Aşa făceau bunicii nunta

Cele trei momente importante ale vieţii omului - naşterea, căsătoria şi moartea - au bogate semnificaţii în tradiţiile populare. Dacă obiceiurile legate de naştere şi de moarte se desfăşoară independent de voinţa celui în cauză, în privinţa căsătoriei, se poate spune că opţiunea celor direct implicaţi este pe primul plan, urmând, evident, şi acordul părinţilor şi al comunităţii. Nunta de altădată mai era numită şi ospăţ, fapt ce dovedeşte importanţa mâncărurilor ce se serveau cu această ocazie. Abundenţa alimentară era o regulă, mâncarea multă şi bună, băutura pe săturate şi lăutarii buni asigurând succesul unei nunţi.

Despre modul de desfăşurare a nunţii la români s-a scris începând din secolul al XIX-lea. Sunt documente din veacurile XVIII-XIX care fac, uneori, referiri la nuntă, însă până la scrisoarea părintelui şi etnografului Simion Florea Marian nu a existat nici o sinteză asupra acestei teme. După al Doilea Război Mondial, s-au publicat câteva lucrări consacrate nunţii pe regiuni geografice, după cum a menţionat Marcel Lutic, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei, Complexul Muzeal Naţional „Moldova“ Iaşi.

„De ce se căsătoresc oamenii şi când sunt întrebări la care se se pot da mai multe răspunsuri, deoarece motivaţiile acestui act sacru erau multiple. Mai întâi, era vorba despre dorinţa de a trăi în comuniune cu altcineva, spre împărţirea binelui şi a răului, a bucuriei şi a întristării în decursul întregii vieţi. Mai este dorinţa de a avea urmaşi, de prelungire a existenţei neamului prin aceştia, de a avea cine să moştenească averea pământească, de a avea un sprijin la bătrâneţe, precum şi cine să jelească, să înmormânteze creştineşte, să dea de pomană şi să se roage pentru iertarea păcatelor lor“, a spus Marcel Lutic, făcând referire la o parte dintre studiile realizate de etnologi.

„Însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă sunt de seamă“

Românii cred că toate lucrurile trebuie să se întâmple atunci când le vine vremea, iar vremea căsătoriei „îi vine românului de timpuriu, pentru că însuratul de tânăr şi mâncarea de dimineaţă sunt de seamă“, a remarcat etnograful.

Astfel, fetele se măritau între 15 şi 20 de ani, iar băieţii se însurau între 18 şi 30 de ani.

În afara condiţiei de vârstă, „opinia comunităţii arhaice asupra tinerilor care se căsătoreau era că aceştia trebuiau să aibă, în afara anilor împliniţi, şi «destulă minte în cap», aici fiind vorba de fete, şi să se priceapă cum se cuvine la rânduielile gospodăriei, cu referire la feciori“.

Îndeobşte, tinerii încercau să se căsătorească în satul lor, a remarcat Marcel Lutic: „Era o mică dramă, mai ales pentru fetele mari, să plece din satul părintesc: «Care fată-şi lasă satul/ Mănânce-o jalea şi băbatul,/ Că şi eu mi l-am lăsat/ Multă jale m-a mâncat». De asemenea, ţăranii nu acceptau prea uşor nici căsătoria copiilor cu cei de alt neam, chiar dacă aceştia ar fi fost de aceeaşi religie. La fel, nu erau deloc agreate căsătoriile cu cei care erau de o condiţie socială mai joasă sau cu cei înrudiţi sufleteşte“.

După ce tinerii primeau consimţământul celor două perechi de părinţi, fără de care nu puteau face nunta, feciorul începe să facă pregătirile pentru marele moment, mai întâi căutând o zi potrivită pentru peţit.

Potrivit mentalităţii arhaice, nu orice zi este potrivită, astfel că, pentru peţit, logodit şi cununat, sunt potrivite zilele de joi şi de duminică.

