Artizanul mlădierii cuvântului care zidea suflete

Apropiindu-ne de chipul celui care a fost un adevărat "slujitor al credinţei şi mucenic al scrisului", acum, când bătrânul oştean intră sub steagul oştirilor de sus, nu avem cum să nu ne cutremurăm, pe de o parte, pentru amplitudinea extraordinară a slujirii sale, de cealaltă parte, pentru durerea fiilor duhovniceşti în faţa pierderii tatălui. Mângâierea noastră, a tuturor, vine din faptul că ne rămâne deschisă o cale de lumină, atât în literatură, cât şi în teologie, care ne conduce încet spre porţile deschise ale Împărăţiei, iar calea de lumină este rod al slujirii mitropolitului Bartolomeu spre descoperirea continuă a sensurilor care stau în spatele cuvintelor.

Acum, când păşeşte desăvârşit pe această cale de lumină, noi nu putem decât să încercăm să surprindem străluminările moştenirii pe care însuşi ne-a lăsat-o şi pentru care, testamentar, ne-a făcut răspunzători. Demersul este unul de tip sintetic şi arheologic deopotrivă, deoarece constant trebuie să ne urmărească stihul elaborat în agrippine "omul este în lume ceea ce se ascunde", iar nouă ne revine să căutăm ceea ce se ascunde pentru ca să descoperim "tăria unei stânci pe care nici un fulger şi nici o furtună n-au clintit-o de la perceptele credinţei şi ale iubirii de neam", a unei personalităţi în care "sacrul şi profanul se află într-o relaţie inextricabilă", dar care vorbeşte întru toate dinlăuntrul cuvântului. "Cuvântul la Valeriu Anania pare a echivala cu Logosul primordial, este infuzat de sacru, iar atitudinea faţă de cuvântul specific artei este una plină de adoraţie şi responsabilitate", este o conlocuire.

"Cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul omului…"

În faţa operei sale literare, suntem în intimitatea unei "alchimii biobibliografice" impresionante, traversate de întrebarea "Cine sunt eu?"; în cadrul mistagogiei liturgice, ne simţim purtaţi în împreuna mergere spre Împărăţia deschisă de întruparea Cuvântului, adică: "Cine sunt eu, cu voi?"; iar în cadrul pastoraţiei chiriarhului, suntem în profunzimea mărturisirii celei pline de viaţă, prin omilii, prin scrisori pastorale, prin atitudini sociale, prin zidiri, rectitoriri şi întâlniri ale "celuilalt şi el întru Hristos", adică: "Cine sunt eu, când El este întru voi?". Acestor întrebări voi încerca să le aduc câţiva "fulgi" de răspuns, ca în Jocul fulgilor, ca element concret de interacţie între Pământ şi cer, în constanta încercare a noastră de a îmbrăca pământul în albul strălucirii luminii celei veşnice a Cuvântului spre care a plecat părintele nostru.

A topit în sine atât din trăsăturile aşezate ale transilvăneanului, cât şi vulcanul aspiraţiilor şi al inspiraţiilor înalte moştenite de la mama sa, de la neamul Mărgărităreştilor. Mama este muza care-l face să pătrundă în adâncuri, ea îl iniţiază într-un alt univers, în universul mitic, magic, de eres din care se va desprinde sensibilitatea artistică. Dar, cu toate acestea, tânărul Valeriu coboară mai jos, în descendenţa sacerdotală a străbunilor şi zice, ca Grigorie Teologul: "Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred în pacea finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale". Un adevărat crez ce îmbină elemente de antropologie creştină, de eshatologie a veacului primar (lupta dintre fiii binelui şi ai răului), de concluzie teologică a creaţiei divine, de hristologie, cu cele care ţin de etnicul menit să creeze darul ce trebuie adus Stăpânului în urcuşul neîncetat al luminii spre sferele omeniei lui Dumnezeu. În lumina acestui crez va realiza opera sa literară, trăirea sa monahal ascetică, odihnirea sa în Cuvântul cuvintelor, zidirea bastioanelor biruitoare şi suspinul Duhului în cuvântul chemător spre veşnicie.

