Pentru a putea picta îţi trebuie mult talent şi dăruire. Fiecare bucăţică din tablourile create este un efort susţinut al minţii şi al inimii tale. Mâinile sunt doar cele care zugrăvesc intenţia duhului tău, purtând viziunea interioară pe hârtie. Aşa se întâmplă pentru cei mai mulţi pictori. Ce poţi face însă atunci când trupul ţi se zbate într-o durere necruţătoare, asemenea unei păsări care se luptă să zboare şi nu mai poate? Ce faci atunci când mâinile se zgârcesc ascuţit asemenea unor vreascuri uscate, refuzând să mai ţină penelul între degete? Pictezi în continuare, oricât de mult te doare. Aşa a făcut Ştefan Luchian (1868-1916).
În mahalaua Popa Soare, la începutul secolului al XX-lea, nu ai fi crezut că eşti lângă capitala ţării. Străzi înguste, murdare, în care întâlneai nespus de mulţi copii veseli şi zglobii, asemenea razelor de soare într-un câmp lipsit de viaţă. Unul dintre ei era micul Ştefan. Avea cinci ani când părinţii săi au decis să părăsească localitatea Ştefăneşti din judeţul Botoşani şi să vină în Capitală. Se născuse într-o zi palidă de început de primăvară, pe 1 februarie 1868, pe plaiuri moldave. Era prea mic pentru a-i părea rău după locurile natale şi s-a adaptat repede aici, unde avea să-şi înceapă şi cariera de pictor, foarte devreme. În clasa I primară a primit un cadou frumos de la mătuşa sa: acuarele şi o pensulă. Observând că mama sa a uitat deschisă o încăpere a casei şi stă de vorbă cu oaspeţii, a început să creeze. A vrut să picteze unul dintre pereţi, fiind oprit în mijlocul desăvârşirii operei. În mod cert, prima sa pictură nu i-a adus prea multe aplauze.
Pictor de carieră
La doar 9 ani, Ştefan Luchian şi-a pierdut tatăl. Acesta fusese un om deosebit, militar de carieră, avansând până la gradul de maior. Mama sa a început să se gândească la viitorul copiilor ei şi a ajuns la concluzia că este cel mai bine pentru toţi ca Ştefan să fie înscris la Şcoala de infanterie. Până atunci, Ştefan a absolvit Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Se ştie că nu era un elev excepţional la multe materii, dar dovedea un veritabil talent la pictat. Mama sa, Elena, se temea să nu ajungă precum bunicul său dinspre tată. Acesta încercase să devină şi el un pictor faimos, dar nu reuşise să ajungă decât un artist mereu pe drumuri, hoinar. Picta o biserică aici, un tablou mediocru dincolo, dar niciodată nu stătea prea bine cu banii. De aceea, Elena s-a gândit că este benefic pentru Ştefan să fie militar, asemenea tatălui său. Prin intermediul unor cunoştinţe i s-a promis că Ştefan va fi admis dacă face măcar dovada unui băiat cuminte. Ştefan s-a prezentat la examen, unde nu a scos o vorbă la întrebările comisiei, străduindu-se să îl pice cu orice preţ. Şi-a atins obiectivul şi s-a înscris în acelaşi an la Şcoala de Arte Frumoase. Totodată, a încercat să studieze şi secţiunea de flaut a Conservatorului.
Şcolile de geniu
Ştefan Luchian nu s-a mulţumit să îi fie recunoscut talentul în ţară, deoarece ştia soarta pictorilor români. Aceştia se zbăteau deseori în mizerie, primind preţuri mult prea mici pentru operele lucrate. Avea nevoie de o recunoaştere internaţională, de o iluminare prin operele cele mai faimoase ale vremii. Reuşind să obţină o medalie de bronz la concursul final al facultăţii din Bucureşti, se va înscrie pentru un an la Academia de Arte din München. Aici îl va audia pe faimosul profesor Johann Caspar Herterich şi va începe să realizeze copii după diverse lucrări de Rembrandt şi Corregio. Reîntors în ţară, participă la o expoziţie cu cinci tablouri, apoi pleacă din nou, de data asta la Paris. Aici vine în contact cu lucrările semnate de Delacroix şi Coubert. Impresionismul îl fascinează, dar o veste necruţătoare îi clatină orizontul: moartea mamei sale. Revenit în ţară pentru înmormântare în 1892, pleacă din nou la Paris în toamna aceluiaşi an. Va urma cursurile Academiei Julian şi se va reîntoarce definitiv în ţară.
