Situată spre răsărit, pe versantul estic al înălţimii ce se numea atunci Muntele Măslinilor, pe singura arteră centrală de acces, ce urcă din Valea Ierihonului şi duce la Ierusalim, Betania se afla în calea Domnului ori de câte ori venea sau se întorcea din sfânta cetate. Pe aici obişnuia adeseori să treacă Iisus Hristos. În mijlocul satului, chiar lângă drum, era aşezată casa celor trei fraţi, despre care s-au scris emoţionantele pagini din Sfânta Evanghelie.
De la Ierusalim până în fostul sat Betania, aşezare socotită astăzi un cartier periferic al oraşului, sunt numai trei-patru kilometri, adică 15 stadii, cum se menţionează în Sfânta Scriptură, distanţă de-a lungul căreia pelerinul va trece prin Valea Cedrilor şi pe lângă Grădina Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Muntele Scandalului şi satul arab Abu Dis.
Case de locuit în interiorul unor ziduri căzute singure, întrucât nimeni nu le-a dat jos vreodată, pietrele diverselor temelii, arcuri şi bolţi ce abia se mai ţin de câte un colţ de perete şi multe alte ruine erodate de timp ne trezesc, pe drumul Betaniei, amintirile vremurilor în care au trăit aici surorile Maria şi Marta, precum şi fratele lor, Lazăr.
Casa celor trei fraţi după trup era locul preferat de Mântuitor şi de ucenici pentru găzduire, pentru că „iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr“ (Ioan 11, 5).
Două motive avea deci Iisus Hristos să folosească acest drum: unicitatea căii de acces şi situarea aceasteia pe meleagul natal al dragului său prieten, Lazăr, şi al surorilor acestuia, toţi trei temători de Dumnezeu şi cu credinţă în înviere. Neîndoielnic că Hristos-Domnul, care le cunoştea inimile, le asculta întotdeauna gândurile şi plângerile.
Locul minunii învierii
Deşi Hristos a fost invitat odată, în casa lui Simon Leprosul (Mat. 26, 6-13), cel mai de seamă eveniment care leagă numele lui Hristos de orăşelul Betania îl reprezintă minunea învierii prietenului său, Lazăr (loan 11, 1-47). De aceea, o dată ajunşi în Ţara Sfântă, trebuie să mergem să redescoperim: casa unde au trăit Marta şi Maria; poarta unde Marta L-a întâmpinat pe Iisus, spunându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit“ (Ioan 11, 21) şi unde Hristos i-a răspuns nu numai surorii lui Lazăr, ci şi nouă, tuturor: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac“ (Ioan 11, 25, 26); locul unde a fost înmormântat Lazăr şi unde ucenicii l-au văzut pentru prima oară pe Iisus lăcrimând, cele dintâi lacrimi ale Sale fiind pentru un prieten; zidul din casa lui Simion Fariseul, unde de atâtea ori a stat Iisus cu apostolii lui, unde, într-o seară, cu şase zile înainte de Paşti, după ce a intrat pe uşă, cu vasul de alabastru plin cu mir de nard curat, Maria Magdalena s-a oprit, a îngenuncheat, a spălat picioarele Mântuitorului cu mirodeniile aduse şi I le-a şters cu părul ei lung, negru, mătăsos; în sfârşit, locul unde la întrebarea lui Iuda Iscarioteanul, oaspete şi el în casa lui Simion: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“, Mântuitorul a răspuns: „ Las-o, că pentru ziua îngropării mele l-a păstrat. Că pe săraci întotdeauna îi veţi avea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna“ (Ioan 12, 5-8).
Prietenul cel „a patra zi înviat“
Iniţial, mormântul lui Lazăr reprezenta un obişnuit mormânt familial evreiesc, săpat în stâncă, în partea de apus a vechiului sat. El nu era situat la adâncimea la care este astăzi, când spre el duc 27 de trepte săpate în piatră. Mormântul este ca o gură de peşteră, zidită din blocuri de piatră, prin care se coboară 5-6 metri până la o încăpere de doi pe trei metri, de unde alte trei trepte spre nord duc la locul unde a zăcut trupul îmbălsămat al Sfântului Lazăr.
