Astăzi, în templu, Fecioara se sălășluiește

Când vorbim despre marile sărbători creştine, mai ales cele care amintesc evenimente din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu, spunem că ele au un temei biblic sau scripturistic. Adică, informaţiile de bază despre respectivul eveniment ne vin din paginile Bibliei. Sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului nu este biblică în sensul strict al cuvântului, dar face parte din istoria biblică păstrată în Sfânta Tradiţie, adică ea vine la noi pe alte surse decât Sfintele Scripturi.

De aici revine şi specificul ei aparte: o sărbătoare biblică, dar care nu este efectiv amintită direct în Sfânta Scriptură. Se pare că cele mai vechi informaţii despre această sărbătoare se regăsesc în unele cărţi apocrife, adică scrieri sau culegeri de scrieri care nu au fost incluse de Biserica creştină în canonul scripturistic, dar care au circulat în anumite zone şi au confirmat unele tradiţii care se regăseau în rândul primilor creştini.

Cartea cu cea mai bogată referire la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului este scrierea numită „Cartea lui Iacob”, numită și Evanghelia copilăriei lui Iisus Hristos, atribuită lui Iacob, „ruda Domnului”, dar scrisă undeva la mijlocul secolului al II-lea, din mai multe surse, între care se află şi Evangheliile canonice ale lui Matei şi Luca. „Cartea lui Iacob” a fost cunoscută de Sfântul Iustin Martirul (+c. 165), de Sfântul Clement al Alexandriei (+215), şi în mod sigur de Origen (+254). În secolul al XVI-lea a primit numele de Protoevanghelie. De asemenea, amintim și de „Evanghelia Naşterii Fecioarei Maria”, care este menționată și de Fericitul Ieronim. Imnografia ortodoxă de la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului se inspiră foarte mult din aceste surse, ca şi din alte imne închinate Născătoarei de Dumnezeu, precum şi din predici sau omilii.

Aducerea Fecioarei la templu, profețită de regele David

În Evanghelia Fecioarei Maria avem chiar exprimată baza istorică a sărbătorii: „Şi când trei ani au trecut, şi timpul înţărcării s-a împlinit, ei au adus-o pe Fecioară la templul Domnului...”, iar în cântările sărbătorii ni se spune: „David mai înainte a glăsuit de tine curată, mai înainte văzând sfinţirea intrării tale în Biserică, întru care marginile pământului astăzi prăznuind, te binecuvântează pre tine, prea lăudată. Căci prin tine ceea ce mai înainte de naştere Fecioară, şi după naştere ai rămas nestricată, Maica Cuvântului vieţii, astăzi în Biserică Zaharia se veseleşte, primindu-te Stăpână. Şi sfintele sfinţilor se bucură lăudându-te pe tine hrănitoarea vieţii noastre...” (cântarea a 4-a de la Vecernia mică). Tema principală a acestei cântări se regăseşte concentrată sau dezvoltată în toate imnele sărbătorii. Praznicul abundă de imagini biblice, unele exprimate în Psalmul 44, 12-14: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, falei Tale se vor ruga mai-marii poporului”. O altă ima­gine regăsită în Protoevanghelia lui Iacob, transmisă şi de tradiţia Bisericii, este prezenţa fecioarelor care au însoţit-o pe copilă la templu cu făclii: „Şi când copila era de trei ani, Ioachim a zis: «Să chemăm fiicele evreilor, care sunt neîntinate, şi fiecare să ia o făclie, şi atunci să fie luminare»...”

