Bastioanele prin care ne-am apărat creştinismul

Izvoarele istorice contemporane subliniază rezistenţa cetăţilor româneşti de-a lungul timpului, iar cercetările arheologice atestă acest lucru cu privire la cetăţile de la Suceava, Neamţ, Roman, Chilia sau Hotin ori Cetatea-Albă (Ucraina) până în secolul al XVII-lea. S-au găsit şi urme de cetăţi de lemn şi pământ, care au fost dărâmate în timpul incursiunilor barbare, dar aceasta nu neagă faptul că am avut fortăreţe în principalele aşezări.

Organizarea politico-administrativă la nivelul cnezatelor şi voievodatelor, ce au dus la formarea statelor feudale româneşti la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al XIV-lea, a fost urmată de o puternică dezvoltare a sistemului constructiv, influenţat, pe de o parte, de stilurile romanic, gotic şi prerenascentist, venite din Occident, prin Transilvania şi Polonia, pe de altă parte, de principiile bizantine pătrunse din Orient, prin ţările slave, mai ales prin Bulgaria şi Serbia.

La acestea se adaugă amprenta culturală dată de relaţiile şi acţiunile eclesiastice concomitente ale scaunului papal de la Roma şi ale Patriarhiei de Constantinopol, înainte şi după anul 1200, cu numeroase corespondenţe arhitectonice la hotarul Imperiului de Răsărit.

Diverse sisteme defensive

Dezvoltate în cadrul aceleiaşi arii geografice, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania cunosc o evoluţie culturală cu particularităţi distincte, date de relaţiile directe cu ţările învecinate pe harta politică a Europei de Est şi Sud-Est, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Unitatea geografică şi economică ar fi trebuit să determine unitatea politică a statelor române, însă, timp de cinci veacuri, adică 500 de ani, de la întemeierea Moldovei, în 1359, şi până la Unirea din 1859, avem de-a face cu un dualism politic fără corespondent în istoria europeană - cel puţin pentru o perioadă atât de lungă. Nu este vorba de o împărţire multiplă, pe provincii, ca în Italia sau Germania, ci de o situaţie specială a Transilvaniei, ruptura fiind produsă tocmai prin lipsa nucleului central, constituit de podişul Ardealului, astfel încât ţinuturile rămase libere: Ţara Românească şi Moldova - nu formează o unitate teritorială sau politică. La acestea se adaugă conformaţia distinctă dată de căile naturale şi direcţiile lor divergente: în Ţara Românească, drumurile create de ape sunt aproape paralele între ele şi perpendiculare pe graniţă, circulaţia comercială internă mergând dinspre munte spre Dunăre, şi invers, fără a se continua în Moldova, unde sistemul hidrografic este paralel cu zona muntoasă: Siretul, Prutul şi Nistrul - considerate bariere răsăritene, apropiindu-se numai în colţul de sud-est al ţării de fluviu şi de Marea Neagră.

În ambele cazuri se constată o legătură firească între existenţa statului independent şi sistemul său defensiv, experienţa anterioară secolului al XIV-lea ducând la împărţirea întregului ţinut românesc în unităţi administrative şi militare, voievodale şi domneşti, dezvoltate în jurul unei cetăţi conduse permanent de reprezentanţi ai autorităţii centrale - de obicei rude ale domnitorului sau membri ai sfatului domnesc conform planului tradiţional de apărare a statelor feudale. Ca urmare a stăpânirii maghiare, Transilvania va adopta din secolul al X-lea sistemul de organizare militară apusean, bazat pe dezvoltarea economică a oraşelor, fapt ce va marca o deosebire esenţială în raport cu evoluţia celorlalte ţinuturi româneşti. La începutul veacului al XIII-lea, 1211-1225, cavalerii teutoni ridică cetăţi şi castele fortificate sau castre regale, în jurul cărora se organizează comitatele, în timp ce misionarii cistercieni, cavalerii ioaniţi şi meşterii saşi vor extinde complexe monahale romanice şi gotice, cu un caracter exclusiv militar, curtea interioară fiind mărginită de ziduri înalte, prevăzute cu metereze şi turnuri de apărare.

La nivelul exigenţelor europene

Deşi în ţinuturile dintre Carpaţi şi Dunăre, unite în secolul al XIV-lea, vestigiile legate de apărarea teritoriilor nu sunt prea numeroase, urmele păstrate la nivelul construcţiilor militare îngăduie, totuşi, constatarea unor exigenţe corespunzătoare zonei Europei Centrale, având un caracter tipic şi un aspect pe care l-am putea numi "internaţional", cerut de funcţiile şi destinaţiile specifice, din care putem extrage câteva trăsături caracteristice pe plan local.

