Arhimandrita Tamara Oleinic și o pagină din istoria Mănăstirii Ghighiu

Tamara Oleinic s‑a născut în localitatea Stolniceni din Basarabia, la 15 ianuarie 1894, iar la vremea anilor de școală a absolvit ciclul primar în școala din sat.

În aceeași localitate, după 32 de ani, în 1926, avea să se nască viitorul ierarh și cărturar Antonie Plămădeală. De menționat că în apropiere se afla și satul Lozova, care era obârșia viitorului ierarh Nestor Vornicescu.

Tamara Oleinic a intrat în viața monahală pe când avea 14 ani, în ziua de 26 octombrie 1908. Nemaipăstrându‑se documentele ei personale, nu există informații despre numele pe care l‑a purtat înainte de a fi primit cinul monahicesc.

Probabil că mănăstirea unde s‑a călugărit era nu prea departe de casa părintească, de vreme ce unele monahii, care‑și amintesc de povestirile maicilor bătrâne, pomenesc de chinovia Frumoasa din Basarabia, unde Tamara Oleinic a stat o vreme, până în anul 1940, când, odată cu cedarea teritoriului românesc dintre Prut și Nistru, s‑a refugiat în Regatul României, împreună cu alte monahii, stabilindu‑se la Mănăstirea Țigănești, Ilfov.

Acolo a cunoscut‑o Patriarhul Justinian, odată cu întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

După transformarea Mănăstirii Ghighiu din chinovie monahală de călugări în obște de călugărițe, în urma deciziei patriarhale nr. 24/12 aprilie 1952, maica arhimandrită Tamara a fost numită stareță, începând cu 1 mai 1952.

Pentru a împlini ascultarea de a reorganiza viața spirituală și a rânduielilor monahale, arhimandrita Tamara a venit de la Mănăstirea Țigănești împreună cu șase ucenițe.

La momentul sosirii ei, mănăstirea mai avea doar câțiva viețuitori, iar starea în care se aflau biserica, paraclisul și chiliile cu acareturile călugărești era atât de jalnică…

Cutremurul din 1940 și bombardamentele de la finalul celui de‑Al Doilea Război Mondial au distrus în mare parte așezarea călugărească.

Aducerea de călugărițe la Ghighiu de către Patriarhul Justinian a avut ca temei, probabil, faptul că, în anul 1817, conform atestării documentare, ctitorele cunoscutei mănăstiri au fost două monahii, Mavra și Atanasia.

În același timp, Întâistătătorul Bisericii românești se gândea ca la Ghighiu să adune călugărițe din Moldova de dincolo de Prut, refugiate în țară înainte de înstrăinarea străvechiului pământ al Basarabilor.

Așa se explică de ce, după 1950, numărul viețuitoarelor basarabence la Ghighiu era impresionant, întrucât jumătate din soborul obștii mănăstirii, înainte de emiterea decretului din 1959, care a decimat monahismul românesc, era alcătuit din călugărițe care‑și aveau originile în Basarabia.

Deși avea 58 de ani, arhimandrita Tamara Oleinic a manifestat o râvnă deosebită pentru refacerea mănăstirii, susținută de către Patriarhul Justinian printr‑o importantă contribuție financiară din partea Arhiepiscopiei Bucureștilor, demarând un proiect care a continuat și în anii următori.

Nimic întâmplător, de vreme ce aducerea osemintelor ei la Mănăstirea Ghighiu după mulți ani de înstrăinare are loc într‑un an în care Biserica Ortodoxă Română îi cinstește pe imnografi și protopsalți.

Arhimandrita Tamara a arătat o deosebită atenție față de muzica bisericească. La puțin timp după venirea ei în Mănăstirea Ghighiu, a stăruit pentru a închinovia în obștea sa o monahie pricepută, care să învețe soborul muzica psaltică. De asemenea, a achiziționat mai multe războaie de țesut, în vederea deschiderii unui atelier mănăstiresc, cum se găseau la marile așezări monastice din Regatul de altădată al României, inclusiv din Basarabia, de unde provenea ea.