Peţitul miresei

Într-una dintre aceste zile, feciorul trimite la casa viitoarei soţii peţitorii, numiţi şi starosti sau vorbitori, tineri mai înstăriţi, buni de gură, spre a şti „ce vorbi şi cum a lua cu cuvântul pe părinţii fetei“, după cum a spus Marcel Lutic, care a adăugat că „peţitorii purtau asupra lor o ploscă sau un şip cu vin sau cu rachiu. Uneori, aceştia mai aveau cu ei, ca în Maramureş, un măr, în care erau câţiva bani de argint sau de aur, după starea pe care o avea feciorul“.

Dacă părinţii fetei nu întorceau cantitatea de băutură consumată, iar fata primea mărul de la staroste, atunci întâlnirea se petrecea sub bune auspicii. Obiceiul cerea ca şipul sau plosca să rămână la părinţii fetei, în caz de răspuns pozitiv.

După ce starostii veneau cu răspunsul afirmativ, urma şi peţirea fetei de către flăcău. De data acesta, grupul care mergea la casa fetei era mai numeros, din acesta făcând parte şi părinţii flăcăului, starostii, rudele băiatului, la care se adăugau şi câţiva lăutari.

În casa fetei, aveau loc, cu această ocazie, diverse dialoguri între cele două familii, privind dorinţa copiilor de a se căsători, se făcea schimb de daruri între viitorii miri, mai ales atunci când aceştia nu erau din acelaşi sat. Tot acum, avea loc şi înţelegerea asupra zestrei.

„Atunci când tinerii nu erau din acelaşi sat, mai avea loc o vizită, care se numea «aşezarea», «legătura», «învoirea» sau «tocmeala», scopul fiind ca părţile să cadă de acord în privinţa zestrei. După câteva zile, urma «încredinţarea» sau «logodna», încredinţarea fiind termenul cel mai des utilizat de către popor, în timp ce «logodna» era termenul folosit de către preot“, după cum a spus Marcel Lutic, care a adăugat că folcloristul şi etnograful Arthur Gorovei spunea că, în vechiul Regat, în Basarabia şi în Bucovina, se folosea mai mult termenul de „logodnă“, în timp ce, în Banat, se folosea mai mult termenul de „încredinţare“.

Logodna sau încredinţarea se făcea în casa viitoarei mirese

Logodna se făcea, de regulă, în casa viitoarei mirese. Acolo, feciorul o lua de mână pe fată şi mergeau împreună spre capul mesei sau în crucile mesei. În dreptul tinerilor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În acest blid, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi.

În Bucovina, un personaj mai de vază ascundea inelele tinerilor în blidul cu grâu, de unde cei doi le scoteau şi le puneau pe degete, cu această ocazie, cei doi fiind socotiţi logodiţi sau mire şi mireasă, a spus Marcel Lutic.

Cu această ocazie, se stabilea, de către părinţi, ziua când urma să aibă loc cununia. După acest moment, mama miresei, împreună cu nevestele rude cu ea, punea pe masă diverse bucate. Toţi se ospătau şi se bucurau, unii prelungind petrecerea cu joc. Înainte de a începe ospăţul, unul dintre peţitori ţinea o oraţie: „Acest cinstit gospodar/ Cu vin tocmai din Cotnar/ Când v-au văzut venind/ Porţile au deschis/ Mesele-au întins/ Aşternute mese/ Cu feţe alese./ Pe mese plin de şipuri/ Cu diferite băuturi./ Şi sohane cu fripturi/ Pentru ale dumneavoastră guri./ Poftim luaţi/ Şi ospătaţi“. De obicei, logodna se încheia cu mare veselie, spre zorii zilei următoare.

În ceea ce priveşte meniul logodnei, acesta varia în funcţie de starea socrilor mici. O logodnă mai mică se făcea cu fiertură şi pâine şi, la urmă, colaci. De băut, se aducea rachiu şi vin, după darea de mână a soacrei mici. Mesele erau separate, una pentru oameni (bărbaţi), alta pentru muieri, a remarcat etnograful Marcel Lutic.