În "dincolo de cuvântul" său găseşti elemente de teologie arhaică şi de teologie sistematică expuse în cântul cuvântului. Poţi adăsta înspre credinţele vechilor daci, şi poate chiar mai jos, dar poţi intui cu uşurinţă corectivul credinţei în Dumnezeul cel viu şi omenos. Azi, când pleacă întru înălţarea neîncetată a luminii, m-aş opri doar la tema dialogică a creaţiilor sale, temă care-l prezintă ca un îndrăgostit de dramaturgie, sectorial în care oferă o pentalogie. Dialogalitatea pe care o propune poate fi surprinsă de la primele publicaţii, de la Pământ şi cer, de la cele prinse în foile Daciei rediviva sau de la Gândirea. Singurătate nu este însingurare, ea este suspinul eului liric prin care sufletul se înalţă şi se plimbă prin cerul care-i pare necunoscut, iar din această necunoaştere nedefinitivă va pleca fiorul unei căutări de nouă decenii şi care, pivotată de ilustre feţe şi profiluri morale ca: Arghezi, N. Crainic, V. Voiculescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, A. Holban, G. Galaction, V. Papilian, Ion Luca, M. Preda, va înflori în creaţii cunoscute de aproape toţi. Deşi a fost încântat de Eliade, nu va rămâne în zona eternei reîntoarceri,

ci-i va sesiza un superb colind românesc din care transpare anabasisul şi catabasisul celuilalt Grigorie, iar, peste toate, urcuşul nestăvilit al luminii de care era învăluit când cuvânta şi chiar şi atunci când, în chilia de la Nicula, ne citea din manuscrisele scrise cu creionul în perioada de recluziune, dar care poate fi regăsit încă din primele sale poezii: "Ne-or asculta sclipiri de vii lumini/ din visul stelelor înfiorate/ şi largurile ne-or privi, mirate,/ cum lunecăm-serafici peregrini", lumina simbolizând dezvoltarea unei fiinţe prin înălţarea sa către Divinitatea lumină, Lumină lină.

File de acatist, comuniune cu sfinţii

În lirica sa, impulsul teologic preamăreşte un mister inefabil, generator al tuturor chipurilor existenţei, de aceea se poate afirma că, în scrierile sale, ne întâlnim cu un înalt grad al unei consecvente idealităţi spirituale. "Întregul volum Geneze nu este decât o modalitate de a se implica cu destinul său în univers", o implicare care are în spate conştiinţa unităţii creaţiei şi a rolului responsabil modelator al omului spre aducerea în lume a "neexplodate(lor) lumini în praful mărunt", a luminilor care au fost şi ale celor ce vor să fie. Iar File de acatist, prin ciclul Iluminatul, oferă cititorului cel mai concret exemplu de comuniune a viului cu sfinţii, ale celui viu ce trece printr-o stare traumatizantă şi care, prin raportarea recluziunii politice la mucenicia unui creştin valah, poate ajunge la izbăvirea fericită cu Jertfa supremă-Hristos sau la libertatea omului ascuns, a omului lăuntric. De fapt, în poezia sa, ne întâlnim cu teme ontologice divers exprimate, de la starea ontologică proprie la starea ontologică a fiinţei noastre colective şi care toate se rostuiesc într-o zonă a autohtonizării creştinismului în paradigma lui Crainic sau Pillat. Lirica sa dovedeşte faptul că "cel pe care nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit" "stăpâneşte versul şi limba magistral şi măiestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat în sus". Pentru creaţia sa lirică a primit Marele premiu al festivalului internaţional de poezie "Lucian Blaga" (1999), o recunoaştere a poeziei deschise spre o metafizică de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare.