Credincioasa ei ucenică, monahia Raisia Negruță, care a fost economă a Mănăstirii Ghighiu în acea perioadă, iar apoi a însoțit‑o la Mănăstirea Viforâta, unde a îngrijit‑o în ultimii ani ai vieții, era o foarte bună cântăreață. Și‑a dat obștescul sfârșit în anul 1996, la 30 de ani după plecarea către Domnul a fostei ei starețe, arhimandrita Tamara. Viețuitoarele vârstnice din Viforâta nu au uitat frumusețea cântărilor ei.

În aceeași primitoare mănăstire și‑au aflat sălaș în anii de după Decretul 410/1959 mai multe starețe, la un moment dat șapte la număr, dar și arhimandriți ori monahi vestiți, între care și fostul Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din București, arhimandritul Ghervasie Crețu, care a viețuit la Mănăstirea Dealu din apropiere, fiind înmormântat în cimitirul de la Viforâta.

Cunoscutul duhovnic, arhimandritul Cleopa Ilie, îi sfătuia adeseori pe ucenicii săi, monahi sau mireni, să meargă în cimitir pentru a întâlni cea mai înaltă școală din care putem învăța cu toții.

În fața orgoliilor și a vanităților omenești, cimitirul oferă imaginea incontestabilă a ceea ce suntem de fapt, potrivit cuvântului profetului, care amintea că este pământ și cenușă!

Și totuși, adeseori uităm că suntem muritori, dorind a rămâne aici până la sfârșitul veacurilor, pentru că omitem să evaluăm momentele din urmă ale vieții, care sunt definitorii pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

Omul, făptură amestecată cu slavă și țărână, pe care‑l vedem în mormânt, după un timp relativ scurt de viață, ne amintește cuvintele Scripturii: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Atunci când participăm la o slujbă de înhumare, respectiv de deshumare, și vedem rămășițele pământești ale unui semen, ne aducem aminte că suntem doar bieți trecători prin această lume, chiar dacă ne înșelăm adeseori…

Monahii Mănăstirii Neamț erau îndemnați, mai ales când aveau ispite și treceau prin încercări, să meargă în osuar, la gropniță, unde erau rămășițele monahilor săvârșiți din această viață, pentru a‑și aminti de moarte.

Gândul la moarte se află la loc de cinste între sfaturile Părinților Bisericii, care ne îndeamnă să‑l cultivăm pentru a nu ne îndepărta de Dumnezeu.

La Mănăstirea Ghighiu, în ziua de 19 octombrie 2023, a avut loc un moment liturgic comemorativ și plin de recunoștință.

Liturgic, pentru că a fost săvârșită pomenirea a două călugărițe, una fiind stareță a mănăstirii în vremuri de încercare, la puțin timp după instaurarea regimului comunist, arhimandrita Tamara Oleinic, iar cealaltă, economă a mănăstirii, ucenică râvnitoare și apropiată fostei ei starețe, însoțind‑o în ultimii ani ai vieții, monahia Raisia Negruță.

Slujbele de pomenire a celor adormiți vorbesc despre iubirea care nu piere niciodată. O poetă spunea că iubirea nu poate fi ucisă nici de piatra de mormânt.

Pomenind într‑un șir mai lung sau mai scurt, în fiecare mănăstire sau parohie, pe cei care s‑au mutat din această viață, ne mărturisim credința în Înviere și iubirea mai tare decât moartea.

Un moment comemorativ are loc astfel după 57 de ani de la trecerea la Domnul a fostei starețe a Mănăstirii Ghighiu, arhimandrita Tamara, când rămășițele ei pământești se reîntorc în așezarea monastică pe care a slujit‑o câțiva ani ca stareță și apoi ca viețuitoare cu experiență și membră în consiliile mănăstirești.