Cununia avea loc după înştiinţarea întregului sat

Vremea nunţii apropiindu-se, într-o joi sau duminică seara, mergeau la mireasă doi bărbaţi şi o femeie, care duceau din partea mirelui inele de aur sau de argint. Inelele se aşezau unul lângă altul pe o grămăjoară de făină de grâu, cu această ocazie fiind rostită formula „dulce pâine şi nedespărţiţi“, a spus Marcel Lutic.

În unele locuri, între încredinţare şi cununie se mai făceau „strigări“ sau „vestiri“, după ce, în prealabil a fost înştiinţat şi preotul satului. Aceste „strigări“ aveau rolul de a afla eventualele piedici care puteau zădărnici căsătoria şi aveau loc în biserică, în trei duminici sau sărbători la rând.

În Bucovina, în urma acestor schimbări se eliberau aşa numitele „mărturii“ sau „vestiri“, fără de care preoţii nu cununau.

Cununia avea loc, de obicei, la două-trei săptămâni de la încredinţare. „Dacă zestrea miresei era în bună rânduială şi nu era nici o piedică la mijloc, părinţii mirilor se pregăteau pentru preparea mâncărurilor, a băuturilor şi pentru tocmirea lăutarilor. Mirii alegeau vătăşeii, vorniceii sau chemătorii, precum şi druştele. Tot acum, erau aleşi şi nunii cei mari, de obicei, dintre neamurile mai cunoscute, mai de aproape ale socrilor mari, cu învoirea şi înţelegerea viitorilor miri. În Transilvania, era ales ca nun sau naş tocmai naşul de botez al mirelui. De asemenea, nuna trebuia să fie o femeie întâia oară măritată şi să nu fie însărcinată, căci astfel se credea că nu vor trăi copiii noilor căsătoriţi“, după cum a precizat Marcel Lutic.

Pe vremuri, nu se concepea nunta fără prezenţa „colăcerului“ sau a „vătavului“, un bărbat însurat, ales de mire, care să ştie „frumos ura“, adică să ştie toate oraţiile îndătinate la nunţi, să închine schimburile, să ia de la părinţi iertăciune, în numele tinerilor, să strângă banii la masa mare şi să înveselească oaspeţii cu diferite glume sau cântece satirice.

Printre personajele care mai aveau diverse sarcini importante la nuntă erau lăutarii, care erau tocmiţi, în Bucovina, de părinţii miresei, precum şi de mire. Dintre druşte, de obicei patru, două erau tocmite de mire şi două de mireasă, fiind alese, de obicei, dintre neamurile mai apropiate, cu atribuţii precise, de la coaserea năfrămilor, până la pregătirea mirilor, ele fiind mereu în preajma acestora în timpul nunţii, după cum a precizat Marcel Lutic.

„Bucătăriţele“ sau „bucătăresele“ erau alte personaje deosebit de importante, care erau tocmite, ca şi la alte evenimente majore, de către cele două soacre, cu câteva zile înainte de căsătorie, acestea fiind ori rude ori alte femei pricepute „la rândul bucătăriei“, acestea fiind rugate să stea ca mână de ajutor pentru soacre. Atunci când bucătăresele aveau de pus şi bucatele pe masă, rosteau diverse oraţii, ele fiind numite, prin Bucovina, „colceriţe“, a spus Marcel Lutic.

O grijă specială a mirilor era cea a darurilor. „Printre darurile mirelui către mireasă figura şi lada, în care mireasa îşi punea, înainte de nuntă, o parte a zestrei, o pereche de ciubote, piptenele, oglinda, o pereche de colţuni ş.a. Şi mireasa are daruri de făcut, în primul rând mirelui, căruia îi oferă o cămaşă, un brâu, o năframă şi o trăistuţă. Socrului mare îi oferă o cămaşă, iar soacrei tot o cămaşă, precum şi o pânzătură“, a mai remarcat Marcel Lutic.

Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei“, amintea de „ziua cernutului“, în care fetele şi alte femei de prin casă încep să cearnă făina care era pregătită pentru ospăţ. Părintele Simeon Florea Marian arată că, într-o anumită zi, înainte de cununie, femeile menite să fie bucătărese se adună la un loc şi, împreună cu stăpâna casei, alături de celelalte femei, încep a cerne făina menită pentru nuntă, a o frământa şi a o coace. De obicei, această treabă începea de joi sau vineri. Sâmbăta era ziua în care se cocea pâinea şi se pregătea carnea.

Alt obicei de pe vremuri de la nunţi era cel al steagului. Acesta era folosit mai ales de un vornic călăreţ, atunci când nuntaşii mergeau să aducă mireasa la mire.

Cununia, urmată de o horă în curtea bisericii

În dimineaţa cununiei, în timp ce vorniceii chemau sătenii la nuntă, druştele începeau să o gătească pe mireasă, podoaba pentru cap fiind o cunună din diferite flori, în unele cazuri fiind folosite şi spice de grâu curat. Pe masa unde se făcea împodobirea, se afla, unul peste altul, doi colaci frumoşi şi mari. „În timpul gătirii miresei, părinţii acesteia plângeau de zor, iar tatăl îi ura fetei «pâine şi sare, viaţă îndelungată şi traiul cel mai bun cu viitorul soţ». Apoi, părinţii îi aşezau pe cap cununa. Uneori, înainte ca fata să fie încoronată, cununa era aşezată pe colacii de pe masă. În aceeaşi vreme, mirele era şi el pregătit de către vornicei“, a spus Marcel Lutic.

Nuntaşii, mai ales tineretul, mergeau, cât de dimineaţă, către casa miresei, aducând cu ei daruri, numite, în Moldova, şi „cinste“ sau „vedre“, în timp ce, în Muntenia, erau numite „plocoane“. Aceste daruri erau, de obicei, făină de grâu, colăcei, unt, lapte, brânză, sare, găini, ouă, mere, pere, nuci, în general, alimente.

Un moment ce preceda nunta era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, un moment în care un rol important îl avea colăcerul, acesta ţinând o lungă oraţie, care viza primirea iertării părinteşti.

După ce se făcea închinarea reciprocă a schimburilor sau a darurilor, atât la casa miresei, cât şi la cea a mirelui, se punea masa mică, oaspeţilor oferindu-li-se pâine şi sare şi câte un pahar, două de rachiu. Un alt obicei al nunţii de altădată era scalda din dimineaţa cununiei, în care se punea apă neîncepută, în care se puneau bani de argint, lapte, un fagure de miere şi multe flori plăcut mirositoare, dintre care nu trebuia să lipsească busuiocul, după cum a menţionat Marcel Lutic.

După iertăciune, mireasa pornea împreună cu alaiul ei spre biserică, adesea pe jos. În unele locuri, mirele, împreună cu nunii, veneau la casa miresei pentru a merge împreună cu aceasta către biserică. De obicei, mirele şi suita sa făceau acest drum călare.

În general, cununia avea loc după Liturghie. În timpul cununiei, atunci când preotul, împreună cu mirii, înconjura masa la care se citea cununia, vorniceii şi neamurile mirilor aruncau peste capetele celor cununaţi bani mărunţi, nuci, alune, sau, în unele locuri orez sau orz.

În curtea bisericii, se juca apoi o horă mare, după care mirele şi vorniceii săi încălecau pe cai, în timp ce mireasa, nuna şi alte neveste se urcau în care şi porneau fiecare spre casa părintească.

Pe drumul de întoarcere, lumea le ieşea înainte cu cofe pline cu apă, pe care le vărsau în cale, cu urarea ca toată viaţa să le meargă din plin.

