Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Bătrânul Fanurie, un cuvios al zilelor noastre

Bătrânul Fanurie, un cuvios al zilelor noastre

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Documentar
Un articol de: Monah Nectarie Munteanu - 04 Iul, 2022

În urmă cu câțiva ani, la Simpozionul Inter­național „Întâlnirea cu duhovnicul”, organizat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, dedicat Cuviosului Dionisie de la Colciu, a luat parte și Mitropolitul Nicolae de Mesoghía și Lavriotikí. În mărturia dată cu prilejul acestei întruniri duhovnicești, ierarhul amintea de cuvioșii părinți români despre care îi vorbea Sfântul Paisie Aghioritul. O caracteristică definitorie a acelor părinți, pe lângă duhul de înstrăinare pe care îl trăiau, era „consec­vența în chemarea lor ascetică”. Proaspăt ieșit de pe băncile unor universități de renume precum Harvard și MIT, mitropolitul primise de la Sfântul Paisie trei exemple de cuvioși români care au biruit legile fizicii. Primul menționat a fost părintele Fanurie, un bătrânel de 88 de ani: „Să iei aminte tu, care ești fizician. Acesta a biruit legea gravitației”. Dar cum?

Pustia numită „Kapsala” este unul dintre locurile cunoscute drept „isihaste”, din pricina eremiților iubitori de liniște și lucrători ai Rugăciunii lui Iisus. Chilia Cuviosului Teofil, de Mir Izvorâtorul, închinată Sfântului Vasile cel Mare, este locul unde părintele Fanurie și-a vărsat lacrimile și sudorile nevoinței, începând cu anul 1944 și până în anul 1986, când a trecut la Domnul.

Cuviosul caligraf Teofil, Izvorâtorul de Mir

În acest lăcaș îmbibat de istorie și trăire duhovnicească au viețuit pentru câtva timp mari sfinți ai Ortodoxiei, precum Cuvioșii Teofil Izvorâtorul de Mir, Gherasim din Kefalonia sau Nicodim Aghioritul. Sfântul Teofil, născut în veacul al 15-lea, a avut parte de o educație aleasă și s-a desăvârșit în arta caligrafiei. A fost hirotonit preot de către Sfântul Acachie, Episcop de Litis și Redinis. Prin intermediul acestuia, devine cunoscut Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, care dorește să îl aibă lângă el la Patriarhie și îl numește „Notar și Exarh al Marii Biserici”. Neodihnindu-se în cinstiri și slăviri lumești, cuviosul s-a retras în Muntele Athos, unde a devenit schimonah. Chiar dacă i s-a propus să fie hirotonit Mitropolit al Tesalonicului, a refuzat și s-a dedicat mai cu dinadinsul vieții isihaste. La Chilia Sfântului Vasile a caligrafiat în jur de 24 de manuscrise și tot aici a adormit întru Domnul. Moaștele sale, izvorâtoare de bună mireasmă, au fost așezate de un ucenic sub Sfânta Masă aflată în biserica chiliei, dar sfântul nu îngăduie să fie scoase la iveală. Conform tradițiilor locale, tot la această chilie a primit marea schimă Sfântul Gherasim din Kefalonia, care a stat o vreme sub ascultarea Cuviosului Teofil.

După anul 1791, Sfântul Nicodim Aghioritul și-a găsit liniștea în această colibă, unde a alcătuit cunoscuta lucrare „Hristoitia”, biografia extinsă a Sfântului Teofil, dar și alte lucrări importante. La scurtă vreme a părăsit chilia pentru a merge în Mănăstirea Pantokrator, ca să aibă acces mai ușor în bibliotecă, iar mai apoi pe la alte colibe din aceeași zonă.

În veacul trecut, în coliba Sfântului Vasile de pe moșia Mănăstirii Pantokrator a strălucit însă cu virtuțile și părintele român Fanurie. Deplin conștient de tradiția ascetică din acel loc, s-a arătat la înălțimea sihaștrilor din vechime. Numele său este pomenit cu multă evlavie până astăzi în spațiul athonit și, de multe ori, chemat în rugăciune ca să mijlocească pentru călugării vremurilor noastre și pacea întregii lumi.