Un scriitor cu o largă aplecare interdisciplinară

Proza, supusă unei analize textuale riguroase, este caracterizată ca fiind bine aşezată în categoria epicii moderne. În ea îşi dau întâlnire confesiunea creştină cu secvenţele de martirologie naţională. Poate fi receptată ca o continuare a temei Iluminatului sau o dezvoltare a ceea ce începuse a lucra cu ilustrul profesor T.M. Popescu în proiectul Aghiologiei. Ceea ce se degajă ca centralitate tematică, apropiat filosofic-teologică, este "spaţiul epifanic" în care poţi să-ţi recâştigi identitatea proprie prin intensitatea amintirii şi prin reconstituirea unui timp care "trece ca un corb străbătând veciile" şi după care poate să apară porumbelul cu ramura de măslin - pacea finală.

Dramaturgia, creată ca pentalogie a mitului românesc, se focalizează pe exprimarea originii şi a devenirii întru fiinţă. Se remarcă încărcătura excepţională de învăţătură antropologic creştină, un construct care, incluzând în sine erosul cu rol actanţial suprem, surmontează thanatosul şi fatalitatea, oferă soluţia creştină a învingerii morţii prin iubire. În viziunea sa, un loc important îl ocupă pământul, care este receptat ca loc sacru de la care porneşte drumul spre absolut, integrarea în universalitate, remarcabile fiind articulaţiile subtile inefabile ale transformării timpului istoric în timp al mântuirii. Filonul biblic este uşor de identificat, şi aş aminti, în acest sens, doar Hoţul de mărgăritare. Valoarea operei dramatice a fost afirmată de faptul că piesele au fost jucate pe scenele româneşti, dar şi de Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1982).

Memoriile, eseistica, jurnalul ne pun în faţă un scriitor cu o largă aplecare interdisciplinară, ele constituindu-se într-un adevărat dialog platonician în care se îmbină istoria artei, filologia, etnologia şi folclorul.

Se afirmă uneori că acest segment al creaţiei este preponderent în activitatea mitropolitului, este o muncă de peste 60 de ani, şi, totuşi, rodirile literare au fost urmate de cristalizări mărturisitor creştine de excepţie. Ar fi de ajuns să vorbim doar despre Diortosirea Bibliei, un travaliu de peste 11 ani, dar nu ar fi onest. Trebuie să coborâm în anii diacului Bartolomeu, în slujirile de la Topliţa, de la Polovragi, de la Patriarhie. Sunt anii deceniului şase al secolului trecut, în care se îndrepta spre o carieră universitară. Când a venit la Cluj, ne-a spus: "Trebuie să împlinesc nişte promisiuni făcute marelui Fecioru şi ilustrului T.M. Popescu, aşa că luaţi volumele acestea de Vieţile sfinţilor şi diortosiţi-le!". Am început, dar proiectul s-a pierdut pe drum, noi ne-am întors spre munca pe Sfânta Scriptură care acum este Biblia jubiliară 2001 şi care, prin forma sa, aliniază ediţiile scripturistice româneşti la forma ştiinţifică modernă occidentală. O ediţie scripturistică însă se impune mai greu. Diortosirea realizată are unele note valorice evidente, cum ar fi: aparatul critic extrem de erudit, dar şi adaptarea lingvistică a textului, conform sensurilor mai adecvat interpretate în lumina evoluţiei istoriei limbii, dar şi a istoriei limbii literare. Ediţia jubiliară va mai trebui supusă încă multor receptări analitice pentru a-şi dezvălui amplitudinea exegetic teologică a traducătorului şi pentru a fi receptată aşa cum se cuvine.