Masa mică avea loc la socrii mici

Urma o masă care era oferită de către socrii mici. La „masa mică“, bărbaţii stăteau în dreapta, iar femeile în stânga, iar bucatele oferite difereau în funcţie de specificul locului. În unele sate bucovinene, se puneau de jur împrejurul mesei pâinişoare împletite, numite şi cozonaci, iar în mijloc, se puneau străchini şi talgere cu răcituri, după care se aducea zeamă de tocmagi (tăiţei), precum şi sarmale sau găluşte, de pe masă nelipsind şipurile cu rachiu, după cum a arătat etnograful Marcel Lutic. „Dinaintea mirelui se mai aflau două pâini acoperite cu năframă, precum şi doi colaci aşezaţi unul peste altul. Înainte de a începe ospăţul, vornicelul miresei rosteşte o lungă oraţie, timp în care mesenii stau în picioare şi ascultă cu sfinţenie. Urmează masa, aici nunii având un rol foarte important. Pâinea şi sarea sunt mereu evocate pe durata ospăţului: «Socru mare, socru mare/ Dă, Doamne, pâini şi sare/ Fiilor domniei tale»“, a arătat Marcel Lutic.

Într-o atmosferă de mare veselie, cu urări de toate felurile şi muzică pe măsură, această masă ţinea în jur de trei ore.

În unele sate, în care mirii stau împreună la masă, era obiceiul ca amândoi să mănânce la început din acelaşi ou de găină sau de gâscă, după care, puteau mânca şi din celelalte bucate. În Transilvania, în unele locuri, unul dintre vornicei rostea o formulă de consacrare a mesei, înainte de ospăţ: „Mai înainte de mâncare/ Dă-mi ceruta închinare/ Preabunului Dumnezeu/ Pentru mare darul său“. În alte sate, oraţiile erau mai lungi, alimentele şi rolul lor fiind des pomenit: „Cine, dară, va mânca/ Din aceste bucate/ Poftimu-i eu şi cu gazda/ Să-i fie spre sănătate“, „Bătrânii din legea veche/ Trăiau mai îndelungat/ Pentru că pe acea vreme/ Tot plăcinte au mâncat“, „Hei, hop, vinu-i bun/ Ştii că-i place şi la nun/ Vinule, frate de cruce,/ Pălincuţă, soră dulce“.

Spre sfârşitul acestei mese, bucătăresele pun pe masă, înaintea mirelui şi a nunilor, o găină friptă umplută sau un cocoş, precum şi plăcinte, semn că a venit timpul ca mireasa, care a petrecut afară cu tineretul, să fie adusă mirelui.

Acum, miresei i se oferea spre gustare din găină şi din plăcinte. Lăutarii, la porunca mirelui, începeau să cânte „Busuiocul“, o horă care se cânta mai ales la ridicarea de la masă. După ce se înconjura de trei ori masa, nuntaşii ieşeau afară. Odată ce ieşea din casă, mirele trebuia să dea vamă unei rude apropiate a miresei, aceasta ţinând de răscumpărarea miresei, despre care se credea că este răpită de mire de la casa părintească, după cum a spus Marcel Lutic.

După nuntaşi, era socoasă afară şi zestrea, care era jucată. Mireasa îşi lua iertare de la părinţii ei, lângă o masă pe care se afla tot sare şi colaci, cei care, dimineaţă, fuseseră în faţa miresei, precum şi vin şi rachiu. După ce vornicelul termina oraţia specifică acestui moment solemn, părinţii luau pâinea şi sarea, pe care le puneau pe capul mirelui, apoi pe cel al miresei, binecuvântându-i: „Dumnezeu cel prea-ndurat/ Să vă binecuvinteze/ Cu pâine şi cu sare/ Cu darul sfinţiei Sale/ Cu tot binele/ Din roua cerului/ Şi grăsimea pământului“, după care, pâinea şi sarea erau date mirelui.

Masa mare avea loc la socrii mari

Apoi, mireasa, cu toată suita sa, se îndreapta spre casa mirelui, acest drum fiind numit „ducerea“ sau „calea albă“.