Imnografia se inspiră din mai multe surse

Această prezentare se regăseşte aproape identică în imnografia sărbătorii: „Fecioare bucurându-se şi făclii purtând merg astăzi înaintea făcliei celei înţelegătoare şi o aduc pe ea în Sfânta Sfintelor cu sfinţenie...” (a 5-a cântare de la Vecernia mare).
Prezenţa fiicelor evreilor care au însoţit-o pe copila fecioară este o împlinire a prorociei regelui David: „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie. Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie, aduce-se-vor în palatul Împăratului” (Psalmul 44, 16-19). Se pare că imnograful creştin s-a inspirat foare mult din David, pentru că la prima cântare de la Litie ne spune: „Să se bucure David lovind în alăută. Că zice: Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce. Înlăuntru în cortul lui Dumnezeu, înăuntrul altarului Lui...”.
Toată mărirea acestei sărbători este concentrată în cântarea a 5-a de la rânduiala Litiei, creaţie a lui Leon Maestrul, care foloseşte o bogăţie de imagini luate din mai multe surse, Vechiul ­Testament, tradiţii transmise prin viu grai sau învăţături ale părinţilor Bisericii: „Şi Zaharia bătrânul, tatăl Mergătorului ­înainte, se bucură şi strigă cu veselie: Apropiatu-s-a nădejdea celor necăjiţi, în Biserica cea sfântă, ca o sfântă, să se sfinţească spre sălăşluirea împăratului tuturor. Să se veselească Ioachim strămoşul şi Ana să se bucure, că au adus lui Dumnezeu, ca pe o junice de trei ani, pre stăpâna fără prihană. Maicelor împreună bucuraţi-vă, fecioare săltaţi şi cele împreună dănţuiţi. Că ne-a deschis nouă Împărăţia cerurilor, cea mai înainte rânduită împărăteasă a toate”.

Maica Domnului, precursoare a isihaștilor

Acest eveniment mare al mântuirii noastre a fost interpretat de Biserică drept un început al împlinirii făgăduințelor lui Dumnezeu cu poporul ales. Dar pentru unii teologi isihaști, aducerea Fecioarei la templu și petrecerea ei în viață ascetică în Sfânta Sfintelor reprezintă și un ideal de viață isihastă. De aceea, Maica Domnului a fost considerată precursoarea sfinților isihaști nevoitori care practicau rugăciunea inimii și liniștirea minții de patimi. Toate etapele prefacerii duhovnicești și ale creșterii spirituale a isihastului au fost văzute de Sfântul Grigorie Palama ca într-o oglindă în chipul Născătoarei de Dumnezeu. El spune: „De îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea Sfântului Altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desă­vârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine, fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor” (Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în biserică a Maicii Domnului).
O altă învățătură care ne parvine este că prin acest gest, de a sălășlui în Sfânta Sfintelor, Maica Domnului împlinește vocația preoțească a poporului ales, de aceea în unele tradiții Născătoarea de Dumnezeu este considerată ca descendentă a neamului preoțesc, a seminției lui Aaron, din rândul căreia se alegeau slujitorii la templu. În acest sens, tot Sfântul Grigorie Palama ne zice: „Căci a primit locul afierosit numai lui Dumnezeu, spre petrecere Lui, şi de unde Domnul împărtăşea dumnezeieştile voiri prin Moise şi Aaron pentru cei care se apropiau de la mare distanţă împreună cu ei şi după ei, după vrednicie, şi unde credeau că locuieşte neîncetat şi în răstimpul dintre acele mijlociri. Tocmai acest locaş care era numai spre propria Lui petrecere l-a primit, în chip de neînţeles, Copila lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, arătând astfel celor care au minte şi mai dinainte propovăduind că ea însăşi avea să fie cu totul adevăratul altar şi locaş de petrecere a lui Dumnezeu şi jertfelnic al Aceluia, fără de asemănare mai bun şi locaş de taină al celei mai de sus înălţimi a tainelor Duhului Sfânt” (Omilia 53). Din aceste scurte prezentări vedem că această sărbătoare are mai multe straturi interpretative care se întâlnesc în persoana Născătoarei de Dumnezeu, considerată deopotrivă împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, desăvârșirea vocației preoțești a poporului ales, model suprem de unire mistică a omului cu Dumnezeu.