Apostolii Petru şi Pavel au „prins“ în plasa mântuirii lumea întreagă

Astăzi sărbătorim pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Care este importanţa celor doi pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă este greu de exprimat în cuvinte. Sfânta Scriptură şi Tradiţia ne dezvăluie viaţa şi activitatea lor, dar a sonda în adâncul fiinţei lor este iarăşi foarte greu. Ceea ce putem să facem cu uşurinţă este să ne împropriem îndrăzneala lor în faţa unei lumi ostile, pe care, în cele din urmă, au cucerit-o pentru Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt modele de actualitate, relevante pentru atitudinea de care avem nevoie în confruntarea cu pericolele ce ameninţă propria noastră identitate spirituală.

Vieţile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ca şi ale celorlalţi Apostoli, de altfel, sunt în ansamblu pilde de vieţuire creştină, însă relevant pentru modul nostru de abordare, a „timpurilor din urmă“, este curajul cu care aceştia şi-au manifestat credinţa într-un sector istoric a cărui asemănare cu cel în care activăm noi, astăzi, este izbitoare. De multe ori, credinţa pe care o moştenim din moşi-strămoşi pare la fel de „nouă“ lumii pe cât părea acum două milenii.

Să vedem, aşadar, cum era lumea acum aproape două mii de ani, când cei doi mari Apostoli au luat pe umeri jugul mântuitor al propovăduirii: contactul sau, mai bine zis, impactul creştinismului cu lumea de atunci a fost unul asemănător cu un cutremur. Religia creştină apărea în ochii anticilor ca o realitate şocantă prin noutate. Într-o societate în care filosofia şi cultul zeilor păreau a fi totul, îşi făcea apariţia o religie a noutăţii absolute. Dintr-o dată, începea a se vorbi de Fiul lui Dumnezeu întrupat, înviat şi înălţat întru slavă, de Sângele şi Trupul Domnului, de omul născut din apă şi din Duh şi menirea lui de a se îndumnezei. Mentalitatea antică era pur şi simplu izbită de noutate. Primele reacţii au apărut şi s-au făcut simţite cu aceeaşi intensitate, ca o replică a cutremurului produs de apariţia noii religii. Astfel, au apărut acuzaţiile de ospeţe thiestice, antropofagism, imoralitate, magie şi chiar ateism, care s-au generalizat, ulterior, în tot spaţiul european şi asiatic. Misiunea Apostolilor era cu atât mai grea cu cât se îndrepta spre schimbarea acestei lumi şi nu era vorba de a ajusta, de a cârpi sau a drege o realitate insuficientă sieşi, ci de o veritabilă naştere din nou, prin care se suprapuneau într-o dialectică tainică două realităţi: omul cel dinafară, care se trece, şi omul cel dinlăuntru, care se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).

Mesajul cel nou şi înnoitor, al cărui purtători şi propovăduitori prin excelenţă au fost Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, a fost o reluare a cutremurului recreator provocat de moartea şi învierea Fiului Omului, evenimente despre care pr. Dumitru Stăniloae spunea că echivalau cu „explozia unui nemărginit focar de iubire şi putere spirituală, năvălind ca lava arzătoare în toate conştiinţele neîmpietrite şi transformându-le din temelii“. Misiunea Apostolilor avea, aşadar, dimensiunile şi efectele unui cataclism generator de viaţă.

Îndrăzneala Sfinţilor Apostoli

Inevitabil, ne vom întreba de ce în această misiune, pe care Mântuitorul a încredinţat-o tuturor Apostolilor, Petru şi Pavel, nişte personaje „controversate“ prin „purtarea“ lor, au devenit nişte chipuri aşa proeminente? Au fost ei mai presus în slujire decât ceilalţi Apostoli? Şi dacă nu au fost, de ce li se acordă această atenţie şi cinstire deosebită? Aceste întrebări sunt fireşti pentru că Petru şi Pavel, într-adevăr, s-au deosebit într-un anumit fel de ceilalţi Apostoli, însă acest „anumit fel“ nu periclitează cu nimic egalitatea şi autoritatea celor în aceeaşi slujire cu ei. Aportul consistent pe care l-au avut Petru şi Pavel în răspândirea creştinismului face diferenţa. Prin îndrăzneala cu care au „şocat“ lumea antică, cei doi au pus temeliile Europei creştine. Putem vorbi, dacă vrem, de o îndrăzneală specifică celor doi Apostoli.