La inițiativa Patriarhului Justinian Marina, care venea aproape săptămânal pe șantierul deschis în Mănăstirea Ghighiu, arhimandrita Tamara a demarat ample lucrări de restaurare a bisericilor și chiliilor avariate în urma cutremurului din 1940 și a bombardamentelor din 1944, cu sprijinul exclusiv al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Lucrările de renovare și înnoire s‑au încheiat în anul 1958, la împlinirea a 10 ani de la întronizarea celui de‑al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost o perioadă de stăreție grea pentru maica Tamara, într‑o vreme tulbure, când nu se ofereau aprobări, dar se aplicau multe restricții și atente urmăriri. Erau anii când mulți monahi, preoți, cunoscuți profesori de teologie și mulți credincioși au fost închiși. Între persecutații perioadei amintite se regăsesc și cei care se adunau în jurul mănăstirilor, cum este cazul membrilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, al unor apropiați de Mănăstirea Slatina din Suceava sau al ucenicilor marilor duhovnici ai țării.

Într‑o astfel de perioadă tulbure a stărețit la Mănăstirea Ghighiu arhimandrita Tamara, care i‑a succedat la conducerea chinoviei Episcopului Atanasie Dincă, fost stareț la Ghighiu și ca arhimandrit, dar și ca arhiereu.

Precizăm că rangul de „arhimandrită”, întâlnit atunci în Biserica Ortodoxă Română, era acordat unor persoane harismatice. În perioada respectivă, doar câteva starețe din țară primiseră acest rang.

Se mai întâlneau arhimandrite la conducerea Mănăstirii Văratec, Pelaghia Amilcar; la Mănăstirea Agapia, Agafia Velase; la Mănăstirea Bistrița Olteană și apoi la Horezu, Epiharia Moisescu și alte câteva; între care Agafia Moise, Evelina Honceru de la Agafton și Slatina; Nimfodora Baltag de la Râșca; Evelina Honceru și Magdalena Andronic (Moldovița), care purtau cea mai înaltă cinstire pe care o putea primi atunci o monahie, cu reale calități apreciate de conducerea bisericească.

Revenind la slujba de reînhumare a celor două călugărițe, trebuie să arătăm că recunoștința este o stare firească pentru lumea în care trăim. De aceea, slujba de la Ghighiu este și un act de recunoștință pentru dragostea și râvna celor două pomenite.

Plecată la pensie în 1960 din Mănăstirea Ghighiu și trăindu‑și ultimii șase ani ai vieții în Mănăstirea Viforâta, unde Patriarhul Justinian organizase o casă sanatorială pentru monahii și preotese bătrâne, arhimandrita Tamara și‑a sfârșit zilele acolo, fiind îngropată în cimitirul mănăstiresc, în 1966.

I‑a stat alături în ultima perioadă a vieții mai tânăra ei ucenică, monahia Raisia Negruțu, care avea să mai trăiască încă 30 de ani, fiind înhumată în același mormânt (+1996).

Gândul recunoscător al stareței Mănăstirii Ghighiu, stavrofora Epiharia Lungu, a fost aducerea osemintelor de la Viforâta, precum și pregătirea unui mormânt cuviincios în cimitirul așezării monastice ploieștene, în locul pe care l‑au iubit și slujit la vremea lor.

Din toate avem de învățat, dar mai cu seamă din greutățile pe care le‑au trăit monahii și călugărițele în perioada premergătoare Decretului 410/1959.

Luăm pildă din răbdarea și smerenia arhimandritei Tamara Oleinic, care a fost nevoită să părăsească mănăstirea unde stărețea și să ia drumul exilului, ca mulți alți monahi.

Învățăm și despre recunoștința oamenilor și dreptatea lui Dumnezeu.

Reîntoarsă la Mănăstirea Ghighiu, arhimandrita Tamara și ucenica ei, Raisa monahia, vor aștepta în șoaptele pomenirilor de la Sfânta Liturghie, în sunetul clopotelor și al toacei, ziua cea mare a Învierii!

Citeşte şi: Două foste viețuitoare ale Mănăstirii Ghighiu s-au întors acasă