Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Avatarurile Ortodoxiei ruse în perioada 1917-1948

Avatarurile Ortodoxiei ruse în perioada 1917-1948

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 12 Dec, 2009

După revoluţia din februarie 1917, părea că o nouă epocă se deschide în viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Eliberată de sub tutela ţarului, aceasta putea să-şi aleagă pentru prima dată după mai bine de 300 de ani un patriarh, în persoana lui Tihon Belavin, şi să purceadă la un amplu program de reforme, menit să apropie Biserica de popor. Lovitura de stat bolşevică din octombrie/noiembrie 1917 şi cucerirea treptată a puterii de către fidelii lui Lenin vor fi cele mai cumplite ameninţări posibile pentru Biserică.

În faţa acestei noi provocări, unii ierarhi au preconizat o solidarizare cu armatele albe. Patriarhul Tihon a excomunicat pe 19 ianuarie 1919 pe „inamicii deschişi sau deghizaţi ai lui Hristos“, chemând pe credincioşi să apere Biserica cu armele spiritului. El nu a condamnat însă guvernul, păstrând în plan politic o poziţie de neutralitate. Prin vocea patriarhului, Biserica înţelegea să se delimiteze de fostul regim, dar îşi afirma cu tărie dreptul de a propovădui poporului Evanghelia. Cu toate acestea, guvernul bolşevic a tolerat pe mai departe cruzimile propriilor bande înarmate ale căror acţiuni antibisericeşti s-au amplificat după publicarea pe 20 ianuarie 1918 a decretului privind separarea Bisericii de Stat şi a separării Şcolii de Biserică. La puţin timp, pe 25 ianuarie, era consemnată prima victimă din rândurile clerului înalt, anume mitropolitul de Kiev, Vladimir.

Patriarhul Tihon - vocea echilibrului

Sinodul de la Moscova a căutat să găsească o soluţie acestei situaţii. În martie 1918, Tihon afirma: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi» (Romani, 13, 4)“. În vederea rezolvării stării extrem de tensionate, o delegaţie a Sinodului a avut întâlniri cu guvernul în încercarea de a da o definiţie conjugată a relaţiilor viitoare dintre Biserică şi Stat. Deşi „atmosfera întâlnirilor a fost corectă“, autorităţile au lăsat pe mai departe mână liberă CEKA şi altor grupări să comită noi abuzuri, în iunie fiind ucis, printre alţii, arhiepiscopul Andronic de Perm, datorită atitudinii sale curajoase de apărare a credinţei şi a patrimoniului bisericilor. Cu toate acestea, ierarhia bisericească s-a păstrat într-o atitudine de strictă neutralitate în plan politic, menţinând o poziţie intransigentă din punct de vedere moral, condamnând crimele împotriva umanităţii, indiferent cine le făcea, fapt care a ridicat considerabil prestigiul Bisericii în rândurile credincioşilor.

Foamete şi odoare bisericeşti

Marea foamete din 1921-1922 a constituit un nou moment de acţiune împotriva Bisericilor. Patriarhul Tihon a adresat (august 1921) un apel credincioşilor propriei Biserici (şi, de asemenea, Bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometaţi. Pentru a priva Biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acţiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscă toate odoarele bisericilor. Pentru a evita dispariţia unui imens patrimoniu cultural, patriarhul Tihon face un apel ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioşi. Guvernul s-a folosit de acest lucru ca pretext pentru a declanşa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacţionarism şi de refuzul de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. După cum spunea părintele Jean Meyendorff, „în societatea rusă Biserica nu-şi mai avea locul. Pentru creştini nu era vorba doar de a şti dacă reformele sociale ale Sovieticilor - colectivizarea pământului, naţionalizarea industriei - erau drepte sau nedrepte, ci de a apăra însăşi existenţa religiei în Rusia“.

Chestiunea odoarelor bisericeşti a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază. La Moscova au fost arestate 44 de persoane, preoţi şi laici, dintre care 11 au fost condamnaţi la moarte, iar mitropolitul de Petrograd, Veniamin, a fost condamnat şi împuşcat cu mai mulţi colaboratori ai săi. În aceeaşi perioadă se declanşează fenomenul „Bisericii vii“ care va fi folosit de autorităţi în vederea divizării Bisericii Ortodoxe. Această „Biserică vie“ a apărut la iniţiativa unor clerici de mir care se pronunţau pentru „democratizarea“ Bisericii, prin contestarea, adesea violentă, a autorităţii episcopale. Prin admiterea recăsătoriei preoţilor şi prin permisiunea acordată episcopilor de a se căsători, mişcarea s-a dezvoltat destul de repede în rândul clericilor, aceasta şi datorită sprijinului venit din partea comisarului poporului pentru culte, Tucikov, şi a GPU, noua denumire a CEKA.

