Balamuci, străveche vatră sihăstrească a Codrilor Vlăsiei

În partea de nord-est a judeţului Ilfov, într-un petic de pădure, aparţinând cândva străvechilor codri ai Vlăsiei, se găseşte Mănăstirea Balamuci sau Mănăstirea Sitaru, după satul cu acelaşi nume, aflat în apropiere. Primul hrisov care aminteşte de mănăstire datează din 15 aprilie 1631. Boierul Papa Greceanu a construit prima biserică din zid a mănăstirii, după unii autori, în 1627, pe locul unei „bisericuţe de lemn cu hramul «Sfeti Nicolae», abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi“.

„...Ne-am oprit seara, când am ajuns la o mănăstire cu hramul „Sfântul Nicolae“, numită Mănăstirea Balamuci. Este aşezată pe malul unui râu şi ai crede că ar fi chiar râul Alep, atât de argintii şi de dulci sunt apele şi atât de dese sunt rândurile de sălcii care cresc pe malurile sale. Aici am dormit peste noapte“, scria în 1657, în jurnalul său de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep, cu prilejul vizitei la Balamuci a patriarhului Macarie al Antiohiei. Călătorul numeşte aşezământul monahal „schitul din ape“, pentru că locul pe care a fost înălţat era o insulă, înconjurată de apele Ialomiţei. Multă vreme i s-a mai spus şi „biserica din luncă“.

Ctitoria boierului Papa Greceanu

Despre originea numelui mănăstirii - „Balamuci“, C. Zăvoianu afirmă că acesta derivă de la numele Jupâniţei Muşa Greceanu (bunica viitorului ctitor), înecată în 1548, în acest loc, în apele învolburate ale Ialomiţei. Astfel, în cinstea ei locul s-a numit „Valea Muşii“. În timp, sintagma a fost alterată şi prin denaturări succesive s-a ajuns la „Balamucii“. Aceasta este doar una dintre ipotezele vehiculate în jurul acestui nume, care stârneşte curiozitatea pelerinilor de astăzi şi care, de altfel, nu este atestată de evidenţe certe, susţinute de documente.

O parte dintre documentele găsite, referitoare la mănăstire, puţine de altfel, certifică printre altele că aceste locuri erau deţinute, încă din secolul al XIV-lea, de familia boierului Papa Greceanu, străbunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu. Acesta a fost ctitorul primei biserici din zid de la Balamuci, ridicată imediat după răscumpărarea moşiei Greci, care se afla, până la începutul secolului al XVII-lea, în proprietatea Mănăstirii Snagov.

Despre Papa Greceanu se ştie că, sub domnia lui Mihai Viteazul, pe la 1597, a fost numit logofăt al II-lea şi registrator al Divanului Domnesc. Acest descendent de seamă al familiei Grecenilor a fost una dintre personalităţile de primă linie ale ţării, mai ales că, timp de peste 30 de ani, a avut un rol important la curtea domnitorilor din Ţara Românească.

Data la care a fost ridicat acest prim lăcaş nu a fost consemnată în documente, ceea ce a făcut pe diferiţi istorici, cercetători să propună diferite date.

Actele acelor vremuri susţin că, înainte de construirea bisericii, a existat un schit (secolul al XVI-lea), de fapt „o bisericuţă din lemn cu hramul «Sfeti Nicolae», abia îngrădită de nişte sfinţi pustnici pădureţi“.

După unii autori, prima biserică din zid datează încă din 1627 şi a fost construită de Papa Greceanu (tot cu hramul „Sfântul Nicolae“).

Din pisania de la intrarea în biserica din anul 1752, aflăm că mănăstirea a fost închinată. Mai întâi, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Mănăstirea Balamuci a devenit metoc al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Apoi, ambele sfinte lăcaşuri au fost închinate Mănăstirii Sfinţii Părinţi din Ianina (cunoscută şi ca Mănăstirea Paterias din Rumelia).