De unde izvorăşte totuşi această îndrăzneală? Ştim foarte bine despre „lepădarea lui Petru“ şi „purtarea cea întru iudaism“ a lui Pavel. Reabilitarea celor doi de către Hristos i-a pus într-o situaţie deosebită, într-o stare de smerenie totală. Vulcanicul Petru şi îndârjitul prigonitor Pavel au trecut în extrema opusă: starea în care omul se predă total lui Dumnezeu, care are drept urmare predarea totală în comunicarea cu oamenii, o deschidere a conştiinţei, o îndrăzneală, o sinceritate a comunicabilităţii asemănătoare îndrăznirii copilului care nu ştie de păcat, având, în plus, maturitatea conştiinţei şi lucrarea acesteia. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au dobândit această îndrăzneală care nu are nimic temerar şi cinic în ea, prin aceea că este rod al unei sincerităţi şi al unui patos al comunicării dezrobite de patimi. Cartea Faptele Sfinţilor Apostoli apasă ca un laitmotiv pe îndrăzneala cu care Petru şi Pavel şi-au început lucrarea de propovăduire după Pogorârea Duhului Sfânt.

„Apostolul mărturisirii“ şi „omul de trei coţi“

Un pescar fără carte şi un făcător de corturi, dar care era, ce-i drept, şi un remarcabil învăţător al Legii iudaice, au luat în mâini plugul propovădurii şi au început a ara un ogor înţelenit de rădăcini politeiste şi sufocat de iarba cea rea a filosofiei. Cât de mare era acest ogor nu putem şti exact, dar putem estima cu smerenia cuvenită: Iudeea, Galileea, Samaria, Antiohia, Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia, Cilicia, Babilon, Spania, Efes, Creta, Tesalonic, Bereea, Athena, Filipi, Colose, Corint, Malta, culminând cu Roma. Dacă am marca pe o hartă fiecare dintre aceste localităţi şi regiuni, unindu-le între ele, imaginea ar fi, spre surprinderea noastră, aceea a unei plase pescăreşti, observând astfel că cei doi Apostoli au „prins“ în plasa mântuirii lumea întreagă.

„Omul de trei coţi“ - cum îl numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur pe Pavel - şi „Apostolul mărturisirii“ - aşa cum îl prezintă Evanghelia (Matei 16, 16) pe Petru - au trăit în adâncurile insondabile ale fiinţei lor „nebunia“ propovăduirii („nebunia“ înţelepciunii smerite în imitarea lui Hristos, „nebunia“ pozitivă a chenozei), prin care a început lupta făţişă între cele două lumi: cea creştină, formal reprezentată de cei doi, şi lumea păgână cultă, ce se sprijinea nu numai pe autoritatea materială şi morală a statului, ci avea la temelie cele mai de seamă opere filosofice, literare, artistice pe care le-a produs vreodată spiritul omenesc. Este lupta pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „cea bună“, lupta în care cei doi au fost împreună-lucrători cu Hristos, de unde şi substanţa biruinţei. Ei au devenit oamenii providenţiali care, după cuvintele lui F. Schroeder, „vor trasplanta creştinismul, fără a-i distruge rădăcinile, din pâmântul vechi al lui Israel în solul fertil al neamurilor“. În faţa autorităţilor care i-au ameninţat cu moartea, au dovedit aceeaşi fermitate şi tărie a credinţei, acelaşi curaj pentru care au şi primit cununa fericită a martiriului.

▲ Au suferit moarte martirică la Roma în anul 67

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt prăznuiţi în Biserica Ortodoxă Română în fiecare an pe data de 29 iunie, ziua în care au suferit moarte martirică la Roma, în anul 67 d.Hr. Tradiţia pune arestarea celor doi pe seama persecuţiei din timpul lui Nero, care a început din anul 64, când incendierea Romei a fost atribuită creştinilor. Tot tradiţia afirmă că Petru şi Pavel ar fi fost întemniţaţi pentru un timp în aceeaşi celulă, în închisoarea mamertină din Roma, unde şi-au convertit temnicerii şi s-au rugat până când în mijlocul celulei a ţâşnit un izvor, ce se poate vedea şi astăzi. Ambii Apostoli au fost executaţi în aceeaşi zi: Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos pe Câmpia Vaticanului, iar Sfântul Pavel a fost decapitat pe drumul către Ostia, la Tre Fontane. Ilustraţiile din biserica de aici arată că Apostolul a fost decapitat pe un capăt de coloană, iar ţeasta sa a sărit de trei ori pe pământ, la fiecare atingere răsărind câte un izvor, de unde şi denumirea de Tre Fontane.