Cucerirea uneia dintre cele mai importante cetăţi ale primului stat bulgar, aflată în vecinătatea imediată a Dobrogei -Cetatea Drista (Silistra),

devenită Dorostorum-ul bizantin, aducea garnizoanele imperiale de-a lungul întregului limes dunărean, în unele fortăreţe sosind conducători militari, clerici şi monahi greci chiar de a doua zi. Astfel, înglobarea teritoriului românesc în sistemul militar şi administrativ al Imperiului Bizantin, sub forma ducatului Paradunavon sau Paristrion, a prilejuit în secolele X-XII dezvoltarea unor aşezări cu o arhitectură medieval-timpurie, de felul celor de la Capidava şi Dinogeţia, urmate de fortificaţiile complexe, care, la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân, trec pe rând sub stăpânire musulmană, lăsând deschisă calea unor atacuri ce produc slăbirea rezistenţei Ţării Româneşti. În schimb, lanţul cetăţilor moldoveneşti va fi menţinut la nivelul celor două centuri: una în interiorul ţării, pe linia principalelor căi de acces, cealaltă pe graniţă, ambele completate cu fortăreţe de lemn şi pământ, politica defensivă făcând ca timp de 20 de ani să se dezvolte o arhitectură militară, ce va influenţa puternic aria civilă şi religioasă, însă, din tot ce s-a construit în acest domeniu, nu s-a păstrat nimic în afara unor ruine ce nu permit identificarea structurilor planimetrice şi decorative. Cert este însă faptul că în secolul al XIV-lea cetăţile devin principale bastioane ale apărării împotriva expansiunilor străine, iar prezenţa otomană determină intervenţii la nivelul sistemului tradiţional şi crearea unui ansamblu defensiv ce cuprinde acum şi centrele urbane şi mănăstireşti.

În contextul în care Imperiul Bizantin căzuse în 1453, ţaratul bulgar, ca şi cel sârb, fusese desfiinţat, în zonele balcanice (Albania, Bosnia, Macedonia) se sfârşea rezistenţa antiotomană şi teritoriile din Rusia erau controlate de Hoarda de Aur, pericolul noilor atacuri a necesitat crearea unor legături confesionale şi alianţe familiale cu lumea orientală, cu Mongopul, cu Moscova, cu genovezii din Marea Neagră, cu sultanatul din Persia, urmate în 1487 de încheierea păcii cu turcii şi de intervenţiile directe ale Porţii. Astfel, i se cere voievodului Alexandru Lăpuşneanu, în cea de-a doua domnie (1564-1568), distrugerea cetăţilor: "Deci - spune Grigore Ureche - Alexandru Vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetăţile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu şi s-au risipit, numai Hitinul l-au lăsat, ca să fie apărătură dinspre leşi."

Totuşi, izvoarele contemporane subliniază rezistenţa lor de-a lungul timpului, şi cercetările arheologice recente nu atestă nici un fel de deteriorare pentru această epocă, rezistenţa principalelor cetăţi de la Suceava, Neamţ, Roman, Chilia sau Hotin ori Cetatea-Albă (Ucraina) fiind dovedită până în secolul al XVII-lea.

Cetăţile moldoveneşti

În jurul primelor aşezări de la Siret (1334) şi Baia (1339), se confirmă existenţa unor cetăţi de lemn şi pământ, asemănătoare celor de la Roman şi Bârlad, dărâmate în timpul incursiunilor barbare, mongole şi tătare. La graniţele nordice, la Ţetina, au rămas câteva curtine, între satele Trebujeni şi Butuceni, la 15 km de oraş, se afla Cetatea Orhei (Orheiu-Vechi), întărită într-o epocă posterioară lui Ştefan cel Mare (1457-1504), înconjurată de apele Răutului. Potrivit unei opinii istoriografice, pe unul din braţele Dunării se aflau două cetăţi cu acelaşi nume: Chilia Veche (Licostoma), bizantină, stăpânită de genovezi şi preluată de moldoveni în 1465, şi Chilia Nouă, în legătură cu prima, construită de "800 de zidari şi 17.000 de ajutoare," pe malul stâng, într-un timp-record: de la 22 iunie la 16 iulie 1476. În partea de miazănoapte a ţării, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, adică sub domnia voievodului Petru I Muşat (375-1391), existau şi sisteme de apărare din piatră, de plan patrulater, precum fortul Cetăţii de Scaun din Suceava sau al Cetăţii Neamţ (cca1374-1391). Castelul muşatin, de tip occidental, intrat în legendă sub numele de "cetatea lui Ştefan cel Mare", este menţionat într-un document din 10 februarie 1388, când, prin mutarea reşedinţei de la Siret la Suceava, oraşul devine pentru mai bine de două secole capitală a Moldovei (1388-1566), iar fortăreaţa situată la numai 2 km de Târgu-Neamţ (cunoscută impropriu sub titulatura Cetatea Neamţului), datată tot în timpul voievodului Petru I Muşat (cca 1374-1391), printr-un document emis în februarie 1395, a fost întărită de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi extinsă de Ştefan cel Mare (1457-1504), urmând ca aici, în 1600, Mihai Viteazul să se proclame domn al Ţării Româneşti şi Moldovei, realizând prima Unire. Cea mai impresionantă construcţie militară rămâne însă Cetatea-Albă (Ucraina), situată pe malul nordic al Nistrului, pe ruinele vechiului oraş grecesc Tyras, unde bizantinii au ridicat vestitul Mauro-castron (Castelul Negru), numit de genovezi Moncastron, cunoscut şi ca Asprocastron.

Apărarea graniţelor dinspre miazănoapte a fost asigurată de Ţetina, din care au rămas numai frânturi de curtine, şi de Cetatea Hotin, ale cărei ziduri mai păstrează şi azi o parte de creneluri, ambele fiind restructurate, completate sau chiar refăcute de primii domni ai Moldovei.