Tot din pisanie, aflăm că, la jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica zidită de Papa Greceanu s-a năruit, fără a se specifica ce a cauzat ruinarea lăcaşului de cult. Astfel, ieromonahul Antim, egumenul Mănăstirii Sărindar, şi Gheorghe Greceanu hotărăsc să o refacă în perioada 1751-1752. Se pare că această intervenţie nu a fost deloc superficială, ci a implicat mo-dificări semnificative, precum: adăugarea pridvorului susţinut de coloane de piatră sculptată în stil brâncovenesc, montarea coloanelor care despart naosul de pronaos etc. De asemenea, în 1753, biserica a fost împodobită în întregime cu picturi, atât în interior, cât şi în exterior.

„Biserica Popa Gheorghe din luncă“

Odată cu Decretul de secularizare a averilor mănăstireşti, dat de Cuza, anul 1864 a marcat începutul unei grele perioade pentru mănăstire.

Obştea, formată exclusiv din călugări români, s-a redus foarte mult. S-au pierdut toate domeniile aflate în proprietatea sfântului lăcaş. Totuşi, aşezământul monahal încetează să mai fie închinat grecilor, nu mai depinde de Mănăstirea Sărindar şi trece în subordinea directă a Mitropoliei Bucureşti şi a Ministerului Cultelor (până în anul 1887). Cât priveşte obştea, în 1887 schitul avea cinci vieţuitori, dintre care doi preoţi. În anii dinaintea Primului Război Mondial, în mănăstire a rămas un singur vieţuitor, un preot bătrân, Gheorghe. Despre acest preot se spune că era înduhovnicit şi păstra o legătură deosebită cu localnicii, cărora le era un adevărat părinte spiritual. De altfel, oamenii din acele vremuri şi chiar unii bătrâni de astăzi, din satele învecinate, numesc mănăstirea „Biserica Popa Gheorghe din luncă“.

Moartea bătrânului preot a adus pustiul la Mănăstirea Balamuci. Mai mult, o perioadă de timp lăcaşul de rugăciune a fost adăpost pentru vite.

În anul 1928, doi călugări de la Mănăstirea Căldăruşani, Atanasie şi Martirie, au descoperit mănăstirea părăsită, în drumul lor prin pădure. Monahii au cerut imediat blagoslovenie de la stareţul Mănăstirii Căldăruşani, pentru a se stabili aici. Astfel Mănăstirea Balamuci devine schit al Mănăstirii Căldăruşani.

Călugării şi-au săpat un bordei în pământ, pentru locuit, întrucât vechile chilii au fost complet distruse. Cu multă muncă şi trudă, monahii, ajutaţi de locuitorii din satul Balta Neagră, au redat schitul cultului. Pentru că în sat nu exista biserică, schitul a avut şi rol de biserică parohială pentru oamenii din Balta Neagră.

Ani tulburi

Din fericire, cutremurul din 1940 nu a afectat mănăstirea. A rămas neclintită, pregătită, parcă, pentru furiile ce aveau să vină.

În anul 1944, odată cu sosirea celor 24 de călugări de la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani), din Basarabia, se formează aici o obşte puternică. Recunoscători că au scăpat cu viaţă din calea tancurilor sovietice, monahii şi-au construit chilii de chirpici, acoperite cu stuf şi au dus o viaţă mănăstirească normală, cu tunderi în monahism şi hirotonii. În anul 1946, Mitropolia a decis ca Schitul Balamuci să se desprindă de Mănăstirea Căldăruşani. Chiar şi aşa, condiţiile de trai au devenit din ce în ce mai aspre. Din puţinul pământ pe care îl administra, mănăstirea trebuia să asigure hrana obştii, dar şi cotele impuse de autorităţile comuniste, astfel încât, în 1948, în lăcaşul de rugăciune au mai rămas doar 9 vieţuitori.