În faţa casei mirelui, se aşează o masă, pe care erau presărate flori şi pe care se punea pâine, sare şi băutură. De pe această masă, mireasa lua grâu, pe care îl arunca în cruciş, în speranţa că, precum zburau boabele de grâu, aşa vor zbura şi toate relele de la casa ei.

În casă, soacra miresei o primeşte pe aceasta cu un prosop ori cu un brâu, cu un colac şi cu un pahar cu miere. Mireasa pune dinaintea mirelui o găină friptă, din care mirele taie şi împarte tuturor, începând cu nunii. Deşi se află lângă mire, mireasa nu are voie să guste, pentru că, dacă ar fi mâncat şi ea, se credea că nu puteau trăi amândoi bine.

În unele locuri, mireasa încerca să îşi ia soacra în braţe şi, dacă reuşea, se credea că va reuşi să mai fie mai tare în casă. După această încercare, mireasa învelea focul în vatră, ca să astupe gura soacrei sau a bărbatului. Mireasa mai primea de la nună unt proaspăt, cu care făcea câte o cruce în cele patru puncte cardinale, pentru a-i merge bine în noua casă.

De obicei, această masă avea loc seara. Această „masă mare“ se mai numea, în Bucovina, pripoi. Acum veneau bucătăresele, care puneau dinaintea fiecărui oaspete câte un cozonac şi câte o bucată de pâine, precum şi pahare şi şipuri cu vin sau cu rachiu, precum şi un rând sau două de talgere, primul fel fiind cel cu răcituri, după cum a spus Marcel Lutic.

Înainte ca lumea să înceapă să mănânce, un bărbat priceput spunea, în faţa nunilor mari, o oraţie în care mesenii erau invitaţi insistent să se ospăteze: „Masă, masă, frumoasă/ Meseni dumneavoastră/ Pe care v-au rânduit/ Dumnezeu cel sfânt/ În această cinstită casă/ La această frumoasă masă/ Cu tot felul de bucate/ Vă roagă socrul cel mare,/ precum şi soacra cea mare,/ Nunul şi cu nuna mare/ Să luaţi din pâine şi din sare/ Din darul Sfinţiei Sale/ Poftiţi luaţi/ Şi ospătaţi“.

La masă, mai urmează şi alte bucate, precum zeamă de tocmagi sau tăiţei, sarmale, friptură. Prin zona Huşi, felul întâi era borşul de pasăre cu tocmăgei sau tăiţei, apoi tot felul de „ostropăţuri, răcituri, găluşte, palchii, pilaf grecesc, făcut uneori doar cu orez. «Cinstiţi meseni/ Care staţi la masă sfinţită/ De la rai venită», «Aici este carne de vită/ Cu sos bun şi cu hirean/ Tot cu astea trăise/ Şi patriarhul Avraam», «După carne e bun vinul/ Pentru aceea, dar, beţi/ La pahar uscaţi-i fundul/ Şi din taler tot mâncaţi»“. La această masă mare luau parte nu numai bărbaţii, ci şi nevestele, însă rar erau văzuţi feciorii“, a remarcat Marcel Lutic.

În Transilvania, nu mult după ce mesenii s-au aşezat, încep să închine către mireasă darurile, „cinstele“, tot felul de obiecte pe care aceştia le-au adus pentru miri, cele mai multe dintre acestea fiind alimente, colaci, plăcinte, carne, găini fripte. Un mesean mai bun de gură ia două talgere, pe unul dintre ele pune două pahare cu băutură îndulcită cu miere, numite, în Bucovina, „pahare dulci“, iar în Transilvania, „pahare de dar“, şi începe să strângă de la nuntaşi banii meniţi întemeierii noii case, aceştia fiind puşi pe talgerul cel liber.