Ctitor al vechilor centre monahale distruse în anii grei ai istoriei transilvane

Acestei opere excepţionale se adaugă însă multe altele. Mai presus de acestea trebuie să punem slujirea sa pastoral-misionară. Aici pot fi văzuţi anii de misiune din America, slujirea ca director al Institutului Biblic şi de Misiune (ani în care s-a tipărit scriitura de excepţie a părintelui D. Stăniloae), dar, în chip deosebit, slujirea arhierească de aproape 18 ani. În această etapă identificăm câteva direcţii fundamentale: rectitorirea vechilor centre monahale distruse sau pustiite în anii grei ai istoriei transilvane; ctitorirea a peste 100 de biserici, deci restaurarea climatului parohial al mediului urban; educaţia religioasă în şcolile de stat şi în învăţământul specific teologic; dialogul cu "fraţii în aşteptarea dragostei noastre", adică dialogul interconfesional realizat într-un mediu al identităţilor clar precizate, dar menit să conducă la o mărturie comună; activitatea de vestitor al adevărului veşnic şi unic; misiunile pastorale ale studenţilor şi seminariştilor în parohiile confruntate cu problema prozelitistă; cuvintele pastorale în care erau atinse cele mai actuale chestiuni sociale, politice şi morale. Aceste repere fundamentale s-au realizat în timp şi ne rămân nouă ca un legat testamentar pe care trebuie să-l plinim. Ele au fost descrise în publicaţiile noastre, în Renaşterea şi în Tabor, dar vor constitui, nădăjduim, obiectul unor volume în care se va remarca dinamica vieţii ortodoxe din anii păstoririi "bătrânului oştean". Calitatea sa de orator era deplin recunoscută şi certificată de afluenţa extraordinară de credincioşi acolo unde slujea şi cuvânta. Avea un simţ extraordinar al mlădierii cuvântului în forme pătrunzătoare de suflet, dar avea şi disciplina pregătirii discursurilor. Narator plin de farmec pentru toate vârstele, dar şi un păstor care, în cuvântări, se apropia de nevoile speciale ale cetăţii, de la ecologie până la chestiunea donărilor de sânge, de la organizarea de policlinici până la temeluirea de Hospis, ori la ctitorirea centrului de cercetare teologică, biblică, pastorală, catehetic-omiletică. O varietate mare de direcţii şi perspective, fapt care ni-l prezintă ca pe un păstor vizionar.

Acestora se adaugă lucrările teologice de iniţiere: în cunoaşterea Liturghiei - Cartea deschisă a Împărăţiei - o însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Apa cea vie a Ortodoxiei, Cuvinte de învăţătură, sau Introducere în citirea Sfintei Scripturi. Rămân încă multe de adunat din seminţele duhovniceşti pe care le-a semănat cu generozitate părintească în ogorul sufletelor noastre. Acestea toate au fost răsplătite în timp prin recunoaşterea oamenilor: a fost ales preşedinte de onoare al Fundaţiei "Nicolae Steinhard" (1993); membru de onoare al Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie "Iuliu Haţieganu" din Cluj-Napoca (1993); senator de onoare şi membru al Marelui Senat al "Universităţii Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1996); a primit Premiul special pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul de carte din Oradea (1995); Premiul "Cartea anului" pentru volumul "Din spumele mării", la Salonul naţional de carte din Cluj-Napoca (1996); Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internaţional de poezie "Lucian Blaga", Cluj-Napoca (Mai 1999); Diploma şi medalia Academiei de Artă, Cultură şi Istorie din Brazilia (Mai 2000); de la Preşedinţia României, Medalia Comemorativă "150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu" şi Ordinul Naţional "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000); Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (Martie 2001). De dată recentă (2010) a fost alegerea IPS Sale ca membru de onoare al Academiei Române.

Rămâne ca acum, când pe calea luminii înălţătoare fiind, spre întâlnirea cu Semănătorul-Cuvântul, El să-i zică: cunoaşte cerul Meu şi-l încântă cu stihu-ţi viu şi odihneşte-te-ntru el, căci furtuna a trecut şi serafimul aşteaptă să-i înapoiezi pana. Odihnă veşnic fericită, părintele nostru Bartolomeu!