Ca urmare a Decretului nr. 410/1959, impus de comunişti, care viza alungarea călugărilor din mănăstiri, la Balamuci nu a mai rămas decât părintele Veniamin Gavrilovici. La scurt timp, tot ca o consecinţă a decretului, Mănăstirea Balamuci redevine schit al Mănăstirii Căldăruşani. Până în aprilie 1965, părintele Veniamin este singurul vieţuitor al sfântului lăcaş. La scurt timp, vine şi părintele ierodiacon Damian Stanciu, care devine egumenul mănăstirii şi responsabil de conducerea mănăstirii.

Un nou început, părintele Damian Stanciu

Venirea părintelui Damian la Balamuci a însemnat un nou început pentru mănăstire. Timp de doi ani, părintele Damian a vieţuit de unul singur. Tabloul mănăstirii din acea perioadă este răvăşitor. O ruină. Părintele Damian nu s-a descurajat şi a început lucrările de refacere a mănăstirii. Un prieten arhitect l-a ajutat să facă un proiect - construirea unui corp de chilii în partea de nord a incintei mănăstirii, pe locul vechilor chilii din secolul al XIX-lea. Puţinii bani ai părintelui Damian au ajuns doar cât să se toarne fundaţia. La scurt timp, lucrările au fost întrerupte. A fost ajutat însă de părintele arhimandrit Gherontie Ghenoiu, de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, care, în urma unui apel făcut credincioşilor pentru strângere de fonduri, a obţinut banii necesari lucrărilor.

Această lucrare deosebită l-a apropiat sufleteşte pe părintele Gherontie de părintele Damian, care s-a decis să-şi petreacă ultima parte a vieţii la Balamuci. Exemplul i-a fost urmat de unul dintre fiii săi duhovniceşti, avocatul Gheorghe Părăuşanu, un om de mare ajutor al părintelui Damian, care s-a călugărit şi a primit numele de Gherasim.

Încet-încet, cu bani proveniţi din donaţii, lucrările au fost finalizate, iar din 1973 au venit tot mai mulţi fraţi. Curând, chiliile au devenit insuficiente.

Pentru că biserica veche nu avea posibilităţi de încălzire, părinţii s-au gândit că ar fi necesară construirea unui paraclis, necesar pentru slujbele din timpul iernii. Era în plină epocă ceauşistă, când peste tot se demolau biserici, iar imposibilitatea obţinerii unei autorizaţii de construcţie pentru un paraclis era evidentă.

„Părintele Damian a recurs la o stratagemă. A solicitat aprobare pentru construcţia unui turn de apă şi a unor anexe gospodăreşti, necesare, de altfel, pentru mănăstire. Dar a construit şi un paraclis, iar în turla lui a amplasat bazinul de apă. În continuarea acestuia a ridicat un corp de chilii, la capătul căruia se găseau şi anexele gospodăreşti. A urmat o anchetă, în urma căreia părintele Damian şi avocatul Gheorghe Părăuşanu au fost arestaţi. În tot acest timp, părintele Gherontie s-a rugat neîncetat, în genunchi, la moaştele Sfântului Dimitrie. Minune a fost prezenţa unui individ în mijlocul inchizitorilor, care a cerut eliberarea celor doi arestaţi, spunându-le comuniştilor că, dacă Ceauşescu va întreba cine a dispus eliberarea lor, să îi dea numele său. Părintele Damian şi avocatul Părăuşanu au fost eliberaţi. Lucrările au fost finalizate în anul 1986“, menţionează preotul Hrisostom, secretarul mănăstirii.

De asemenea, părintele Damian s-a îngrijit şi de biserica veche, căreia i-a refăcut pardoseala, a consolidat turla de pe pronaos, a refăcut pictura, la fel ca şi pictura murală interioară. Mai mult, s-a îngrijit de construirea unei noi gospodării, noi spaţii de locuit pentru obşte, dar şi pentru vizitatori, lucrări care au fost finalizate în anul 2001.