Însuşi patriarhul Tihon este arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, patriarhul îşi recunoaşte greşelile trecutului şi se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. Se pare că a făcut acest gest pentru a evita divizarea Bisericii, guvernul slăbind după aceea sprijinul său la adresa „Bisericii vii“. După moartea patriarhului Tihon, ziarul „Izvestia“ publica un „testament“, conform căruia acesta recunoştea noul regim, exprimându-şi în acelaşi timp speranţa că se va permite Bisericii să educe copiii în spirit religios, şcolile teologice vor funcţiona normal, iar publicaţiile religioase vor apărea în mod regulat. Problema autenticităţii „testamentului“ va suscita discuţii extrem de aprinse şi va crea premisele ca o mare parte din emigraţia rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmaşilor lui Tihon, acuzaţi că s-au înfeudat puterii comuniste.

Un locţiitor al locţiitorilor de patriarh

Prevăzător, Tihon numise nu mai puţin de trei urmaşi la scaunul patriarhal, într-o anumită ordine, în speranţa că măcar unul va rămâne liber. Primii doi, Chiril şi Agatanghel, erau deja arestaţi şi condamnaţi. Al treilea, Petru de Krutiţa, a fost şi el arestat pe 12 decembrie 1925. Astfel că Serghie, mitropolitul de Nijni - Novgorod, a devenit adjunct de locţiitor de patriarh peste o Biserică decimată. El este autorul „adaptării“ vieţii bisericeşti la regulile statului sovietic, încercare prin care căuta să salveze ceea ce mai era de salvat din Biserică.

Pe 29 iulie 1927, Serghie declara: „vrem să fim ortodocşi, recunoscând în URSS patria noastră civilă, vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi succesele noastre, iar eşecurile ei să fie eşecurile noastre“. În contrapartidă, el solicita înfiinţarea unui sinod la Moscova, astfel ca Biserica Ortodoxă Rusă să-şi refacă structurile de conducere, grav compromise. Tentativele sale au fost însă ignorate până în 1941, când se declanşează „marele război pentru apărarea patriei“, Biserica trebuind mai întâi să treacă prin „Marea teroare“ din 1935-1937. În iulie 1937, din dispoziţia lui Stalin, a fost pus în aplicare ordinul operativ privind împuşcarea în decurs de patru luni a tuturor mărturisitorilor aflaţi în lagăre şi închisori. Acum este ucis şi bătrânul locţiitor de patriarh Petru de Krutiţa, după ce fusese deţinut 12 ani fără să fi fost judecat.

Biserica şi războiul pentru apărarea patriei

În 1939 mai erau în libertate numai patru mitropoliţi şi câţiva episcopi care activau ca preoţi de parohie. Declanşarea atacului german asupra URSS a schimbat această situaţie, Stalin ştiind să se folosească cu abilitate de formidabila influenţă pe care Biserica încă o deţinea în rândurile poporului, lucru dovedit chiar din data de 22 iunie 1941, când mitropolitul Serghie adresează un mesaj patriotic poporului rus. Slujbele religioase şi pastoralele ierarhilor au avut un rol important în mobilizarea poporului în lupta împotriva nazismului, oamenii răspunzând necondiţionat la chemările Bisericii. În 1950 era publicată traducerea românească a volumului „Biserica Ortodoxă Rusă şi Războiul pentru apărarea patriei“, care cuprinde un număr de pastorale date de ierarhii ortodocşi ruşi în anii războiului. Două dintre acestea erau adresate chiar soldaţilor români, îndemnându-i să nu mai lupte împotriva popoarelor slave ortodoxe din est, ca fiind fraţi întru credinţă, restul fiind îndemnuri pentru poporul rus (nu se utilizează noţiunea de „sovietic“) de a reedita marile lupte împotriva Cavalerilor Teutoni sau tătarilor. Astfel, naziştii erau calificaţi drept „netrebnicii urmaşi ai duşmanilor creştinismului ortodox“, care „vor să încerce din nou să îngenunche poporul nostru în faţa nedreptăţii şi prin teroare să-l silească a-şi jertfi buna lui stare şi integritatea statului, precum şi legile sfinte ale dragostei de ţară“ (referire directă la Cavalerii teutoni), consemnându-se cu durere că „în marele Novgorod, la Catedrala „Sf. Sofia“, unde aproape 1000 de ani a răsunat slujba dumnezeiască ortodoxă, a slujit zilele acestea un pastor luteran“.