Viața ascetului Fanurie

În vara anului 1898, în orașul Tecuci din România, în familia binecinstitorilor Ștefan și Elena Mândru a venit pe lume Vasile, primul dintre cei 14 copii ai lor. La vârsta de 15 ani, părinții l-au afierosit Maicii Domnului și l-au trimis în Sfântul Munte, ca să-și câștige un ­rugător pentru familia lor. Mai apoi, tatăl său a murit pe front din cauza frigului năprasnic.

Fratele Vasile a pus început vieții sale monahale în Schitul Românesc Prodromu, unde unchiul său, monahul Gamaliil Caracudă, era secretar. Odată, a plecat în celălalt aşezământ unde se găseau monahi români, la Schitul Lacu. Când s-a întors, a primit canon să stea sub ­policandrul din biserică. A îmbrăcat marele chip îngeresc la o vârstă fragedă, de doar 17 ani. După mai mulți ani de viețuire în obștea schitului, sufletul părintelui Fanurie a fost ­cuprins de râvna pentru viețuirea isihastă și, la ­începutul anului 1944, și-a început nevoința la Chilia Sfântului Vasile din Kapsala.

Nevoințele

Spun părinții care l-au cunoscut că avea o rezistență nemaipomenită, deși era mic la trup. Reușea să vină tocmai din portul Dafni până la coliba sa cu traista încărcată fără a-și trage sufletul deloc. Ieromonahul Xenofont Vânău (†1992), nevoitor în aceeași regiune, mărturisea că îi întrecea și pe părinții din vechime în nevoință.

Bătrânul Fanurie istorisea că pe când făcea reparații i s-au arătat ocrotitorii chiliei, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Teofil, atrăgându-i atenția că nu se ocupa îndeajuns de cele du­hov­nicești: „Să nu îți lași îndatoririle monahale, vom avea noi grijă de chilie”. Și într-adevăr, după plecarea sa la cele veșnice, chilia istorică a fost salvată de la dărâmare.

Îi plăcea mult studiul duhovnicesc. Dintre scrierile patristice, învățăturile Sfântului Isaac Sirul îi erau cele mai dragi. Odată, cineva a făcut dragoste și i-a legat cartea cu scrierile Sfântului Isaac pe care o avea. Când a primit-o, a îm­bră­țișat-o de bucurie.

Mulți închinători treceau pe la chilia sa. Obișnuia să șadă afară și să citească, lăsând ușa de la intrare deschisă, iar dacă vizitatorii cu­noș­teau locul, nu se mișca, ci își continua rugăciunea și îi lăsa pe cei veniți să se închine și să plece în liniște. Uneori mai cobora și el în biserică și îndruma. Când vorbea de Cuviosul Teofil, lăcrima: „Dacă are evlavie închinătorul, simte mireasma sfântului”. Alteori, cugeta adânc: „Numai Dumnezeu știe nevoințele sale, ca să izvorască mir...”.

Cu toate că ajunsese la înălțimi duhovnicești mari, Bătrânul Fanurie nu dorea să fie considerat ca fiind cineva. Din acest motiv, făcea unele copilării sau se prefăcea naiv.

Avea un suflet nobil. Chiar dacă era în­cărcat de ani, alerga pe la diferiți bătrânei ca să îi îngrijească. Așa se face că, atunci când s-a îmbolnăvit un vecin de-al său, părintele Macarie românul, îl cerceta în fiecare zi, până când au venit niște monahi mai tineri care l-au luat în grijă.

Părintele Fanurie a iubit neagonisirea. Îl odihnea așa mult isihia, încât de dragul ei era nepăsător față de tot felul de înlesniri care i se aduceau. Urma traiul asceților de odinioară, nici măcar aragaz nu avea. Iarna primea închinătorii în cămăruța sa, în care se aflau singura sobă, câteva scaune și patul din scânduri pe care dormea. Chilia lui stătea să cadă, deoarece scândurile podelei și bârnele acoperi­șu­lui erau putrede, încât aproape se prăbu­șeau. Iarna pătrundeau frigul și apa în interior, nu avea vreun loc ferit, iar când își aprindea soba care și așa nu funcționa bine, se înnegrea de fum. Bazinul în care se aduna apa pentru vară se stricase și căra apa pentru el și vizitatorii lui fie de la o chilie de alături la care se ajungea cu greu, fie de la alta mai depărtată, și toate acestea când trecuse deja de 80 de ani.