După căderea comunismului, Schitul Balamuci a redevenit mănăstire de sine stătătoare, cu numele Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ - Balamuci. De asemenea, în această perioadă, ca urmare a Legii nr. 18/1991, i-au fost restituite mănăstirii cele 7 ha teren arabil care au fost cooperativizate în 1961.

Biserica mănăstirii, un ansamblu artistic de mare originalitate

Apreciată de cercetătorii artei medievale drept un capăt de serie al arhitecturii munteneşti din veacul al XVIII-lea, biserica Mănăstirii Balamuci era considerată şi în epocă un model. Biserica a fost pictată la comanda noilor ctitori ai secolului al XVIII-lea, aşa cum reiese din inscripţia de la proscomidie: „Pomeneşte preote şi zugravii care au zugrăvit: Neacşa ierei, Dima ierei, Grigorie, Şerban, Constantin şi Constandache, 1753“. O parte dintre pictorii care au activat la Balamuci zugrăvesc, cu zece ani mai devreme, biserica din Micşuneştii Mari (1743) aflată în apropiere, care aparţinea tot boierilor Greceanu.

Despre zugravul Dima - preotul („ierei“), se ştie că venea de dincolo de munţi şi era chiar străbunicul lui Tudor Vladimirescu. Aceşti zugravi erau reprezentanţi de seamă ai şcolilor de pictură post-brâncoveneşti. Aşa se explică ansamblul artistic de o surprinzătoare originalitate pe care l-au creat la Balamuci, în cadrul căruia au articulat cu pricepere numeroase elemente preluate din arta occidentală. Înainte de a-i trece pragul, biserica cucereşte prin frumuseţea faţadelor şi aminteşte de cadrul fabulos al bisericilor din Bucovina.

Şi în ceea ce priveşte decoraţia exterioară, biserica Mănăstirii Balamuci poate fi comparată cu numeroase alte „bijuterii“ ale artei munteneşti, ca Biserica Stavropoleos (1724) sau Biserica „Sfântul Elefterie“ (1747) din Bucureşti, însă aici „măsura şi bunul gust aşază pe meşterii care au realizat această biserică printre cei mai de seamă ai veacului XVIII“ (N. Ghica Budeşti - Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, partea a IV-a, 1936, pg. 49).

„Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă“

Pictura din interiorul bisericii urmăreşte cu rigoare canoanele pe care tradiţia teologică le-a impus zugravilor de biserici. Pictura altarului ilustrează Taina Euharistiei (a Sfintei Împărtăşanii). O altă imagine nelipsită din spaţiul altarului este aceea a Maicii Domnului Platytera (cea mai înaltă decât cerurile, atoatecuprinzătoare), care simbolizează Taina Întrupării. Potrivit specialiştilor, originalitatea picturii altarului de la Balamuci constă în ilustrarea, prin opt scene distincte, a temei naşterii Sfintei Fecioare Maria.

Naosul redă biserica pământească, de aceea pereţii acestuia sunt decoraţi cu scene ce amintesc drama istorică a lui Iisus. Pronaosul este dedicat în pictura de la Balamuci exclusiv Sfintei Fecioare. Aceeaşi profunzime teologică reiese şi din selecţia scenelor ce decorează uşa de la intrarea în biserică. Uşa aceasta este imaginea simbolică a „porţii strâmte“, asupra căreia ne atrage atenţia Însuşi Mântuitorul, în predicile Sale: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta strâmtă, că mulţi, vă zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca, 13-24), căci „strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află“ (Matei, 7-14). Scenele care decorează această uşă subliniază ideea mântuirii: Pilda inorogului (a omului urmărit de păcate) şi Iona în burta chitului. Imaginea sufletelor drepţilor, care încheie arcul uşii, întregeşte discursul simbolic.