Bărbatul și femeia în societatea iudaică antică

În arhitectura societății israelite, bărbatul avea un rol proeminent, el fiind capul familiei. Casa, proprietatea și toate lucrurile care se aflau pe ea, soția, copiii și sclavii aparțineau bărbatului și el avea datoria să poarte grijă față de toate acestea. Să nu uităm că, în Decalog, femeia este inclusă printre posesiunile bărbatului, alături de întreaga gospodărie (Ieșirea 20, 17).

În plan religios, bărbatul era „sacerdotul” casei, el păstra legătura între Dumnezeu și familia sa, cerând binecuvântare și oferind jertfe. Mai mult, soțul avea un rol semnificativ în educația religioasă a copiilor săi. El avea obligația să îi învețe pe copii Legea și să îi instruiască în respectul față de Dumnezeu și față de tradiție (Pr. prof. dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2008, p. 93).

Pe lângă toate acestea, capul familiei se ocupa de munca la câmp și de îngrijirea turmelor. Bărbații stăpâneau diverse meșteșuguri prin care aduceau venituri familiei. De pildă, unii excelau în arta prelucrării lemnului, alții în meșteșugul confecționării visonului, iar alții erau chiar meșteri olari. Din toate acestea înțelegem că societatea israelită din perioada veterotestamentară era una eminamente patriarhală, în care bărbatul era autoritatea legală în familie, în vreme ce soția și copiii aveau un rol de subordonare și erau dependenți de acesta. Bineînțeles, acest fapt nu trebuie înțeles în termenii unui autoritarism al bărbatului, care subminează respectul cuvenit unei femei și care atentează grav la libertatea individuală a persoanei. Este adevărat, femeia trebuia să fie mereu supusă: înainte de căsătorie tatălui său, care o putea chiar vinde, sau fratelui mai mare, în cazul în care tatăl murea, iar după căsătorie soțului. Însă totul trebuie înțeles nu în termenii unui abuz sau ai unei nedreptăți sociale, ci în termenii unei ascultări înțelepte pe care femeia trebuia să o facă față de bărbatul său. Să nu uităm că ea este cea care întregește familia, care aduce echilibru și care aduce pe lume urmașii familiei. Chiar dacă armonia familiei primordiale a fost profund alterată de căderea în păcat și au apărut raporturi de subordonare între bărbat și femeie, mentalitatea iudaică nu a uitat că femeia este și ea, la fel ca bărbatul său, purtătoare a chipului lui Dumnezeu. Nu întâmplător, maternitatea și căsătoria apar deseori în Vechiul Testament ca metafore ce creionează relația dintre Dumnezeu și poporul Israel (vezi Osea 1‑3). Mai mult, mentalul evreiesc nu a uitat să laude femeia virtuoasă și harnică și să o prețuiască întocmai ca pe o comoară de mare preț (vezi Pilde 31).

Foarte important, în antichitatea iudaică femeia nu era nicidecum disprețuită, ca în cadrul altor societăți din acea vreme, însă era supusă bărbatului, fapt reliefat și de apelativele cu care ea se adresa soțului său: baʻal (stăpânul) sau ʼādôn (domnul). Rolul femeii în cadrul societății și al familiei creștea vertiginos din momentul în care ea devenea mamă, mai ales mamă de băieți. Locul său de muncă era, în mod special, gospodăria, chiar dacă uneori își ajuta soțul la pașterea turmelor de oi (Facerea 29, 6‑9) sau la aducerea apei de la izvor (Facerea 24, 11‑16). Femeia avea ca activități principale creșterea copiilor, pregătirea mâncării și a hainelor. Pe lângă acestea, ea țesea tapiserii și rogojini, confecționa coșuri, mulgea oile și caprele, prepara brânza și iaurtul și uneori pregătea chiar focul.

Totuși, femeile nu participau în mod exclusiv doar la treburile familiei. Aghiografii veterotestamentari le prezintă uneori dansând sau cântând la diverse instrumente (vezi Ieșirea 15, 20; Judecători 21, 21), iar alteori îndeplinind roluri total neobișnuite. Așa se face că, de‑a lungul Vechiului Testament, întâlnim femei foarte energice și deosebit de implicate în problemele societății. De pildă, judecătoarea și prorocița Debora s‑a aflat în fruntea poporului evreu în momente critice ale istoriei sale și a reușit să‑și salveze compatrioții de sub autoritatea regelui Iabin al Canaanului (Judecători 4, 4‑5). Mai mult, Batșeba, soția lui David, a reușit să‑l impună pe tronul israelit pe fiul său, Solomon (III Regi 1), iar Atalia a ocupat pentru câțiva ani tronul regal în aceleași calități politice ca și bărbații (IV Regi 11). Demne de toată admirația sunt și eroinele naționale Iaela, Iudita și Estera, întrucât au salvat poporul evreu în momente de răscruce. Pe lângă implicarea în politica vremii, unele femei au îndeplinit și funcția de a fi profetese, cum e cazul Huldei (IV Regi 22, 14‑20) sau al Deborei (Judecători 4, 4).

Așadar, din toate cele prezentate, observăm că gândirea iudaică privitoare la căsătorie a fost vădit influențată de cuvintele rostite de Creator în momentul izgonirii primilor oameni din grădina Edenului din pricina căderii lor în păcat: „Atrasă vei fi de către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facerea 3, 16). Înțelegem, astfel, de ce și mentalul evreilor nu a moștenit unitatea și armonia familiei paradisiace și a introdus raporturi de subordonare între femeie și bărbat, creând o societate eminamente patriarhală, în care rolul femeii pare limitat doar la sfera casei și a familiei. Totodată, trebuie să reținem faptul că centrul de greutate al căsătoriei iudaice a fost procrearea, de aceea deseori motivațiile economice, materiale primau în fața celor romantice, iar puterea fecundității era deplin normativă. Scopul suprem al familiei era creșterea copiilor, în special băieți, rolul femeii crescând semnificativ din momentul în care ea devenea mamă.