În epoca creştin-bizantină (secolele IV-VII), mormântul - ca loc de pelerinaj - era împrejmuit cu un zid, iar în interiorul acestei împrejmuiri, şi mai la răsărit de mormânt, se înălţa o bazilică cu trei naosuri, a cărei pardoseală era acoperită cu mozaic în culori. Toate construcţiile luate la un loc - mormântul, întregul teritoriu îngrădit şi bazilica - au primit denumirea de Lazarion. Denumirea actuală a satului arab El-Azarieh (Sfântul Lazăr) provine de la numele acestui sfânt lăcaş creştin. Satul evreiesc în vremea lui Hristos se numea Beit-Ania sau Beit-Hanania (Casa lui Hanani, în ivrit).
Lazarionul, suportând invazia persană din anul 614, a continuat să existe aproape fără nici o schimbare până în secolul al XII-lea, în secolul următor acesta fiind părăsit şi, practic, uitat. Trei sute de ani mai târziu, pe ruinele lui, musulmanii au construit o moschee, în interiorul căreia se află mormântul lui Lazăr, locul fiind, astăzi în custodia exclusivă a arabilor, fapt ce face mai dificilă pătrunderea în peşteră. Nu şi dacă plăteşti, bineînţeles.
De altfel, toată panta dealului este locuită de musulmani, care au case frumoase din piatră cioplită, magazine de tot felul, bazare şi uliţe pline cu copii.
Învierea cea de obşte
O dată ajuns în umbra mormântului bimilenar, în locul unde s-a săvârşit una dintre cele mai mari minuni de către Domnul Hristos, avem prilejul reculegerii în tăcere timp de câteva minute, ascultând cuvintele preotului-însoţitor şi retrăind amintirile biblice ale învierii lui Lazăr: „Aici s-a pus trupul neînsufleţit al bunului Lazăr, prietenul Mântuitorului nostru lisus Hristos. Aici, sub lespede de piatră, a stat trupul lui Lazăr timp de patru zile, aşteptând pe Domnul vieţii, fără suflare, fără duh, părăsit de toţi, înfăşurat în giulgiuri, intrat în putrefacţie, aruncat în adâncul pământului şi pecetluit deasupra! Ce tristă este moartea omului care nu s-a împrietenit în viaţă cu Domnul vieţii şi al morţii! Nimeni nu-l mai scoate din adânc. Nimeni nu-i mai aprinde o luminare. Nimeni nu-i va putea sălta piatra de pe uşa mormântului şi de pe conştiinţă.
Dar Lazăr era prieten cu lisus Hristos. El găzduise în casa sa, la masă şi în inimă, pe Domnul vieţii. Apoi avea pe cele două surori mironosiţe şi fecioare. Deci avea cine îl plânge, cine să se roage pentru el şi să alerge înaintea lui Hristos. Că nimic nu este mai dureros pentru omul păcătos decât să nu aibă cine să-l ajute după moarte. Or, Marta şi Măria au căutat pe Domnul, I-au ieşit înainte. I-au spus despre Lazăr. L-au dus la mormânt. Şi după ce Hristos a lăcrimat, a poruncit, ca un Dumnezeu ce ţine în mâinile sale viaţa şi moartea: «Lazăre, vino afară!» În clipa aceea, s-a petrecut una dintre cele mai uimitoare minuni pe pământ: învierea unui mort intrat în putrefacţie.
Şi a înviat Lazăr, prietenul lui Hristos, căci prietenii şi fiii lui Dumnezeu după dar niciodată nu mor, adică nu ajung în osânda iadului. Apoi a ieşit afară înfăşurat în giulgiuri şi a fost întâmpinat de Domnul, iar a doua zi a stat cu El la masă. După înviere a mai trăit Sfântul Lazăr mulţi ani de zile, ajungând episcop în insula Cipru, unde şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Da, aici s-a făcut această nemaiauzită minune. Desigur, învierea lui Lazăr preînchipuia învierea Domnului din morţi, dar şi învierea noastră cea de obşte, la judecata de apoi. Ea mai simbolizează şi învierea omului păcătos, scularea lui din legăturile păcatului, prin spovedanie şi lacrimi. Fericiţi sunt cei ce îşi plâng păcatele în viaţă!“