În Predoslovia la ediţia română, patriarhul rus Alexei a încercat să lămurească, la modul oficial, raţiunea acestui gest: „Biserica Ortodoxă Rusă a binecuvântat ridicarea întregului popor rus pentru a-şi apăra Ţara cotropită. Astfel unii s-au înarmat cu bărbăţie şi au luptat pentru dreptate; alţii şi-au trimis pe câmpul de luptă pe singurii lor sprijinitori - soţi şi copii; unii s-au jertfit, iar alţii au trudit din greu în locul lor acasă; unii şi-au dăruit cu dragoste din prisosul bunurilor şi avutului lor, iar alţii s-au asemănat în totul văduvei din Evanghelie, care şi-a dat şi doi bani. Odinioară, Prea Cuviosul Serghie din Radonejsk, vestit nevoitor întru Hristos, a binecuvântat pe cei doi posluşnici ai săi - Peresvet şi Osleab, trimiţându-i la luptă împotriva tătarilor năvălitori. Iar în zilele noastre, Mitropolitul Serghie, în numele Bisericii Ruse, a întocmit şi trimis pe câmpul de bătălie o coloană de tancuri bine pregătită şi botezată cu numele străvechiului erou rus-cneazul Dimitrie Donskoi, binecuvântând spre marea biruinţă pe eroicii ei tanchişti… Adevărul stă în aceea că Biserica Ortodoxă Rusă nici o clipă nu şi-a întrerupt viaţa şi niciodată nu s-a înstreinat de popor. Ea a ţinut vie nădejdea în biruinţă a fiilor ei duhovniceşti, i-a mângâiat şi îmbărbătat în necazuri şi tot ea a păstrat nestinsă flacăra credinţei în răsplata pe care Dumnezeu o dă celor ce-şi dăruiesc viaţa pentru binele poporului“.

În schimb, Stalin eliberează pe ierarhii supravieţuitori şi chiar organizează o întâlnire istorică pe 4 septembrie 1943, când primeşte în audienţă pe mitropolitul Serghie, pe Alexie de Leningrad (viitorul patriarh) şi pe Nicolae de Kiev. Sunt permise alegerile de patriarh, se lichidează diferitele schisme din rândul Bisericii, odinioară încurajate de putere, sunt deschise şcoli de teologie şi publicate periodice religioase. Comisarii cu probleme de religie din cadrul NKVD sunt înlocuiţi cu un consiliu special, Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. Politica de cooperare a Bisericii cu statul comunist a fost denumită „sergianism“ după numele patriarhului, devenind un model care s-a dorit a fi un ghid pentru guvernele ţărilor aflate sub ocupaţie sovietică după 1945. Statul accepta existenţa Bisericii, cerându-i în schimb loialitate şi sprijin în politica sa. Acest lucru a fost proclamat de propaganda sovietică drept cea mai mare libertate, de fapt adevărata libertate, de care s-ar putea bucura vreun cult.

Acţiunile patriarhului Serghie au fost la vremea lor întoarse pe toate părţile de apărătorii şi criticii săi. Aspectul cert pozitiv este faptul că a reuşit să renască o Biserică aflată în pragul dispariţiei, să reunifice diversele schisme create de autorităţi şi să readucă viaţa cultică în limite cât de cât acceptabile. Preţul, considerat de unii uriaş, a fost acceptul ierarhiei Bisericii Ruse de a intra în jocul politicii mondiale a URSS de după 1945.

Biserica în jocul politicii mondiale a lui Stalin

Terminarea războiului nu însemna pentru Biserica Ortodoxă Rusă în mod automat şi pierderea utilităţii în ochii guvernului. G. G. Carpov, şef al Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, spunea: „presupunerea că raporturile acestea de reciprocă înţelegere nu numai că se vor menţine, ci se vor şi dezvolta, se poate întemeia pe multe consideraţiuni, dintre care amintesc aici următoarele:

1. Statul Sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă au acum înapoia lor o luptă comună, care le va fi izvor de reciprocă înţelegere.

2. Statul Sovietic a ieşit din epoca graniţelor închise. El va întreţine de aici înainte raporturi vii cu celelalte popoare, el vrea să joace un rol în politica mondială. Spre aceasta trebuie şi e firesc să folosească toate punţile, care pot fi de folos în apropierea de sufletul altor popoare. Ortodoxia este una din acestea“.

De fapt, Stalin redescoperise forţa vechiului „ortodoxism“ al Imperiului ţarilor şi a urmărit într-o primă instanţă să creeze o „Internaţională ortodoxă“, prin care să controleze popoarele ortodoxe intrate în sfera de influenţă sovietică, dar şi Bisericile ortodoxe care mai rămăseseră în afară. Lumea ortodoxă controlată de Moscova urma să devină mai apoi contraponderea catolicismului „imperialist“, în jurul patriarhatului rus trebuind să se adune lumea „iubitoare de pace“ de pretutindeni, care să denunţe „maşinaţiile odioase“ ale imperialiştilor anglo-americani. Noua misiune îi revenea patriarhului Alexei I, ales în această funcţie de sinodul general din 2-4 februarie 1945 în prezenţa unui număr surprinzător de mare de delegaţii bisericeşti din alte ţări, fapt de neconceput cu câţiva ani înainte, dar care acum dovedea noua deschidere a Bisericii Ruse.