O scurtă perioadă de glorie
Începând cu anul 1893, îl regăsim pe Luchian în Capitală, participând la diverse concursuri şi câştigând premii după premii. Este numit în cadrul juriului Expoziţiei Anuale a Artiştilor, pictează atât biserici, cât şi comenzi de la Direcţia Monopolurilor, reuşeşte să cumpere o clădire de pe bulevardul Kiseleff şi se stabileşte acolo. După eşecul intrării ca profesor la Academia de Arte din Iaşi, se retrage într-un adevărat protest artistic. Deschide o „Expoziţie a Artiştilor Independenţi“ în directă dispută cu organizatorii expoziţiilor oficiale. În 1897, datorită renumelui său şi a muncii extraordinare depuse, este numit în cadrul conducerii societăţii „Ileana“, care începe să finanţeze diverse expoziţii. La una dintre acestea este prezent cu nu mai puţin de 21 de tablouri. În 1898 o cunoaşte pe Cecilia Vasilescu, o tânără pe care încearcă să o mediteze la pictură. Cei doi se îndrăgostesc, îşi fac planuri de căsătorie, dar viitorul lui Luchian nu a fost deloc benefic continuării relaţiei.
Agonia anemonelor
După doar un an de relaţie, lucrurile încep să fie din ce în ce mai dificile pentru cei doi. Apar primele semne ale bolii lui Luchian - scleroză multiplă, care îl va măcina în decursul a cincisprezece ani. În 1900 participă la o expoziţie la Paris, dar peste doar un an este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti. Boala l-a adus în pragul disperării, dar nu şi-a pierdut speranţa. A continuat să picteze, deşi infirmitatea cauzată de boală se întindea tot mai mult. Durerile erau atroce şi a trebuit să petreacă tot mai mult timp în sanatorii şi spitale. Faima sa a început să se stingă, în 1905 reuşind să vândă un singur tablou la expoziţie, cumpărat de confratele Grigorescu. În câţiva ani, succesul a reînceput să îi surâdă, în 1910 deschizând o expoziţie la Ateneu, cu peste 80 de lucrări. La ce folos? Mâinile paralizate nu mai puteau fi vindecate. Era asemenea unui vultur care nu mai putea să zboare, deşi viziunea interioară şi creaţia se zbăteau în el ca într-un vulcan. Mâinile nu îl mai ascultau. Luchian nu a renunţat şi a continuat să se chinuie în faţa şevaletului. A realizat cel mai bun autoportret psihologic în 1907, intitulat „Un zugrav“. Atunci când nu mai putea să ţină penelul, chema pe cineva să i-l lege de mână. Nicolae Tonitza spunea: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător... Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuri voite şi - într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase - am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile“. Pe 28 iunie 1916 chinurile i-au încetat, iar trupul se odihneşte până astăzi în Cimitirul Bellu din Capitală. Un trup de erou şi martir.
Jertfele nu pot fi uitate
Luchian este pictorul român cu o rezonanţă deosebită pe plan internaţional. Este drept că puţini pictori ar fi putut să mai lucreze dacă ar fi fost afectaţi de boala sa necruţătoare. Tablourile din această perioadă sunt excepţionale, pictate cu multă suferinţă şi chin. De aceea, în încheiere, dăm cuvântul unui francez, Henri Focillon, care a simţit toată jertfa lui Luchian. La noi prea puţini au conştientizat-o. „Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri. Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate, un sentiment nervos al formei sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi talentul său, într-o limbă totodată sonoră şi suavă. Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc“. Trebuie să recunoaştem că nimic nu se poate dobândi fără râvnă şi voinţă, deşi uneori acestea tind spre niveluri supraumane. Omul este menit să se depăşească pe sine însuşi, în dragoste, în pace, în creaţie, în dăruire. Ştefan Luchian a făcut acest lucru şi merită respectul nostru. Un pictor care a pictat cu propria viaţă este întotdeauna un martir.
