Betania - satul biblic unde se întâlnesc Vechiul şi Noul Testament

Pelerinajul nostru continuă în Betania, unde se află mai multe mănăstiri, biserici şi locuri amintind de Vechiul Testament. Dintre toate acestea, mai importante sunt două mănăstiri de călugăriţe, pe care vi le propunem spre închinare şi rugăciune: una ortodoxă, unde era casa Martei şi a Mariei, şi alta catolică, alături de mormântul Sfântului Lazăr, „cel a patra zi înviat“.

Unde Marta şi Maria au devenit modele biblice

Mănăstirea grecească de călugăriţe este situată în partea de est a fostului sat Betania. Mănăstirea a fost construită în anul 1879, de către patriarhul Antiohiei, Spiridon, pe locul casei în care a trăit familia lui Lazăr. Mănăstirea a fost înfrumuseţată de arhiepiscopul Grigorie Pipidiş şi apoi renovată, în 1961, de arhimandritul Teodosie.

Aici, în absida din dreapta, se vede o bucată mare de stâncă, numită şi „Piatra întâmpinării“, adusă de la mormântul Sfântului Lazăr. Este piatra pe care au plâns Maria şi Marta când L-au întâmpinat pe Iisus Hristos cu cuvintele: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit“.

Evident, biserica mănăstirii, care este întotdeauna foarte curată şi plină de bună mireasmă, are ca hram „Învierea lui Lazăr“.

Un miros deosebit de smirnă şi aromate îmbie pelerinii la reculegere şi rugăciune pe locul unde era casa Martei şi a Mariei şi unde a poposit, de atâtea ori, Domnul cu ucenicii Săi, ca să mănânce, să Se odihnească, să-Şi potolească setea. Aici a făcut minuni şi a mângâiat sufletele suferinde ale credincioşilor. Şi tot aici este locul unde a dojenit Mântuitorul pe Marta, pentru că se îngrijea prea mult de cele pământeşti. Şi unde a lăudat Domnul pe Maria, care iubea mai mult rugăciunea şi hrana cea cerească decât pe cea trupească. Ne aflăm, aşadar, în locul în care a împăcat Hristos pe Marta cu Maria, materia cu duhul, munca cu rugăciunea, grija de cele pământeşti cu grija pentru cele duhovniceşti, cum se spune atât de frumos în Sfânta Evanghelie: „Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: «Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute». Şi răspunzând Domnul, i-a zis: «Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea»“ (Luca 10, 38-42).

Auzim de foarte multe ori, în bisericile noastre ortodoxe, la diferite slujbe, pe preoţi şi pe arhierei, invocând exemplul Martei şi al Mariei. Or, venit să se închine la aceste locuri îndepărtate, pelerinul are posibilitatea să reflecteze pe îndelete, atât la osârdia Martei pentru slujirea aproapelui, cât şi la râvna Mariei pentru rugăciune. Sunt modele biblice care ne ajută să nu ne lăsăm robiţi de grijile cele trecătoare, importantă fiind alegerea părţii bune, adică a rugăciunii, a milosteniei şi a grijii pentru mântuirea sufletului. Este, totodată, un bun prilej să aprindem câteva lumânări, să sărutăm Sfântul Jertfelnic şi piatra care a văzut pe Hristos şi pe Lazăr cel înviat.

În bisericile închinate Sf. Lazăr

Alături de mormântul Sfântului Lazăr se află Mănăstirea „Sf. Lazăr“. Un foişor şi un mic altar se află pe locul unde Domnul a aşteptat să i se aducă asinul din satul Betfaghe, care se află la 2 km depărtare, spre nord de Betania. Aici a încălecat pe asin şi de aici, din mijlocul satului Betania, a pornit spre Ierusalim, după ce a mâncat împreună cu Lazăr cel înviat din morţi (Ioan 12, 14-16).

Mănăstirea benedictină de călugăriţe a fost construită de arhitectul Barluzzi, pe ruinele bisericilor anterioare. Săpăturile arheologice au confirmat fondarea unei biserici pe aceste locuri de către cruciaţi, în anul 1134, în timpul reginei Melissende. Biserica de la 1134 a fost ridicată alături de mormântul Sfântului Lazăr, pe ruinele unei biserici ortodoxe din secolul al IV-lea, care a fost reînnoită în secolul V şi a rezistat până în anul 614, când a fost dărâmată de către perşi. Refăcută ulterior, aceasta s-a men-ţinut până în timpul cruciaţilor, care o restaurează şi o transformă în mănăstire de călugăriţe benedictine. Mai târziu, după plecarea cruciaţilor din Palestina, musulmanii au transformat biserica în moschee, care a inclus şi mormântul Sfântului Lazăr. Alte cercetări arheologice din anii 1949-1951 au scos la iveală ruinele vechilor bazilici ortodoxe, cu frumoase fragmente de mozaicuri bizantine.