Controlul asupra Ortodoxiei din ţările din est a cuprins mai multe aspecte. În primul rând, toţi credincioşii ortodocşi din teritoriile anexate de URSS după al Doilea Război Mondial au fost „reintegraţi“ Bisericii Ortodoxe Ruse. Apoi, patriarhul moscovit se va amesteca în câteva chestiuni de jurisdicţie şi autocefalie prin care a ţinut să-şi sublinieze importanţa sa în cadrul lumii ortodoxe. Astfel, în 1945 se va interveni pentru înlăturarea „schismei bulgare“, care data din 1872, şi pentru recunoaşterea de către Patriarhia de Constantinopol a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Bulgare.

În 1924 ortodocşii din Polonia s-au organizat sub forma unei Biserici autocefale recunoscută de Patriarhia Ecumenică, fapt care nu a fost acceptat de Biserica Rusă. În 1948, episcopii polonezi au trebuit să facă penitenţă în faţa patriarhului Alexei, primind apoi un nou act de autocefalie.

În Cehoslovacia existau, în perioada interbelică, patru grupări ortodoxe cu origini istorice şi etnice diferite. Acestea vor fi unificate în 1947 sub egida Moscovei, care va acorda în 1951 un act de autocefalie.

Culmea colaborării „frăţeşti“ dintre Bisericile ortodoxe a fost atinsă în cadrul Conferinţei Panortodoxe de la Moscova (7-18 iulie 1948). Convocată sub pretextul aniversării a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse, conferinţa urma să dezbată patru mari probleme: 1. Vaticanul şi Biserica Ortodoxă; 2. Validitatea hirotoniilor anglicane; 3. Calendarul Bisericesc; 4. Ortodoxia şi Mişcarea ecumenică. Pe 17 iulie a fost adresat un apel creştinilor din toată lumea, în care se spunea: „Noi suntem profund întristaţi că în locul unui glas care vesteşte pace şi iubire creştină - din cetatea catolicismului, din Vatican şi din cuibul protestantismului din America, auzim că se dau binecuvântări pentru un nou război şi se cântă imnuri de laudă bombei atomice şi altor invenţiuni, menite să distrugă viaţa omenească. O, ce bucurie şi ce lucru salvator ar fi pentru toată lumea, dacă Roma papală, în loc să tune şi să fulgere împotriva acelora care nu sunt şi nu aparţin ei, ar vărsa lacrimile de pocăinţă ale fiului pierdut, s-ar întoarce la casa părintească şi ar cunoaşte că duhul credinţei creştine şi al adevăratei Biserici a lui Hristos respinge pe cel ce caută supremaţie şi putere“.

Cum ar fi fost mai bine?

Asemenea gesturi de antrenare a Bisericii Ortodoxe Ruse în acţiuni „ecumenice“, „panortodoxe“ sau de politică externă a URSS au continuat şi în anii următori, semn al unei lumi nebune, în care totul era politizat. De fapt, şi celălalt lagăr, Occidentul, s-a folosit din plin de componenta religioasă pentru a câştiga avantaje în faţa rivalului. Abia sfârşitul Războiului Rece a permis ca religia să nu mai fie atât de utilizată ca instrument politic, iar cultele să-şi poată trasa propriul drum. În cazul concret al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu toate eforturile de a junge la un modus vivendi cu statul sovietic, acesta a continuat să persecute Biserica, încercând nimicirea ei. În anii â50, care marchează renaşterea luptei împotriva religiei în U.R.S.S., la adresa sprijinului acordat de Biserică în lupta antinazistă erau făcute aprecieri de genul: „Nu este însă cazul să se supraaprecieze importanţa activităţii patriotice depuse de Biserica Ortodoxă Rusă în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Cu toată însemnătatea ei pozitivă, nu ea a adus contribuţia hotărâtoare (după cum încearcă să prezinte lucrurile unii clerici în predicile lor) la zdrobirea cotropitorilor germano-fascişti. Poporul sovietic a repurtat victoria nu fiindcă în timpul războiului în biserici se făceau rugăciuni ca Dumnezeu «să dăruiască armatelor ruseşti biruinţa», ci fiindcă poporul a dat dovadă de eroism în masă, fiindcă a fost condus de către partidul comunist şi statul sovietic“. Astfel, mulţi dintre ierarhii care au sprijinit loial statul pentru a câştiga războiul au sfârşit în beciurile patriei „recunoscătoare“.