impresionantă cu sfintele icoane, de atunci această zi fiind închinată biruinţei Ortodoxiei. Cu multă dibăcie, sfânta împărăteasă a rezolvat şi problema loialităţii faţă de împărat, pusă la îndoială în condiţiile date, însăşi dând mărturie că soţul ei, „pe patul de moarte, s-a pocăit de iconoclasm, ţinând o icoană pe buzele sale atunci când a murit” (Ghid al istoriei creştinismului, 2008, p. 144).