Adunatul darurilor

Primii care trebuie să ofere darurile sunt nunii, socrii mici, socrii mari, apoi toţi oaspeţii. Banii strânşi sunt duşi apoi la nunul cel mare. „Unii dintre oaspeţi vin şi cu alte daruri, precum vaci, viţei, dar şi cereale, «fiecare după cum poate şi îl trage inima». Prin zona Huşi, nunul pune mai întâi pe talger pâine şi sare, peste care pune apoi şi darul cu bani. În alte locuri, însuşi nunul cel mare era cel care strângea banii pentru miri“, a spus Marcel Lutic, amintind de o baladă din sudul ţării: „Trecea vremea, cât trecea/ Până nunul se scula/ Vas curat că alegea/ Pâine, sare-n vas punea/ Dar într-însul arunca/ Şi pe masă că-l punea/ Tot nuntaşul ca să dea/ Cât îl lăsa inima/ Toată lumea dăruia/ Unii, boi/ Alţii, oi/ Unii, bani/ Alţii, juncani/ Unii, vii/ Alţii, moşii“.

Prin Transilvania, exista obiceiul ca bucătăreasa să vină cu o mână legată, ca şi cum s-ar fi ars făcând mâncare, şi să ceară ajutor bănesc spre lecuire.

După ce s-au adunat banii de la toţi oaspeţii, nunul îi număra şi spunea cu glas tare câţi s-au adunat, apoi îi pune pe toţi într-o năframă, în care mai punea puţină pâine şi sare, după care era oferită tinerilor. Adesea, în timp ce nunul număra banii, bucătăresele aduceau friptură şi plăcinte, nunului punându-i-se în faţă o găină friptă.

„Masa mare“ dura în jur de trei-patru ore, după care începea jocul, acesta ţinând până a doua zi dimineaţă sau chiar până la prânz. După ce nuna mare pregătea patul conjugal, îi lua pe mire şi pe mireasă, cu care înconjura de trei ori masa, chiuind: „De trei ori pe după masă/ Să iasă răul din casă/ Să rămâie binele“.

▲ La un an, se făcea „mărul“ sau „pomul de cununie“

La un an de la cununie, se făcea „mărul“ sau „pomul de cununie“, pentru ca cei doi să aibă pe cealaltă lume un pom pe care să se odihnească. „Acest pom era un fel de pomenire, alimentele fiind în special turtele, poamele date la 12 oameni săraci. Poamele erau puse într-un pom stufos, aşezat pe pământ chiar în faţa mesei unde se făcea această petrecere. Spre sfârşitul petrecerii «parastas», la care participa şi preotul, nunul începea să scuture pomul, împărţind din ceea ce cădea celor prezenţi. Mărul sau pomul de cununie se oferea lui Dumnezeu ca mulţumire pentru faptul că i-a ajutat pe cei doi să se căsătorească şi să aibă pe această lume cele trebuincioase“, a precizat Marcel Lutic.

Prin Bucovina, era obiceiul ca tinerii însurăţei să aducă nunilor, la un an de la cununie, două perechi de colaci, drept mulţumire, acest obicei fiind numit „colăciune“.

▲ Uncropul care încheie nunta

A doua zi după nuntă, se făcea „uncropul“, la care participau toţi oaspeţii care au luat parte şi la masa mare. La uncrop participau şi bucătăresele, având loc, şi de data aceasta, un ospăţ în toată regula. La uncrop se facea şi dezgătitul miresei, care era îmbrobodită, semn clar că ea a trecut într-o altă stare, cea a nevestelor, după cum a menţionat etnograful Marcel Lutic: „Pe timpul cât durează îmbroboditul, mireasa ţine în braţe o pereche de colaci, care au stat la masa mare, precum şi sare. În acest timp, se fierbe vin sau rachiu cu miere, acesta fiind dat oaspeţilor de băut cât încă era fierbinte. Alteori, la uncrop se dădea un borş fierbinte tutror invitaţilor. Cu uncropul se considera, în linii mari, că nunta este încheiată“.

La o săptămână de la cununie, părinţii miresei făceau o petrecere, la care erau invitaţi mirii, părinţii mirelui, nunii mari şi neamurile mai apropiate. Fiind aceasta prima vizită la casa miresei după nuntă, această petrecere se numea „întorcătură“ şi era mai reţinută, fără lăutari.