Așa cum spunea Sfântul Paisie, Bătrânul Fanurie nu primea mângâieri omenești. Una dintre „desfătările” sale erau plimbările în natură, când trecea printre copaci slăvind și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale. Îi plăcea să pună pe stratul de flori bucățele de pâine pentru păsărele și avea o bucurie de copilaș când le vedea cum mănâncă.

Era un postitor desăvârșit. Organismul său se dezobișnuiese de mâncărurile cu untdelemn, deoarece hrana lui era alcătuită din pesmet, verdețuri, bobițe de struguri, dude sau ciuperci.

Toată înfățișarea sa inspira duhul anilor îndelungați de nevoință, având simplitate copilărească, iar fața-i luminoasă era curată de orice răutate.

Rugăciunea Bătrânului Fanurie

Imediat după căderea nopții, începea citirea pravilei și continua până dimineață cu metanierul rugăciunea „Doamne, Iisuse...” Se ruga cu lacrimi pentru toată lumea, pentru cei pe care îi cunoștea sau care i-au cerut. Mulți își amintesc că, dându-i câteva nume să le pomenească, le ținea minte pe toate și când se întâlneau întreba de starea acelora: „Ce face cutare? Dar cutare cum e?” și se bucura să audă de propășirea lor, ca și cum i-ar fi cunoscut de ani buni.

Dormea foarte puțin, iar nopțile lungi de iarnă, pe care le umplea cu privegherile sale, i se păreau nesfârșite. În Postul Mare, se ostenea mult și citea toate slujbele. Chiar și când trecuse de 80 de ani, pe lângă canonul obișnuit, făcea și toate metaniile care sunt mențio­nate în Triod.

Minunata biruință asupra legii gravitației

Cu puțin timp înainte de mutarea sa la cele veșnice, părintele Fanurie l-a văzut pe sfântul său drag, Marele Vasile, spunându-i că nu va prăznui Anul Nou la chilie, ci o să prăznuiască împreună, și într-adevăr a adormit pe data de 18/31 decembrie 1986, când în afara Sfântului Munte era Ajunul noului an. Din cauza ninsorii puternice, la înmormântare au participat doar doi părinți. Groapa era plină de apă, însă trupul său era ușor ca un fulg și plutea deasupra apei, biruind astfel legea fizică a gravitației.

Aflând despre moartea părintelui Fanurie, compatriotul său, Bătrânul Irodion Năduf, a spus: „Bătrânul Fanurie nu a murit, ci a plecat dintr-o viață în alta. Este sfânt”.

„La mutarea osemintelor”, scria un ucenic de-al Sfântului Paisie, „un os de la un picior s-a văzut că fusese rupt şi se lipise strâmb. Cine ştie ce dureri muceniceşti îndurase Bătrânul Fanurie, fără să-şi arate piciorul nici măcar la doctor!”

Să avem parte de rugăciunile sale!

*

Apoftegme ale Bătrânului Fanurie

Cândva, pe un călugăr cuprins de akedie, părintele Fanurie l-a îndemnat: „Încearcă cum poți, numai nu-ți lăsa lupta”, iar altuia, care era vlăguit și ostenit i-a spus: „Așa trebuie să fie călugărul, să nu-și poată mișca picioarele”.

Pe un rasofor care se îndoia dacă să devină schimonah, de frică să nu păcătuiască după, l-a îmbărbătat: „E, atunci o să mergi la preot să-ți pună patrafirul pe cap și o iei de la capăt”.
Altădată, a fost vizitat de un vecin de-al său care asculta radioul. Bătrânul i-a spus profetic să-l arunce, că altfel o să-l tragă la însurătoare. Acela nu l-a ascultat şi, din nefericire, s-a petrecut ceea ce i-a spus Bătrânul.

Părintele Fanurie mai spunea:

„Atunci când vine aici Îngerul, toată noaptea este foarte liniştită, dar când vine demonul, tot locul se umple de duhoare”;

„Fără lacrimi nu se curăţesc păcatele. Omul trebuie să aibă frica lui Dumnezeu şi dragoste către El. Acestea două sunt înrudite. Să le ceară de la Dumnezeu şi El i le va da”;

„Măcar câtă dispoziție au oamenii pentru rele, tot atâta să fi avut pentru cele bune...”