Măreaţa catedrală, înălţată alături de aceste ruine, seamănă cu un dom occidental. Interiorul bisericii este decorat cu fresce şi mozaicuri, tot de tradiţie bizantină. Altarul principal, situat central, în raport cu intrarea în biserică, este construit din marmură neagră, cu nervuri albe, având aplicat pe faţă un basorelief de marmură albă, în care se vede un mormânt gol, străjuit la ambele capete de câte un înger. Deasupra altarului, într-un cadru ce se înscrie într-un semicerc, se află un mozaic ce-L înfăţişează pe Iisus adresându-se ucenicilor, situaţi în dreapta Lui, celor două surori care Îl întâmpină, precum şi localnicilor, care sunt prezenţi în stânga Lui. Cuvintele cu care se adresează Mântuitorul sunt: „Ego sum resurrectio et vita“, adică „Eu sunt învierea şi viaţa“.

Pereţii bisericii sunt împodobiţi cu mozaicuri, în forma descrisă mai sus, şi fresce care înfăţişează scene din popasul făcut de Mântuitorul în această localitate, iar sub fiecare tablou se află Cuvântul extras din Noul Testament, versiunea latină, cu răspunsul lui lisus adresat Martei, cu prezenţa Mântuitorului în casa lui Simon Leprosul şi apropierea femeii cu vasul de alabastru, plin cu mir, pe care-l toarnă pe capul lui Iisus. Este înfăţişată, de asemenea, şi frumoasa frescă ce ne aminteşte de momentul învierii lui Lazăr, chemat de Iisus cu cuvintele: „Lazare, veni foras“ - cuvinte latineşti, pe care pelerinul român le înţelege destul de uşor.

Locuri biblice pe drumul Ierihonului

După pelerinajul la cele mai importante mănăstiri construite pe locurile ce amintesc de Maria, Marta şi Lazăr, călătorul are posibilitatea să viziteze satul Abu Dis, aşezare aflată la sud de mănăstirea ortodoxă, cunoscut din Vechiul Testament sub numele de Bahurim. Este satul în care a intrat regele David şi unde rudele lui Saul l-au alungat pe David (II Regi 16, 5-8), iar Ionatan şi Ahimaaţ, prietenii lui David, urmăriţi de oamenii lui Abesalom, au fost ascunşi într-o fântână din curtea unei case (II Regi 17, 17-20). Continuând drumul spre Iordan, la 3 km de Betania se află un izvor numit de creştini Izvorul Apostolilor. Acest izvor este numit, în Cartea lui Iosua Navi, Izvorul Soarelui (15, 7). La o distanţă de 6 km de Izvorul Apostolilor, pe drumul principal, se află locul numit Han El Ahmar. Aici a făcut asceză Sfântul Eftimie şi a zidit, în 428, lavra ce îi poartă numele. În Mănăstirea „Sfântului Eftimie“, diaconul Fidon, pe care Sfântul Eftimie l-a scăpat în chip minunat de la un naufragiu şi care a ajuns apoi episcop, a zidit, în 480, o biserică. Pe mormântul Sfântului Eftimie a construit o biserică şi patriarhul Ierusalimului, Anastasie. Din păcate, din toate construcţiile acelor vremuri, azi au rămas numai ruine. Săpăturile din 1928 au dus la descoperirea zidurilor mănăstirii şi a locului ascuns unde sfântul făcea asceză.

Un alt obiectiv de vizitat este şi locul de închinare Nabi - Musa. Acesta se află la sud-est de Mănăstirea „Sfântul Eftimie“. Mahomedanii susţin că aici este mormântul lui Moise, deşi este ştiut că, până în prezent, nu s-a descoperit mormântul său. Se crede că este vorba de un ascet trăitor al acestor meleaguri, care a purtat numele de Moise.

Din drumul principal, la o distanţa de 19 km de Ierusalim, se poate ajunge la Hanul Bunului samarinean, locul despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca (10, 30-37), unde astăzi este un han reconstruit de mai multe ori. E o zidire măreaţă într-o regiune pustie, înconjurată de coline şi nisip. Ultimul pelerinaj, înainte de a ajunge la Iordan, îl facem la Valea Acor (Amek Ahor). Valea Acor este situată la intersecţia drumului care duce spre Aman şi Marea Moartă cu vechiul drum roman ce venea dinspre Ierihon. Biblia spune că Acor, din tribul lui Iuda, a luat din prada de război din Ierihon, călcând porunca lui Dumnezeu. Din acest motiv, israeliţii, în frunte cu Iosua Navi, au fost învinşi. De aceea, Acor şi familia lui au fost ucişi aici cu pietre, spre a potoli mânia lui Dumnezeu (Cartea lui Iosua Navi 7, 26). Aşa se explică de ce locul respectiv, unde s-a israeliţii au făcut o grămadă mare de pietre, se numeşte şi astăzi Valea Acor.